Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Nimic nu întrece liniştea şi măreţia unei dimineţi de Paşte în care întreaga creştinătate se bucură de Învierea Domnului


ÎPS Ioan Robu, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

19.04.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

ÎPS Ioan Robu (foto: arhiva ARCB / Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti)

"Nimic nu întrece liniştea şi măreţia unei dimineţi de Paşte în care întreaga creştinătate se bucură de Învierea Domnului"
ÎPS Ioan Robu în dialog cu Daniel Cristea-Enache (5)

Daniel Cristea-Enache: Monseniore, nu numai oamenii devin mai buni în preajma marilor sărbători (ca şi în momentele tragice), ci şi societatea, în ansamblul ei. Dincolo de marketing-ul ce exploatează comercial Paştele ori Crăciunul, aceste două mari sărbători curăţă, în diferitele straturi, sufletul omului şi conştiinţa socială a comunităţii.
În 2014, Paştele catolic şi cel ortodox se prăznuiesc în aceeaşi zi. La finalul acestui dialog, pentru care vă mulţumesc: credeţi că asemenea sincronicităţi sunt simbolice pentru coeziunea noastră comunitară - ori sunt nişte "potriveli" fără o semnificaţie mai înaltă?

ÎPS Ioan Robu: Întrebarea pe care mi-o puneţi este complexă, pentru că atinge multe aspecte, şi poate ridica multe alte întrebări, cum ar fi, de exemplu, acestea: este percepută şi trăită sărbătoarea ca un fapt privat, ce ţine de sensibilitatea fiecărui individ în parte, ori este văzută ca un fapt comunitar? sărbătoarea ne face mai buni ca persoane, este ea un timp în care societatea se simte mai înclinată să-şi aducă aminte că funcţionează ca un tot? este sărbătoarea încununarea muncii şi eventual scopul final al acesteia, ori invers, munca este elementul principal şi sărbătoarea doar un moment - oarecum impus - pentru odihnă? trăiesc oamenii azi sărbătoarea la un nivel de profunzime, sau doar "într-un strat" superficial, de marketing? şi, în sfârşit, faptul că anul acesta Paştele cade la aceeaşi dată pentru toate confesiunile creştine este doar o "întâmplare"?
În mod paradoxal, răspunsul la toate aceste întrebări este da... şi nu. Fiecare dintre aceste întrebări surprinde aspecte care - la nivel de aparenţe - se exclud; dar la un nivel profund se susţin - sau ar trebui să se susţină şi să se completeze reciproc. Să le luăm pe rând.
Sărbătoarea este atât un fapt individual, cât şi unul comunitar, din două motive simple: comunitatea este alcătuită din indivizi, iar individul - deşi are în mod clar nevoie de un spaţiu propriu, de autonomie, sau privacy, cum se spune acum - are tot atâta nevoie şi de un spaţiu de împărtăşire: un loc şi un timp în care să se bucure împreună cu ceilalţi. Căci o bucurie pe care nu ai cu cine să o împărtăşeşti e o bucurie mai mică, ba chiar poate să nu mai fie deloc. Şi, invers, când motivul bucuriei este cu adevărat unul foarte semnificativ, el apropie între ei chiar şi oameni necunoscuţi, sau care altfel se ţineau la distanţă. Vreau să menţionez astfel, de pildă, bucuria cu care - în anii în care Paştele cade deodată - fraţii ortodocşi îmi urează "Paşte fericit!". În anii în care Paştele cade la date diferite, există parcă un fel de reţinere, o nesiguranţă. Fiecare se gândeşte: dacă le spun "Cristos a înviat", acum că ei sunt în Postul Mare, s-ar putea să se supere, să creadă că-i provoc. Iar ei nu-mi spun mie acelaşi salut, că dacă l-ar spune, eu aş putea gândi că ei nu sunt serioşi şi nu-şi respectă postul... În aceste condiţii, o jenă, o reţinere, o nesiguranţă rămâne oricum, că ne-am adresa sau nu salutul pascal "Cristos a înviat".
Apoi, dacă sărbătoarea ne poate face mai buni, ca persoane, ca societate? Aş spune că... depinde. Dacă din tot conţinutul spiritual al sărbătorii nu a mai rămas nimic, decât că e un prilej de a întinde o masă mare (poate chiar prea mare comparativ cu posibilitatea de consum a invitaţilor), un prilej de a chefui, cu multă băutură şi muzică dată la maximum - într-un astfel de caz nu sunt sigur că sărbătoarea ne va face mai buni. Dar, revenind la ideea bucuriei (care este de fapt esenţa sărbătorii: ne bucurăm că un anumit lucru semnificativ s-a împlinit!), revenind la nevoia omului de a-şi trăi bucuria în comuniune cu alţii, ei bine, plasându-ne în această perspectivă putem ajunge să ne gândim şi la aceia a căror bucurie este întunecată de lipsuri, de boală, de singurătate.
Aş vrea să adaug însă şi un alt aspect: sărbătoarea este, da, un moment privilegiat pentru această aducere aminte, dar să nu uităm că săracul e sărac şi în alte zile, nu doar de Paşte şi Crăciun, bătrânul are nevoie de un suflet care să îi calce pragul şi în cursul săptămânii, şi tot aşa.
În acest sens îmi vine în minte un cuvânt al Papei Francisc, din Exortaţia Apostolică Evangelii gaudium (Bucuria Evangheliei): "Credinţa noastră în Cristos care s-a făcut sărac şi mereu aproape de cei săraci şi de cei marginalizaţi este fundamentul preocupării pentru dezvoltarea completă a celor mai abandonaţi membri ai societăţii. Fiecare creştin şi fiecare comunitate sunt chemaţi să fie instrumente ale lui Dumnezeu pentru eliberarea şi promovarea săracilor, în aşa fel încât ei să se poată integra pe deplin în societate; asta presupune să fim docili şi atenţi să ascultăm strigătul săracului şi să-l ajutăm. (...) În acest context se înţelege cererea lui Isus adresată discipolilor săi: «Daţi-le voi să mănânce» (Mc. 6,37), iar asta implică fie colaborarea pentru a rezolva cauzele structurale ale sărăciei şi pentru a promova dezvoltarea completă a săracilor, fie gesturile cele mai simple şi zilnice de solidaritate în faţa lipsurilor foarte concrete pe care le întâlnim. Cuvântul «solidaritate» s-a uzat întrucâtva şi uneori este interpretat greşit, însă semnifică mult mai mult decât vreun act sporadic de generozitate. El solicită să se creeze o nouă mentalitate care să gândească în termeni de comunitate, de prioritate a vieţii tuturor faţă de apropierea bunurilor din partea câtorva." (nr. 186, 187, 188).
În felul acesta, da, bucuria împărtăşită şi luminată de credinţă, generozitatea faţă de cei săraci ne fac mai buni, curăţă sufletul şi conştiinţa socială a comunităţii.
De acest mod de a privi sărbătoarea se leagă şi relaţia noastră cu munca. Deoarece prin muncă dobândim o mare parte din bunurile de care avem nevoie ca să trăim mulţumiţi - hrană şi îmbrăcăminte, preferabil pe gustul nostru, un cămin confortabil, libertate de mişcare, prestigiu etc. - tindem să acordăm muncii o importanţă foarte mare. Şi cum e în firea dorinţelor să tot sporească, ne spunem că dacă vom munci un pic mai mult, un pic mai intens, dacă (doar) de astă dată vom renunţa la păstrarea sărbătorii şi vom lucra acea zi în plus... Înţelegeţi, aşa ajunge să se instituie ideea că sărbătoarea este un fel de odihnă forţată, necesară doar recuperării energiei fizice, şi că în fond la sărbătoare putem şi renunţa, dacă avem alte obiective mai importante, ce nu suportă amânare... Dar în realitate lucrurile nu stau aşa. Fiecare sărbătoare ne aduce în faţă un conţinut esenţial al relaţiei noaste cu Dumnezeu, cu universul, cu semenii. Ajunge să ne gândim la semnificaţia Crăciunului şi a Paştelui: Dumnezeu, pentru noi, s-a făcut om, supunându-se morţii, iar prin Înviere ne-a deschis poarta fericirii veşnice. Dar dacă noi nu privim sărbătoarea astfel, în totalitatea ei, ca legătură cu Dumnezeu şi între noi, ajungem la o schizofrenie existenţială, iar munca în cele din urmă se întoarce împotriva noastră, ca un tiran care ne stoarce de vlagă.
Catehismul nostru ne aminteşte că în marile sărbători şi în fiecare duminică avem obligaţia de a participa la Sfânta Liturghie, de a ne abţine de la munci sau activităţi care ne "împiedică de la cultul datorat lui Dumnezeu, de la bucuria proprie Zilei Domnului, de la practicarea faptelor de milostenie şi de la cuvenita destindere a minţii şi a trupului (...) Creştinii... să-şi amintească de fraţii lor care au aceleaşi trebuinţe şi aceleaşi drepturi şi nu se pot odihni din cauza sărăciei şi a mizeriei." (nr. 2185-2186).
