Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Nu am pasiunea de a distruge şi nu-i înţeleg pe cei care o au


Alex. Ştefănescu, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

01.05.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


(foto: din arhiva personală)

"Nu am pasiunea de a distruge şi nu-i înţeleg pe cei care o au"
Alex. Ştefănescu în dialog cu Daniel Cristea-Enache (5)

Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Alex. Ştefănescu, prima rundă din acest dialog se referea la ultima zi a anului 2013, la prima din noul an şi la graniţa simbolică dintre ele. Ultima rundă, aceasta, vă prinde în pregătirile pentru Paşti.
Necredinţa nu se fisurează mai mult în asemenea zile? Când vă contemplaţi grădina în floare, înainte de Paşti, cu ce sentimente şi cu ce convingeri o faceţi?
Grădina pe care o lucraţi şi pe care o îngrijiţi cu pricepere ar putea fi, pe de altă parte, o extensie simbolică a activităţii dvs. intelectuale şi a profesiei ilustrate la un nivel de vârf? Lovinescu spunea despre mâinile lui că sunt "nemernice", neştiind altceva decât să scrie. Dar a amenaja şi a îngriji o grădină nu este, până la urmă, ceva de ordinul scrierii unei istorii a literaturii?

Alex. Ştefănescu: Întrebarea este atât de frumoasă, încât ar trebui să o las fără răspuns, ca să nu-i bruiez ecoul pe care îl are în conştiinţa mea. Dar nu cred că ai aprecia această tăcere admirativă. Cât priveşte necredinţa...
A crede sau a nu crede în Dumnezeu, aceasta-i întrebarea... Aceasta-i întrebarea... căreia am să-i răspund altădată, sper că înainte de a muri. Pot să-ţi mărturisesc însă că eu nu sunt compatibil cu creştinismul, care mi se pare o religie tristă, a suferinţei şi compătimirii şi, în acelaşi timp, a renunţării la competiţie, adică la esenţa însăşi a vieţii. M-a fermecat, întotdeauna, mitologia greacă (precreştină) pentru că exprimă, cu o inepuizabilă inventivitate epică, bucuria de a trăi.
Culmea este că, în viaţa de fiecare zi, eu practic morala creştină, cu mai multă convingere decât unii creştini. Îi iubesc pe semeni, îmi face bine să-i văd fericiţi, mi-e milă de ei când suferă.
Pe de altă parte, mă înduioşează modul naiv în care poporul român a asimilat creştinismul. Îmi sunt foarte dragi românii, îi recunosc cu o tresărire de emoţie şi tandreţe oriunde i-aş găsi, şi îmi este dragă şi religiozitatea lor stângace şi luminoasă. Îmi vine să-i sărut pe creştet, ca pe nişte copii, când îi văd îngenunchind şi rugându-se pe covorul (ţesut de vreo ţărancă evlavioasă) dintr-o biserică.
Lăsând acum deoparte religiozitatea, aş vrea să-ţi vorbesc despre fiorul mistic pe care îl simt în faţa existenţei. Eu n-am înţeles niciodată de ce este nevoie de atâta regie a misterului în thriller-urile pe care le urmăresc cu pasiune, mestecând gumă, milioane de oameni. De ce se face apel la coridoare întunecate, ochi fosforescenţi, strigăte lugubre, păianjeni şi cranii. Infinit misterios este un fir de iarbă care se apleacă sub adierea vântului. Ce e cu el? De unde a apărut? Cum poate pământul negru, compozit şi mocirlos, să producă o asemenea zvelteţe verde şi mlădioasă? Până şi aprinderea unui chibrit mi se pare ininteligibilă şi sacră, ca un act de magie din preistorie. E uimitor că există ceea ce există, nu mai trebuie să confecţionăm noi enigme de milioane de dolari şi totuşi ieftine.
Nu demult mi-au înflorit vişinii, i-am fotografiat şi am postat fotografia pe Facebook. Am avut un succes imens. Sute de like-uri au bâzâit în jurul imaginii lor, ca sutele de albine în jurul vişinilor reali. Erau, într-adevăr, ameţitor de frumoşi. Au făcut, anul acesta, atât de multe flori, încât ofereau privirii nu o dantelărie albă, ci un alb aproape compact. Iar în bătaia soarelui mai aveau şi o strălucire ameţitoare, care îţi crea iluzia că eşti salvat, eliberat, transportat în transcendenţă. Mă copleşea sentimentul că nu sunt destul de pur ca să merit o asemenea privelişte.
Este foarte îndrăzneaţă şi totuşi justificată comparaţia pe care o faci între îngrijirea unei grădini şi scrierea unei istorii a literaturii. În ambele cazuri este vorba de instaurarea unei ordini într-o realitate a spontaneităţii creatoare. Totul e să nu fii dictatorial când impui această ordine, să păstrezi individualitatea fiecărui pom şi a fiecărui... scriitor.
În grădină mă comport ca un stăpân umil, îngrijind cu dragoste fiecare plantă. La începutul acestei primăveri, când a dispărut şi ultimul petec de zăpadă din livadă, am curăţat întâi pomii de crengile uscate, cercetând cu atenţie şi dragoste fiecare creangă, ca să nu retez din greşeală vreuna încărcată de sevă. Apoi, am tăiat unii pomi cu totul şi anume pe aceia uscaţi în întregime. Mai exact, i-am dezrădăcinat, ca să pot planta în locul lor pomi noi, de mărimea unor nuieluşe.
Apoi am curăţat iarba de stratul de frunze uscate şi putrezite, am tăiat şi curăţat via, am plantat coacăzi, afini şi zmeuri. În jurul chioşcului am sădit trandafiri agăţători, din care se vor forma în timp un fel de pereţi de flori albe, crem, roz şi roşii. N-am distrus nimic, am eliberat doar plantele de uscături şi putreziciuni, le-am dat posibilitatea să renască mai repede.
Nu am pasiunea de a distruge şi nu-i înţeleg pe cei care o au. Mă uit consternat, depăşit de situaţie, la cineva care sfărâmă plin de furie o vază sau sfâşie cu ură o scrisoare. Când eram copil şi mergeam prin pădure, loveam năpraznic, cu un băţ, vegetaţia încâlcită ca să-mi croiesc o cărare. Nu era duşmănie în acţiunea mea, ci o imitaţie a înaintării exploratorilor prin junglă, despre care citisem în cărţile de aventuri. Acum n-aş mai folosi niciun fel de macetă ca să-mi fac loc prin pădure sau... prin literatură. Chiar şi când smulg o buruiană din pământ, o pălămidă sau un brusture, am o strângere de inimă. Chiar şi când îl "desfiinţez" pe un autor lipsit de valoare, mă gândesc cu dragoste la el, imaginându-mi cum şi-a pierdut nopţile ca să-şi scrie textele inepte, considerate de el geniale.

(Fine)

****

Profesia de scriitor

Am fost privit de mulţi scriitori ca un inamic public atunci când am scris - cu peste treizeci de ani în urmă - că a face literatură înseamnă a practica o profesie şi nu a intra în comunicare cu transcendenţa sau a îndeplini o misiune profetică. Valul de indignare a fost şi mai mare atunci când am revenit şi am afirmat că valoarea literară este o valoare de întrebuinţare, că orice text, departe de a fi "nemuritor", are, ca orice produs utilizabil, un termen de garanţie - care poate fi, e adevărat, de doi ani, dar şi de două mii de ani - şi că biografia scriitorilor nu ne interesează în aprecierea operei lor, aşa cum nu ne interesează fidelitatea conjugală a unui croitor atunci când încercăm, în faţa oglinzii, costumul făcut de el.
Eu consider şi azi că am avut o atitudine revendicativă (şi nu am făcut un pas înapoi în apărarea condiţiei de scriitor) atunci când am susţinut că scrisul este o profesie. Revendicativă nu numai faţă de autorităţile comuniste, ci şi faţă de mentalitatea omului comun, care îl priveşte pe scriitor ca pe o persoană fără meserie, ca pe un ins care îşi improvizează existenţa în funcţie de momentele sale de inspiraţie. Nu m-a indus niciodată în eroare faptul că multiubitul om comun trece uneori de la desconsiderarea la zeificarea scriitorului (ceea ce este, până la urmă, cam acelaşi lucru, pentru că nici "scârţa-scârţa pe hârtie" şi nici zeul nu primesc recompense băneşti!).
Profesia reprezintă, după părerea mea, suprema formă de consacrare a unei îndeletniciri. Dacă prind toată viaţa muşte, dintr-un capriciu, nu pot avea decât un statut de nebun. Dar dacă însăşi colectivitatea îmi cere să prind muşte şi mă şi înregistrează ca prinzător de muşte îmi recunoaşte un loc în societate. Drept urmare, îmi dă o maşină cu care să alerg după bâzâitoarele fiinţe zburătoare, îmi instalează un radar, îmi acordă dreptul de a-i pălmui chiar şi pe cei mai înalţi demnitari atunci când pe obrazul lor gingaş se instalează vreun exemplar din repectiva insectă.
Dacă un scriitor vede în profesia lui şi altceva decât o profesie îl priveşte. Poate să-şi facă - pe cont propriu - orice iluzie, cu atât mai mult cu cât în felul acesta reuşeşte uneori să devină mai productiv şi să dea produse de mai bună calitate. În fond şi şoferul unui autobuz are dreptul să-şi imagineze că este un profet şi că duce o colectivitate pe calea cea bună, aşa cum un tăietor de vite de la abator are dreptul să-şi imagineze că ajută suflete nevinovate să se elibereze din trupurile netrebnice.
Există o întreagă mitologie a scrisului, pe care n-o contest, dar care ţine de credinţele intime ale fiecărui scriitor în parte şi nu poate fi omologată, atunci când se alcătuieşte un nomenclator de meserii.
Admirarea exaltată de către nescriitori a scriitorilor este întotdeauna suspectă, este o pregătire - fie şi involuntară - a terenului pentru excluderea scriitorilor din rândul oamenilor serioşi. În ceea ce mă priveşte, nu-mi doresc să fiu întâmpinat, când mă duc într-o vizită, cu flori, nu vreau aplauze, nu aştept din partea "oamenilor obişnuiţi" declaraţii de genul "dumneavoastră sunteţi cu totul altceva decât noi" sau "despre munca noastră n-avem ce să vă spunem, o să vă plictisiţi". Ambiţia mea supremă este să fiu tratat ca oricare dintre ei, adică luat în serios. Îmi place să ştiu atunci când termin de scris un text că îl pot da oricând în schimbul unui kilogram de brânză sau al unei perechi de ciorapi. Dacă mă angajez sufleteşte în timp ce îl scriu, dacă după terminarea lui am sentimentul imposibilităţii de-a comunica şi ajung la un pas de sinucidere, dacă trăiesc cu iluzia că voi fi citit de generaţiile viitoare - toate acestea mă interesează numai pe mine.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer