Mie mi se pare că noi românii avem nevoie de nişte structuri ale solidarităţii

 
M-am născut la 6 noiembrie 1944. Familia mea tocmai venise din Basarabia de la Bălţi şi s-a instalat la Târgu Secuiesc, unde tatăl meu fusese transferat ca poliţist. Acolo am văzut prima dată lumina zilei. La mai puţin de o lună, probabil din cauza condiţiilor precare, mama ne-a luat pe noi copiii, trei la număr pe atunci, şi ne-am stabilit în satul Traian, locul de origine al familiei mele. Grădiniţa, şcoala primară (1951-1952) le-am făcut acolo, iar clasele 5-7 (1955-1958) le-am urmat la Săbăoani, Comuna satului nostru. În vara anului 1958 am dat examen de admitere la Seminarul din Iaşi, aşa că între 1958-1962 am frecventat cursurile Seminarului mic, sau al Şcolii de cantori cum se numea pe atunci, iar între 1962-1968 am urmat cursurile de filosofie şi teologie la Institutul Teologic Romano-Catolic din aceeaşi localitate.
La 15 august 1968 am fost sfinţit preot în capela Seminarului din Iaşi, fiind încardinat pentru Arhidieceza de Bucureşti. La sfinţirea preoţească nu aveau voie să participe decât părinţii, aceasta fiind porunca Departamentului Cultelor.
La începutul lui decembrie 1968 am primit numirea de vicar parohial la Craiova, unde am activat până în vara lui 1971, când am fost transferat ca vicar parohial la Catedrala Sf. Iosif din Bucureşti.
În afara obligaţiilor pe care le are orice preot vicar, am tradus din limba latină rugăciunile din Liturghier; atunci în 1971-1972 începea în Biserica Catolică din România reforma liturgică propusă de Conciliul II din Vatican care recomanda pentru celebrările liturgice folosirea limbii poporului în loc de limba latină; făceam parte în acelaşi timp din Tribunalul Bisericesc cu funcţia de "Defensor vinculi" (apărătorul Tainei Căsătoriei).
Între 1973-1977 am fost la studii de specializare la Roma, obţinând titlul de Doctor în Teologie cu calificativul "Summa cum laude" susţinând lucrarea "L'itineraire de la foi dans la vie et l'oeuvre de Julien Green".
Întors în ţară în iulie 1977, am fost repartizat, nu ştiam pentru cât timp, la Parohia Buzău, ca paroh. Comunitatea buzoiană rămăsese fără preot; parohul plecase într-o călătorie în Germania şi uitase să se mai întoarcă.
Din toamna lui 1977 până în decembrie 1983 am activat ca asistent, lector şi apoi conferenţiar la Institutul Teologic Romano-Catolic de Grad Universitar din Iaşi. Am predat teologie morală, teologie dogmatică fundamentală, limba franceză şi limba italiană.
Începând cu 1982 am îndeplinit şi funcţia de rector al Institutului Teologic din Iaşi. Fostul rector fusese dat afară din această funcţie de către Departamentul Cultelor, pentru că nu a voit să participe la o conferinţă a F.D.U.S.-ului (Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste).
Murind în decembrie 1983 Monseniorul Francisc Augustin, "Ordinarius" al Arhidiecezei de Bucureşti, am fost ales mai întâi de majoritatea preoţilor şi confirmat de Sfântul Scaun apoi, ca Administrator diecezan al aceleiaşi Arhidieceze.
La distanţă de un an, am fost numit şi consacrat Episcop Administrator Apostolic de Bucureşti. Am primit consacrarea episcopală la Roma pe 8 decembrie 1984, iar a doua zi, pe 9 decembrie, am fost în audienţă la Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea pe care îl întâlneam a doua oară.
În funcţia de Episcop Administrator Apostolic de Bucureşti am rămas până în martie 1990, când acelaşi Papă Ioan Paul al II-lea m-a numit Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti. Înscăunarea ca Arhiepiscop Mitropolit a avut loc pe 29 aprilie a aceluiaşi an în prezenţa Secretarului de Stat, Cardinalul Angelo Sodano.
Anul 1990 a fost foarte important pentru Biserica Catolică din România: a fost anul intrării acesteia în normalitatea canonică. Toate diecezele, atât romano cât şi greco-catolice, au primit episcopi aşa cum nu mai avuseseră din 1948 şi s-a înfiinţat Conferinţa Episcopilor din România. În acest cadru de intrare în normalitatea canonică a Bisericii Catolice din România intră atât numirea cât şi înscăunarea mea ca Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti.
În 1991 am înfiinţat Institutul Teologic Romano-Catolic de Grad Universitar din Bucureşti, în care am şi fost profesor de teologie morală specială şi de teologie spirituală; am avut de asemenea funcţia onorifică de Rector Magnificus.
În 1996, împreună cu Profesorul Dumitriu Snagov şi Cardinalul Luigi Poggi, amândoi de pie memorie, am organizat la Vatican expoziţia Monumenta Romaniae Vaticana. O copie a acestei expoziţii se află actualmente şi poate fi vizitată în clădirea Institutului Teologic Romano-Catolic de lângă Catedrala Sf. Iosif.
Tot din 1996 până acum cinci ani, am fost membru în Comisia Mixtă Internaţională pentru Dialog Teologic între Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe. În această comisie sunt 50 de membri: 25 ortodocşi din mai multe Biserici ortodoxe şi 25 catolici.
Mă pot lăuda că am fost co-organizator al vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România, care a avut loc între 7 şi 9 mai 1999.
Am fost decorat la 30 decembrie 2000 de către Preşedintele României cu "Ordinul naţional pentru merit" în gradul de Mare Cruce. Cel care anunţa în şedinţa solemnă de la Cotroceni numele şi calitatea celor decoraţi m-a făcut Mitropolit Greco-Catolic, şi tot aşa scria şi pe diploma respectivă.
Între 14-18 mai 2000 am participat la Congresul Euharistic de la Roma, celebrat în cinstea Marelui Jubileu.
De la 20 la 23 iulie 2000 am organizat la Bucureşti jubileul tinerilor catolici.
Din 6 iunie 2001 sunt membru de onoare al Academiei Române.
În 2001, împreună cu Patriarhia Română, am organizat Congresul Internaţional "Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu".
Am participat în Bulgaria la vizita Papei Ioan Paul al II-lea, pe 26 şi 27 mai 2002.
La începutul anului 2003 am participat, în Filipine, la cel de-al IV-lea Congres Mondial al Familiilor ca delegat al Conferinţei Episcopale din România.
8 aprilie 2005, înmormântarea Papei Ioan Paul al II-lea, 24 aprilie, înscăunarea noului Papă Benedict al XVI-lea; la ambele evenimente am fost prezent la Roma. A murit Papa, trăiască Papa.
La 26 aprilie 2006 am început procesele împotriva celor care construiau colosul de lângă Catedrală.
3 noiembrie 2010 va rămâne o zi aparte pentru mine şi Arhidieceza de Bucureşti, căci am câştigat la Suceava procesul împotriva dezvoltatorului de lângă Catedrala noastră, hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
De asemenea şi data de 28 iunie 2012 va rămâne ca o zi memorabilă, căci Tribunalul Dâmboviţa a hotărât demolarea clădirii de lângă Catedrala Sf. Iosif.
Între 7 şi 15 mai 2010 am fost cu toţi Episcopii din România în vizită "Ad limina" la Roma. În faţa Papei Benedict al XVI-lea am ţinut cuvântarea în numele episcopilor din ţară. Este stabilit ca toate conferinţele episcopale din lume să meargă o dată la 5 ani în vizită "Ad limina" la Roma.
În ziua de 2 iulie 2013 l-am întâlnit la Roma pentru prima oară pe Sanctitatea Sa Papa Francisc. Am concelebrat împreună Sfânta Liturghie, apoi am schimbat câteva cuvinte.
La 31 august 2013 am avut bucuria să sărbătorim Beatificarea Monseniorului Vladimir Ghika.
 
Dacă e să mă refer la lucrările publicate, aş aminti mai întâi următoarele:
1. Curs de teologie morală, I.T.R.C. Iaşi 1981, 332 p.
2. Curs de teologie morală specială - Relaţiile credinciosului cu Dumnezeu, I.T.R.C. Iaşi 1982, 386 p.
3. Curs de teologie morală specială - Relaţiile credinciosului cu aproapele, I.T.R.C. Iaşi 1983, 411 p.
4. Itinerarul credinţei în viaţa şi opera lui Julien Green, Institutul Teologic Romano-Catolic de Grad Universitar din Bucureşti, Bucureşti 1996, 176 p.
5. Sfinţii ne învaţă, Editura ARCB, Bucureşti 1996, 188 p.
6. Misterul Întrupării, Editura ARCB, Bucureşti 1998, 160 p.
7. Prin pătimire spre slava Învierii, Editura ARCB, Bucureşti 1998, 174 p.
8. Dumnezeu s-a făcut văzut, Editura ARCB, Bucureşti 1999, 324 p.
9. "Ceea ce i-aţi făcut unuia dintre aceştia..." - prelegeri de Teologie morală şi spirituală, Editura ARCB, Bucureşti 1999, 400 p.
 
Menţionez de asemenea revizia oficială a următoarelor volume şi cărţi liturgice: Conciliul Vatican II, Editura ARCB, Bucureşti 1999; Catehismul Bisericii Catolice, Editura ARCB, Bucureşti 1993; Lecţionarul Sfintelor Liturghii, Editura ARCB, Bucureşti 1998; Benedicţionar, Editura ARCB, Bucureşti 2003; Ediţia integrală a enciclicelor Papei Ioan Paul al II-lea, Editura ARCB, Bucureşti 2008; Albumul plurilingv Catedrala "Sfântul Iosif", Editura ARCB, Bucureşti 2009.

Am îngrijit colecţia - apărută în condiţii grafice deosebite - "Biblioteca Scripturii" a Editurii ARCB, precum şi colecţia de monografii dedicate parohiilor romano-catolice din Arhidieceza de Bucureşti, seria bilingvă de broşuri dedicate parohiilor dobrogene, adunate în volumul Biserici Catolice din Dobrogea (Editura ARCB, Bucureşti 2009).
Sunt preşedinte al revistei de istorie ecleziastică Pro Memoria, am coordonat apariţia revistei Verbum, semnez din 1990 editorialul revistei Actualitatea creştină şi sunt autorul multor articole şi comunicări de specialitate, şi nu numai.
În prezent pregătesc lucrarea "50 de ani de la Conciliul II Vatican".


Daniel Cristea-Enache: Spuneaţi, Monseniore, că în zilele "de iarnă grea şi viscol televiziunile ne-au oferit multe exemple de solidaritate generoasă şi capabilă de sacrificii, pe când în timpuri normale am fi înclinaţi să credem că nu suntem în stare de aşa ceva." Acest plural, pe care îl utilizaţi, se referă mai degrabă la un noi, românii sau la un noi, oamenii?
Aţi călătorit destul de mult şi sunteţi un observator al naturii umane, în complexitatea ei. Pe de altă parte, prin faptul că sunteţi un slujitor al Domnului, aveţi o grilă de evaluare şi interpretare ce exclude ori diminuează diferenţele dintre etnii. Universalismul este mai important decât localismul. Totuşi, puteţi face o radiografie a spiritului românesc, cu virtuţile şi hibele naţionale? Ce credeţi că lipseşte României de azi pentru a-şi depăşi condiţia? Şi care ar fi această condiţie a României, în opinia Monseniorului Ioan Robu?
 
ÎPS Ioan Robu: Acest plural se referă şi la unii şi la alţii, căci în timpuri normale întâlneşti peste tot egoism şi nepăsare faţă de ceilalţi şi la noi românii şi la toţi de oriunde; recunosc însă că până la urmă aprecierea mea privea mai mult ograda noastră, a românilor, chiar dacă lucrurile stau la fel pretutindeni. Şi trebuie să spun că mi-au plăcut şi m-au edificat exemplele de solidaritate pe care le-am văzut manifestându-se între concetăţenii noştri acum cu iarna grea şi cu lupta deloc uşoară cu zăpada care într-o anumită regiune părea să tot vină şi să nu se termine niciodată, ameninţând vieţile multor semeni de-ai noştri. Viscolul, cutremurele, inundaţiile şi alte calamităţi trezesc spiritul de solidaritate, iar acesta poate face, am putea spune, adevărate minuni, aşa cum nu odată s-a văzut la noi ca şi în alte părţi din lume. Sigur că acestea sunt momente excepţionale, care ne spun ceva, însă nu ne descoperă un specific de-al nostru, în sensul că am fi solidari noi românii; dimpotrivă!
Cum am cunoscut eu cândva comunităţile româneşti din diaspora, fie în Europa fie în America, le-am văzut dezbinate, deşi ar fi avut o mie de motive să fie unite, aşa cum erau alte minorităţi, şi să practice solidaritatea.
Noi nu suntem solidari deşi suntem aplecaţi spre prietenie adevărată, constantă şi îndelungată; dar acest lucru e altceva. Deşi cu ceea ce tocmai am afirmat, am intrat în zona întrebării dumneavoastră, cred totuşi că nu aş fi capabil să fac o radiografie a spiritului românesc, deşi este şi al meu şi ca atare l-am respirat toată viaţa. Dacă aş încerca să spun cu toate acestea ceva în această privinţă, aş începe prin a arăta că în genere românul bate extremele: poate fi pe rând şi darnic şi strâns la mână; cu credinţă în Dumnezeu dar şi înjurând de îngheaţă apele şi fiind plin de superstiţii; prietenos însă şi duşmănos până-n pânzele albe, cum se spune; consecvent şi nu prea; invidios, dar şi bucuros de binele altuia, calculat însă şi imprudent; profund eficient, creativ, cumpătat, echilibrat, discret, prudent, astăzi, iar mâine cu totul altfel. Balanţa se mişcă mereu, când într-o parte când în alta, iar alegerile par inspirate mai degrabă de capricii. Avem o problemă cu statornicia, din câte se pare.
Am vorbit de extreme; sigur că există şi o linie de mijloc unde omenia, ospitalitatea, inteligenţa, înţelepciunea şi tot ce este frumos ne face să privim mai îndelung cele bune din trăsăturile caracterului nostru, observând că frica de Dumnezeu, cinstea şi onoarea, sinceritatea, prietenia şi generozitatea, toleranţa şi bunăvoinţa fac casă bună cu poporul nostru. Chiar dacă ne plac veselia şi distracţia, comoditatea şi visarea, ştim ce este şi munca şi angajarea serioasă, deşi nu avem nici noroc, nici spor.
Nu ştiu de unde vine că alunecăm uşor spre acel de prea multe cuprinzător "merge şi aşa", ocolind calea cea bună.
Şi totuşi, ne iubim pe noi înşine aşa cum suntem, îl iubim pe Dumnezeu şi îi iubim şi pe alţii. Putem spune că împlinim toată legea, admiţând în acelaşi timp că avem multe de schimbat, multe de îmbunătăţit şi multe de păstrat.
Celelalte două întrebări, de asemenea, nu sunt deloc simple; am să încerc totuşi să răspund, bineînţeles fără pretenţia că m-aş pricepe ca nimeni altul sau că numai eu ştiu cum stau lucrurile. Şi am să răspund făcând apel în mod deosebit la învăţătura socială a Bisericii. Ca atare, aş spune pentru început că României îi lipsesc dragostea şi responsabilitatea faţă de binele comun, sau de binele obştesc, cum i se mai spune. Ce este binele comun? Am să dau două definiţii, una făcută de mine, ad hoc, şi una din documentul Gaudium et Spes ("Bucurie şi speranţă") nr. 26 al Conciliului Vatican II. Prima definiţie ar suna astfel: Binele comun este mulţimea tuturor lucrurilor materiale şi spirituale de care ar trebui să se bucure toţi oamenii, ca să poată creşte şi trăi conform demnităţii lor. Şi iată şi a doua definiţie: "ansamblul condiţiilor de viaţă socială care permit grupurilor şi indivizilor să-şi atingă mai deplin şi mai uşor perfecţiunea". Înainte de a da nişte exemple, vreau să dau un citat din "Compendiu de doctrină socială a Bisericii", nr. 164: "Din demnitatea, unitatea şi egalitatea tuturor persoanelor reiese principiul binelui comun la care trebuie să se raporteze fiecare aspect al vieţii sociale pentru a ajunge la plinătatea semnificaţiei sale. (...) Binele comun nu constă în simpla sumă a bunurilor particulare ale fiecărui subiect din corpul social. Ca bine al tuturor şi al fiecăruia în parte, este şi rămâne comun, pentru că este indivizibil şi pentru că doar împreună poate fi dobândit, poate creşte şi poate fi păstrat, chiar şi în perspectiva viitorului. Aşa cum acţiunea morală a fiecăruia se realizează în săvârşirea binelui, la fel, şi acţiunea socială ajunge la plinătate prin realizarea binelui comun. Într-adevăr, binele comun poate fi înţeles ca fiind dimensiunea socială şi comunitară a binelui moral".
Sper că cele două definiţii şi citatul de mai sus clarifică suficient ideea binelui comun. Dar, iată, vin în acest sens şi cu exemplele: urc în tren, tramvai, autobuz sau metrou şi văd făcute tăieturi, zgârieturi, mâzgălituri, mizerii aruncate pe jos, gumă de mestecat lipită ici şi colo, etc.; merg pe stradă, în pădure, la munte, în parc, pe malul unei ape sau al unui lac şi văd gunoaie de toate felurile aruncate peste tot; în gări şi staţii, în şcoli, cămine etc., pretutindeni semne ale nepăsării şi ale dispreţului faţă de ceea ce constituie binele tuturor. Ape poluate şi păduri distruse, solul şi subsolul ţării vândut în bună parte; zgomot şi sunete de telefon în biserici sau săli de spectacol; claxoane şi ţipete pe sub ferestre în plină linişte a nopţii; pe alocuri alimente alterate sau trecute de termen, cărnuri injectate cu diferite substanţe ca să arate frumos, preţuri prea mari la alimente, medicamente şi îmbrăcăminte, la motorină şi benzină, la gaze, electricitate, întreţinere... Program TV, cărţi, ziare, reviste care poluează sufletul omenesc de toate vârstele. Cum să nu observi că este subminat gândul cel bun despre viaţă şi familie, despre dreptate şi libertate, despre muncă, educaţie, demnitate, respect, bună reputaţie şi multe aspiraţii legitime? Oameni fără serviciu sau daţi afară din serviciu; bătrâni părăsiţi, bolnavi uitaţi acasă sau pe paturi de spital, copii nenăscuţi condamnaţi la moarte, copii abandonaţi, oameni condamnaţi pe nedrept, drepturi călcate în picioare, vinovaţi şi hoţi publici nepedepsiţi; proprietatea nerespectată, viaţa neapărată, demnitatea insultată.
Cine face aşa ceva? Duhurile sau puterile invizibile? Teroriştii veniţi cine ştie de unde? Iată că nu promovăm responsabilitatea faţă de binele comun, adică nu preţuim şi nu apărăm cele din natura înconjurătoare şi cele din natura omului, bunurile materiale şi spirituale din care izvorăşte bunăstarea tuturor şi de aceea se cheamă binele comun.
Se pare că nu realizăm interdependenţa care există între persoană şi societatea umană, nu părem convinşi de egalitatea fundamentală între toţi oamenii; nu suntem sensibili la ceea ce se cheamă dreptate socială şi din păcate părem a fi departe de a depăşi o anume etică individualistă. Să-mi fie permis să mai aduc un citat din documentul menţionat mai sus Gaudium et Spes ("Bucurie şi speranţă") nr. 30, care face nişte trimiteri ţintă la anumite situaţii din lumea largă dar şi de-ale noastre: "Datoria dreptăţii şi a iubirii este îndeplinită tot mai mult atunci când fiecare, contribuind la binele comun după capacităţile proprii şi după nevoile celorlalţi, promovează şi ajută şi instituţiile publice sau private care slujesc la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale oamenilor. Există însă unii care, afişând opinii largi şi generoase, continuă să trăiască în realitate ca şi cum nu le-ar păsa de nici o nevoie a societăţii. Mai mult, în diferite ţări, sunt numeroşi aceia care nu ţin seama de legile şi prescripţiile sociale. Mulţi nu se ruşinează să se sustragă, prin diferite subterfugii şi fraude, de la plata impozitelor juste sau de la alte obligaţii faţă de societate. Alţii neglijează anumite reguli ale vieţii în societate, de pildă cele privitoare la apărarea sănătăţii sau la conducerea vehiculelor, nedându-şi seama că prin neglijenţa lor îşi pun în primejdie viaţa proprie şi pe cea a altora.
Socotirea obligaţiilor faţă de societate printre principalele îndatoriri ale omului de astăzi şi împlinirea lor trebuie să fie un lucru sfânt pentru toţi. Cu cât lumea se unifică mai mult, cu atât mai evident îndatoririle oamenilor depăşesc grupurile particulare şi se extind treptat la lumea întreagă. Acest lucru nu se poate întâmpla decât dacă şi indivizii şi grupurile cultivă în sine virtuţile morale şi sociale şi le răspândesc în societate, astfel încât să apară oameni cu adevărat noi şi constructori ai noii omeniri, cu ajutorul necesar al harului divin."
Deci avem ca şi alţii, din alte părţi ale lumii, nişte lipsuri, pe care trebuie să ni le asumăm, siguri fiind că libertatea noastră se întăreşte atunci când acceptăm necesităţile inevitabile ale vieţii sociale, de care vorbeam mai sus, acceptăm exigenţele solidarităţii umane şi ne angajăm în slujirea tuturor oamenilor.
Şi spunând acesta, atingem din nou tema solidarităţii, despre care vorbeam la început, ocazie de a spune, iată, că noi românii trebuie să acceptăm şi să practicăm ideea solidarităţii, nu numai în situaţiile limită - furtuni de zăpadă, cutremure, inundaţii -, ci şi în timpuri normale, luptând deci împotriva egoismului, a comodităţii şi a individualismului; pentru că trebuie ştiut: solidaritatea conferă o valoare deosebită egalităţii tuturor oamenilor în demnitate şi drepturi, precum şi căii comune a oamenilor şi a popoarelor spre o unitate tot mai stabilă şi sigură. Mie mi se pare că noi românii avem nevoie de nişte structuri ale solidarităţii care se nasc şi se dezvoltă doar dintr-o bună platformă de legi bune şi drepte care caută binele tuturor.
Ştim doar că solidaritatea nu este un sentiment de compasiune sau de înduioşare în faţa suferinţelor semenilor noştri, ci este o adevărată virtute morală care înseamnă determinare fermă şi perseverentă de a te zbate pentru binele comun, adică pentru binele fiecăruia şi al tuturor, bine ştiind că noi toţi suntem responsabili faţă de toţi. Papa Ioan Paul al II-lea spunea într-o enciclică ("Grija bisericii pentru problemele sociale" nr. 40): "Solidaritatea este, fără îndoială, o virtute creştină (...) În lumina credinţei, solidaritatea tinde să se depăşească pe sine pentru a îmbrăca dimensiunile specific creştine ale gratuităţii totale, ale iertării şi ale reconcilierii".
Ţinându-ne noi, românii, de tema şi practicarea solidarităţii şi în afara situaţiilor de maximă încercare, vom reuşi noi oare să ne depăşim pe noi înşine? Căci se pare că nu există o altă cale de împlinire în afară de drumul solidarităţii.
Ca şi în cazul altor valori, şi în cazul solidarităţii, ca să o practici, trebuie să crezi în ea, să fii convins de adevărul şi de eficienţa pe care o poate avea.
Îmi amintesc cum înainte de 1989 discutând cu un preşedinte de la Departamentul Cultelor, am fost întrebat ce dau eu în schimb pentru ajutorul financiar pe care-l primeam din Germania pentru Arhidieceză. Am răspuns că nu trebuie să dau nimic în schimb, şi că este vorba pur şi simplu de o solidaritate catolică. Nu m-a crezut respectivul preşedinte, căci în timpul discuţiei a revenit: "deci ce daţi în schimbul ajutorului primit?" Am repetat răspunsul şi atunci mi-a replicat sec: "deci nu vreţi să-mi spuneţi ce daţi în schimb." Aşa a fost; nu a putut să înţeleagă că în solidaritate nu se face vânzare-cumpărare; nu putea să creadă în gratuitatea ajutorului; nu-şi putea imagina o lume în care solidaritatea este o formă de iubire care nu are nimic de a face cu scheme de gânduri şi planuri ascunse. Atunci am priceput că cine nu a făcut vreodată un act de veritabilă solidaritate nu va înţelege niciodată valoarea şi importanţa acesteia.
În afara celor spuse mai sus despre binele comun şi solidaritate, în România ar trebui să se practice aşa numitul principiu al subsidiarităţii care spune că "nu este îngăduit a lua de la un individ ceea ce el poate îndeplini cu forţa şi iscusinţa proprie şi a încredinţa unei comunităţi; tot aşa, e nedrept a pune în mâinile unei societăţi mai mari sau înalte ceea ce poate face o comunitate mai mică şi inferioară (...) pentru că datoria societăţii este aceea de a ajuta asociaţiile corpului social, dar nu a le distruge şi a le înghiţi" (Pius al XI-lea, "Quadragesimo anno", A.A.S. 23, 1931, p. 203). Principiul subsidiarităţii la care mă refer aici are aproximativ acelaşi conţinut cu ceea ce noi numim descentralizare sau liberă iniţiativă care privesc celulele mai mici dar esenţiale ale societăţii.
Nerecunoaşterea iniţiativei private subminează principiul subsidiarităţii. Formele de centralizare, de birocratizare, de asistenţialism, de prezenţă excesivă a statului şi a aparatului public sunt în contradicţie cu principiul subsidiarităţii. Din acest punct de vedere, iată ce-i lipseşte României pentru a-şi depăşi condiţia actuală: "respectarea şi promovarea efectivă a primatului persoanei şi a familiei; valorificarea asociaţiilor şi a organizaţiilor intermediare, în propriile decizii fundamentale şi în toate cele care nu pot fi delegate sau asumate de alţii; încurajarea oferită iniţiativei private, aşa încât fiecare organism social să rămână în slujba binelui comun cu propriile sale caracteristici; articularea pluralistă a societăţii şi reprezentarea forţelor sale vitale; ocrotirea drepturilor omului şi ale minorităţilor; descentralizarea birocratică şi administrativă; echilibrul dintre sfera publică şi cea privată şi, prin urmare, recunoaşterea funcţiei sociale a privatului; o responsabilitate adecvată a cetăţeanului în a fi parte activă a realităţii politice şi sociale a ţării". (Compendiu de doctrină socială a Bisericii, nr. 187, p.163).
Respectarea celor expuse mai sus - binele comun, solidaritatea şi subsidiaritatea - conduc spre trăirea valorilor fundamentale ale vieţii sociale: adevărul, libertatea şi dreptatea, cele trei izvoare atât ale păcii interioare, cât şi ale păcii sociale.
Cu toată sinceritatea şi cu toată modestia şi dragostea de ţară am notat cele de mai sus în calitatea mea de român şi de slujitor al tuturor, fără deosebire, prin Biserica Catolică. Să ne ajute Dumnezeu să schimbăm condiţia actuală a noastră a românilor în una mai bună.
Am răspuns la întrebările de mai sus acum în timpul Postului Mare, timp de mortificare a simţurilor şi a gândurilor. Să stăm aşadar departe de gândurile de laudă deşartă şi îmbrăţişând adevărul stării noastre reale, să îndrăznim spre schimbare şi reînnoire.