În plus, există relaţii între muncă şi consum de care suntem mai puţin conştienţi - cum ar fi stimularea artificială a consumului prin campanii de marketing, axate tocmai pe motivul sărbătorii. Pe de altă parte, dacă vrem să vedem partea bună a lucrurilor, are şi marketingul rolul lui - altfel unii poate ar uita că există Paşte, Crăciun... Cu siguranţă unii oameni trăiesc azi sărbătoarea la un nivel de profunzime, iar alţii doar la nivel de marketing. Dar, şi pentru unii, şi pentru alţii, şi pentru toată lumea, Dumnezeu cu mila.
Mai rămâne de văzut dacă faptul că anul acesta Paştele cade odată pentru toate confesiunile creştine este o pură "întâmplare" sau, dimpotrivă, este un lucru cu semnificaţii profunde. Din nou aş spune: depinde! În primul rând, nu cred că ar trebui să lăsăm doar în seama "potrivelii astrelor" sărbătoarea noastră cea mai mare, astfel încât într-un an Paştele să cadă la aceeaşi dată şi pentru catolici şi pentru ortodocşi, iar în altul la câteva săptămâni sau chiar la o lună distanţă. E aceasta o ruşine pe care o purtăm în spate de multe veacuri, căci Mântuitorul a pătimit, a murit şi a înviat numai o dată, pentru toţi, iar nu o dată pentru catolici şi altă dată pentru ortodocşi... Dacă am păstra acest lucru în inimă şi în minte, cred că multe dintre diviziunile care ne separă ar dispărea.
De câte ori s-a potrivit să avem Paştele împreună cu alte comunităţi de credinţă, m-am gândit că Dumnezeu ne oferă din când în când prilejul să medităm şi să recunoaştem că suntem uniţi cu toţii, catolici, ortodocşi, protestanţi, în credinţa şi mărturisirea adevărului de bază pe care ni l-a revelat Dumnezeu prin gura Îngerului: "Ştiu că-l căutaţi pe Isus cel răstignit. Nu este aici, căci a înviat după cum a zis" (Mt 28, 5-6). Nu trebuie să uităm că există o bază a unităţii noastre, iar aceasta este cea fundamentală a credinţei tuturor: Învierea lui Cristos, promisiune a învierii noastre.
Mai este însă şi celălalt nivel, nivelul practic, oarecum anecdotic, unde putem găsi un lucru bun chiar şi în faptul că pentru creştinii de confesiuni diferite Paştele cade la date diferite. Eu îmi amintesc că în copilărie am găsit în sărbătoarea Paştelui la date diferite o mare şansă de a ne bucura mai îndelung de pască, ouă roşii şi cozonac, căci atunci când se termina Paştele la noi la catolici, începea la ortodocşi; şi cum gospodinele trimiteau la vecini cele pe care le aveau pe masa lor de sărbători, noi puteam spune că materialiceşte sărbătoream de două ori Paştele.
Aşa vedeam noi copiii lucrurile; dar ce-or fi gândit cei mari? Cu siguranţă că şi ei erau pe undeva jenaţi de dubla sărbătorire, dar nu aveau ce să facă şi cui să se plângă.
Este ştiut că până şi în Biserica Catolică se întâmplă ca Paştele să se celebreze în acelaşi an la două date diferite: o dată pentru catolicii de rit latin, şi altă dată pentru catolicii de rit oriental. Desigur, cei de rit latin sunt avantajaţi, pentru că după calculul datei folosit în Biserica Latină, Paştele cade întotdeauna înaintea datei stabilite după normele Bisericilor Orientale; astfel, catolicii latini - putem spune - se bucură de Paşte de două ori, pe când orientalii se află încă în post atunci când latinii sărbătoresc Învierea. În familiile mixte, mai ales, acest lucru reprezintă o provocare serioasă; dar cunosc şi multe familii care au găsit modalităţi foarte frumoase şi creative prin care depăşesc această situaţie.
Însă, toate acestea fiind zise, nimic nu întrece liniştea şi măreţia unei dimineţi de Paşte în care întreaga creştinătate se bucură, la unison, de Învierea Domnului. Am trăit astfel de dimineţi, şi sunt minunate.
17 aprilie 2014
(Fine)

****

Ce spune Cioran despre religie?

Câmpul cercetării mele asupra acestei teme acoperă câteva lucrări din tinereţea autorului nostru, cum ar fi Pe culmile disperării, Lacrimi şi sfinţi, Amurgul gândurilor, Îndreptar pătimaş, altele de pe la mijlocul existenţei acestuia, Silogismele amărăciunii, Căderea în timp şi Demiurgul cel rău, şi cele trei volume de Caiete care cuprind cugetări, întâmplări, mărturisiri dintre anii 1957-1972.
Am considerat că lucrările alese de mine pentru acest studiu poartă în ele liniile fundamentale ale concepţiei lui Cioran despre religie, şi sunt aici în faţa Dumneavoastră, la 100 de ani de la naşterea lui, ca să răspund la întrebarea de mai sus.
Vă rog să fiţi de acord cu mine că nu-i deloc simplu să abordezi un asemenea subiect despre cineva care declară că "nici măcar Dumnezeu n-ar pune capăt contradicţiilor" sale (Caiete I, p. 23).
Trebuie să observăm de la bun început că procentul foarte mare de reflecţii pe care el le dedică religiei îşi găseşte explicaţia în experienţa personală a autorului, în intuiţia prezenţei lumii invizibile, oricum ar fi fost ea interpretată, şi în toate sursele de frustrare şi suferinţă.
În tinereţe, Cioran a trecut printr-o experienţă sufletească pe care avea s-o evoce în cele mai diferite moduri, toate plasându-le în universul credinţei. Să-l ascultăm: "Şi când mă gândesc că am fost la un pas de sfinţenie. Dar anii aceia au rămas departe, iar amintirea lor mă doare" (Caiete I, p. 13).
"Orice formă de Dumnezeu este autobiografică. Nu numai că purcede din tine, ci te şi tălmăceşti în ea" (Lacrimi şi sfinţi, p. 104).
"În deprimarea adevărată nu ne putem gândi decât la Dumnezeu, fie că suntem credincioşi sau nu" (Caiete I, p. 305).
"Va fi oare înţeleasă vreodată drama unui om care în nicio clipă a vieţii sale n-a putut uita paradisul?" (Caiete I, p. 9).
"Geme paradisul în străfundurile conştiinţei şi plâng întâile amintiri. - În acest geamăt se revelează scrisul metafizic al lacrimilor şi viaţa ca exerciţiul unui regret" (Lacrimi şi sfinţi, p. 177).
Criza sufletească din primăvara vieţii avea să inspire ceea ce va declara mai târziu: "Totul în mine se face rugă şi blasfemie, totul devine chemare şi refuz" (Caiete I, p. 9).
Sigur că scrierile sale conţin mai multă blasfemie şi refuz decât rugă şi chemare, însă citatul amintit mai devreme mi-a atras atenţia în mod cu totul aparte şi de aceea mi-am propus să schiţez răspunsul la întrebarea "ce spune Cioran despre religie" folosind din el, ca subtitluri, patru cuvinte cheie: blasfemie, refuz, rugă, chemare.

1. Blasfemia, expresie a necredinţei
Întrebat de cineva ce crede despre Dumnezeu, el îi răspunde că îi este absolut imposibil să şi-l imagineze pe Dumnezeu ca pe o persoană, şi adaugă: "Îi mai spun că ideea de Dumnezeu nu are decât un sens: să născoceşti pe cineva cu care să vorbeşti când nu mai ai cui să te adresezi, şi când eşti singur, singur, singur. - Restul e antropomorfism şi farsă" (Caiete III, p. 27).
"Când crezi în Dumnezeu, eşti nebun fără să înnebuneşti. Este tot aşa precum poţi fi bolnav fără să ai vreo boală" (Lacrimi şi sfinţi, p. 173).
"Dumnezeu? O demenţă oficială" (Lacrimi şi sfinţi, p. 177).
"Existenţa răului transformă pe Atotputernic într-un Absolut hodorogit" (Amurgul gândurilor, p. 110).
"Dumnezeu? Neantul în ipostaza de consolator. - Un suflu pozitiv în Nimic" (Amurgul gândurilor, p. 156).
"Detest în Isus tot ce e predică, morală, idee şi credinţă. Să ne fi dat pace şi să nu ne mai fi tulburat cu atâtea idealuri şi credinţe" (Pe culmile disperării, p. 110).
"Forţa asta absurdă, care te face să-l strângi pe Dumnezeu la piept ca pe o fiinţă scumpă în agonie, să-i ceri înnebunit o ultimă dovadă de dragoste, să-l turteşti din patimă nemângâiată şi să rămâi cu cadavrul lui în braţe... Şi apoi să fugi, să fugi de teamă că oamenii ar găsi şi pentru el un sicriu..." (Lacrimi şi sfinţi, p. 169).
"Pentru mine, Dumnezeu nu înseamnă nimic" (Caiete II, p. 366).
Aceste citate sunt din anii tinereţii. Tonul necredinţei continuă însă să-i străbată scrierile. Critică creştinismul (el este "răul sufletului" şi "cea mai neelegantă credinţă" - Îndreptar pătimaş, p. 31 şi 81) şi Biserica, îi ironizează pe teologi şi filozofi şi pare că vrea chiar să le dea o mână de ajutor; el, care se prezenta ca făcând parte din rasa ateilor, învaţă că muzica e supremul argument care demonstrează existenţa lui Dumnezeu. "Când asculţi pe Bach, vezi cum se înfiripă Dumnezeu. Căci muzica este generatoare de Divinitate. O viziune plastică a fiinţei divine ţi se desfăşoară în faţă şi creşte Dumnezeu sub ochii tăi... Şi când te gândeşti că atâţia teologi şi filozofi şi-au pierdut zilele şi nopţile în căutarea argumentelor pentru existenţa lui, uitând singurul argument valabil: Bach" (Lacrimi şi sfinţi, p. 76-77).
Nimic însă nu trebuie să ne surprindă la Cioran, care are voluptatea contradicţiei. Alături de blasfemii şi de apologia necredinţei stă marea sa admiraţie pentru sfinţi şi mai ales sfinte, pentru marii mistici şi anumiţi sfinţi Părinţi ai Bisericii. Doar spusese el cândva: "Toată viaţa voi rătăci în preajma sfinţilor" (Lacrimi şi sfinţi, p. 7).
"Dacă se poate găsi ceva mai mângâietor decât poezia sfinţilor! Parcă faci drumul întors al unei raze, pentru a te sfârşi la o periferie de stele. Un indefinit ascensional împrumută poeziei sfinţilor caracterul unei fântâni săritoare ce-ţi risipeşte stropii în inimă"; "Viziunile sfintelor sunt uneori atât de somptuoase, încât înclini a crede că ele au adus în sfinţenie toată feminitatea, cu plusul încântător de vanităţi" (Lacrimi şi sfinţi, p. 60).
Sigur că o supărare va avea el şi pe sfintele pe care totuşi le admira, pentru că ele au vorbit de gustul crucii; şi spune că nu sunt sincere pentru că nu vorbesc de otrava crucii. Şi apoi, nu-l cruţă nici pe Cristos: "Atâtea tinereţi răstignite, din istoria veşniciei, născute sub exemplul ceresc al unui semi-Dumnezeu! Isus trebuie să aibă conştiinţa încărcată..." (Lacrimi şi sfinţi, p. 42).
Atacurile virulente îndreptate împotriva credinţei sunt însoţite adesea de cugetări şi judecăţi străjuite de semne ale prudenţei şi ale înţelepciunii ce stau departe de tonul apodictic al condamnării lui Dumnezeu. Iată un exemplu: "În ciuda rânjetelor mele ştiu bine că într-o zi mă voi putea topi în Dumnezeu" (Caiete I, p. 259).
El mărturiseşte că nu e nici prea uşor şi nici prea plăcut să te afli în ceartă continuă cu Dumnezeu şi recunoaşte că în el sunt "elemente creştine, prea creştine: tentaţia cerşetoriei, a deşertului şi accesele demente de milă. Expresii diferite ale renunţării" (Lacrimi şi sfinţi, p. 178).
"Terminat un articol împotriva creştinismului. Sfârşesc, ca întotdeauna, prin a adopta cauza pe care am atacat-o cu atâta virulenţă, şi trec în tabăra adversă" (Caiete I, p. 217).
"Nu mă interesează decât problemele religioase" (Caiete I, p. 336).
"Nu voi putea niciodată s-o rup total cu esenţa creştinismului" (Caiete II, p. 11).
"Gândurile mele sunt, unul după altul, sorbite de o mânăstire invizibilă" (Caiete II, p. 218).
Altundeva spune că nu e "câtuşi de puţin ostil religiei, ba dimpotrivă" (Caiete III, p. 162).
Oare nu i-am putea aplica lui Cioran cuvintele pe care el le spunea despre un interlocutor al său: "în taină e credincios, altfel n-ar fi luat o poziţie atât de tăioasă împotriva religiei"? (Caiete III, p. 67).

2. Rugă - rugăciune
Cel care şi-ar fi dorit să joace rolul unui anti-Dumnezeu (Caiete III, p. 383), sau să-l vadă pe un papă pierzându-şi credinţa şi "părăsind Vaticanul să mărturisească ateismul urbi et orbi" (Caiete II, p. 104), consacră multe pagini unui subiect care ar trebui să lipsească din vocabularul unui ateu: rugăciunea.
Am ales câteva dintre cugetările lui pe această temă: "Omul poate trăi fără rugăciune, nu însă fără putinţa rugăciunii... Infernul e rugăciunea interzisă" (Caiete I, p. 259).
"Credinţa este o realitate necuprinsă, şi nu vom şti niciodată ce pierdere a suferit omul de când a încetat să se mai roage. În fond eram făcuţi să ne rugăm, şi pentru nimic altceva" (Caiete I, p. 306).
"Cum este cu putinţă să nu te rogi?" (Caiete I, p. 328); "Este impersonal tot ce nu este rugăciune. Tot ce nu este rugăciune nu înseamnă nimic" (Caiete II, p. 262).
"Posibilitatea, ideea rugăciunii mi-a fost un mare reazem în clipele grele" (Caiete III, p. 334).
Oare ce adâncuri de nelinişti îl fac să spună că "tot ce nu e poezie, mistică sau muzică e trădare"? (Razne, p. 32).
Depărtarea de Dumnezeu, pe care îl numeşte Marele Mut (Caiete III, p. 322), îi va închide adesea calea rugăciunii. "Drama de a nu te putea ruga... Cui să te rogi? Pentru ce? Ah, Doamne!" (Caiete II, p. 159).
Când nu se poate ruga, parodiază rugăciunea şi-i cere, nu lumină, lui Dumnezeu - Neantul, şi nici milă, ci întunecimi vrăjmaşe, veştejire veşnică şi dispariţie în nimic. O astfel de rugăciune negativă găsim în Amurgul gândurilor: "Doamne! numai tu mi-ai mai rămas! Tu - rămăşiţă a lumii şi eu a mea. Spumă a părăsirilor mele, în tine aş vrea să-mi curm duhul şi să pun capăt zvârcolirii zadarnice. Tu eşti mormântul pe care l-au visat ceasurile neprielnice fiinţei şi leagănul suprem al vastelor oboseli.
Răsfiră miresme de adormiri peste necugetatele mele răzvrătiri, soarbe-mă în tine, ucide-mi zvâcnirea spre zori şi îmbieri, îneacă-mi înălţarea nebună a gândului şi sfarmă-mi piscurile luminate de vecinătatea ta! Întinde-ţi umbrele, acoperă-mă de întunecimi vrăjmaşe, eu nu-ţi cer harul clipelor miloase, ci veştejirea veşnică şi aspră şi mărinimia nopţii tale.
Seceră-mi recolta de nădejdi ca, deşert în tine, lipsit de mine însumi, să nu mai am ţinuturi prin întinderile tale!" (p. 156).

3. Refuzul: renunţarea la mântuire
Ne-am putea gândi mai întâi la refuzul lumii, tentaţie care l-a vizitat pe Cioran, căci în 1935, analizând această perspectivă, susţinea că "refuzul lumii este de esenţă religioasă şi orice tristeţe este superficială dacă nu e religioasă" (Razne, p. 37). Aici însă este vorba de cu totul altceva: de refuzul lui Dumnezeu.
Şi ajunge să constate, nu numai o dată, că tristeţea lăsată de respingerea lui Dumnezeu este fără margini. "Am cunoscut până la saturaţie drama religioasă a necredinciosului. Nulitatea lui aici, inexistenţa lui dincolo... strivit între două certitudini" (Caiete I, p. 69); "Există în mine melodia, ritmul celui Exclus şi îmi petrec timpul fredonându-mi deruta şi exilul în această lume" (Caiete I, p. 91).
Despre refuzul lumii şi despre mântuire i-au vorbit de multe ori sfinţii şi sfintele ale căror vieţi le citea cu nesaţ. Şi, dacă refuzul lumii nu mai era de actualitate pentru că "ascetismul e curată nebunie... Decât să te lupţi cu animalul şi cu carnea, mai bine te sinucizi" (Caiete III, p. 192), problema mântuirii se dovedea mai complicată. De la "nu reuşesc să accept indiferenţa mea faţă de mântuire" (Caiete II, p. 217) ajunge la ideea că Renunţarea la mântuire ar fi suprema formă de renunţare (Caiete II, p. 62). Surprinzătoare mistică atee!
Acesta este contextul în care îşi fac loc obsesiile morţii şi singurătăţii, dar şi tentaţia budismului. Refuzând darul credinţei revelate, caută diferiţi înlocuitori care nu aduc mântuirea. Iată ce spunea în 1936: "Îmi plac religiile păgâne, narcotizate, frenetice, cu excesul lor de voluptate, cu oracole, orgii, beţie, în fine. Creştinismul nu oferă nimic: proză divină" (Razne, p. 39).
Susţinând că nu-i plac decât religiile care au depăşit ideea de Dumnezeu (Caiete III, p. 55), el afirmă că "pur şi simplu ne-am pierdut vremea prosternându-ne în faţa Crucii" (Caiete II, p. 135).

4. Chemare, sens al vieţii
Încă o dată îi dau, celui pe care îl sărbătorim, cuvântul: "Acel moment uimitor de clar, de o lumină paradoxală, ca un extaz neutru al propriului vid şi în care îţi dai seama dintr-o dată că-n viaţă n-ai nici o chemare, nimic de-ndeplinit" (Razne, p. 10); "Şi sper că va veni un timp când voi (re)încerca vitalitatea iluziilor, când mă voi lega la ochi ca să văd un sens al vieţii. Şi mă gândesc dintr-un sentiment de autoironie să scriu un imn bucuriei" (Razne, p. 28).
Citatele de mai sus şi multe altele din opera sa atestă că pe lângă blasfemie, rugă şi refuzul lui Dumnezeu, căutarea sensului vieţii este o altă constantă care-i străbate opera. Şi se pare că uneori a atins răspunsul la întrebarea privind sensul vieţii, atunci când evocă paradisul şi sfinţenia, reazemul rugăciunii şi în cele din urmă, iubirea de aproapele, toate acestea putând să devină strofe de imn al bucuriei. În Amurgul gândurilor, spune că "rostul inimii e să devină imn" (p. 201), iar Pe culmile disperării ne oferă în finalul ei o pagină ca o rază de mântuire şi de speranţă. "Singurul lucru care-l poate salva pe om este iubirea... Să-ţi vină să plângi atunci când te gândeşti la oameni, să iubeşti totul, într-un sentiment de supremă responsabilitate, să te apuce o învăluitoare melancolie când te gândeşti şi la lacrimile ce încă nu le-ai vărsat pentru oameni, iată ce înseamnă a te salva prin iubire, singurul izvor al speranţelor... Iar atunci când iubirii tale i s-ar răspunde cu dispreţ sau indiferenţă, când toţi oamenii te-ar abandona şi când singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alţii ca să-i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios se vor răsfrânge şi se vor reîntoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină şi văpăile lor numai căldură. Şi atunci întunericul nu va mai fi o atracţie irezistibilă şi nu te vei mai ameţi la viziunea prăpăstiilor şi adâncimilor" (p. 150-151).
Volumul II din Caiete are undeva o cugetare despre Iulian Apostatul pusă sub titlul Drama oricărei apostazii. "Părăsind creştinismul, devenindu-i duşman, el n-a făcut, în fond, decît să-i rămână credincios într-un alt fel, de vreme ce religia renegată îl obseda într-atât că nu putea s-o trateze cu detaşare. Transfugul, trădătorul, convertitul obsedat de convertirea lui nu-şi schimbă pasiunea, ci îi dă o altă direcţie, un alt sens. Orice apostat violent, care-şi acuză cu prea mult zel fosta credinţă, dovedeşte în fond că nu a găsit una nouă. Anticomunistul a rămas comunist, în sensul că a rămas interesat de comunism, din care face, fără să vrea, centrul vieţii sale. Deci vechea lui pasiune nu s-a schimbat în esenţă. Pentru asta, ar fi trebuit s-o uite" (p. 167).
Am putea să ne întrebăm: oare numai pe Iulian Apostatul l-a zugrăvit el aici?

Fără să aibă vreodată o religie (în sens etimologic), dar purtând în suflet nostalgia religiei şi suspinul religios (Caiete I, p. 315), "sfâşiat între obsesia scheletului şi obsesia cărnii" (Caiete II, p. 195), alergând mult pe căile necredinţei şi sporadic pe cele ale credinţei, vorbind cu Dumnezeu nu numai în blasfemii ci şi în rugăciune, întrebându-se în adâncul zbuciumului sufletesc asupra sensului vieţii, Cioran n-a ajuns să scrie un imn al bucuriei. El seamănă cu un val care loveşte ritmic ţărmul, fugind iar şi iar de adâncul tainelor religioase care-l atrag şi-l vrăjesc. Valul poartă rugă şi blasfemie, chemare şi refuz, arţag şi groază, josnic şi divin, balsam şi otravă, extaz şi rânjet, îndoială şi credinţă, izbândă şi înfrângere, reflexe de cer şi de infern. Prin scrierile sale, valul trece printre noi provocându-ne şi acum când se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui.

Bibliografie:
Emil Cioran, Pe culmile disperării, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008.
Emil Cioran, Lacrimi şi sfinţi, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008.
Emil Cioran, Amurgul gândurilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008.
Emil Cioran, Îndreptar pătimaş, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008.
Emil Cioran, Silogismele amărăciunii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008 (Traducere din franceză de Nicolae Bârna).
Emil Cioran, Căderea în timp, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008 (Traducere din franceză de Irina Mavrodin).
Emil Cioran, Demiurgul cel rău, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007 (Traducere din franceză de Emanoil Marcu).
Emil Cioran, Caiete, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2010, Ediţia a II-a (Traducere din franceză de Emanoil Marcu şi Vlad Russo), 3 volume.
Emil Cioran, Razne, Ed. Jurnalul literar, Bucureşti, 1995.

Text prezentat la sesiunea festivă dedicată centenarului naşterii lui Emil Cioran, Academia Română, aprilie 2011.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer