Glasul mării

Dacă scopul tău este să surprinzi în scris acele momente care ne lasă perplecşi, care ne fac fericiţi, sceptici şi experţi în zei minori, aşa cum este intenţia lui Manuel Vicent, sunt puţine genurile literare şi nonliterare pe care să le laşi neexploatate. Născut în Spania în 1936, Manuel Vicent este un prolific scriitor şi jurnalist, prezent pe piaţa de carte spaniolă cu o frecvenţă uimitoare, care nu a scăzut nici în ultimii ani, cel mai recent roman al său, El azar de la mujer rubia, fiind publicat în 2013. Studiază dreptul şi filosofia, dar şi artele şi jurnalismul, cariere pe care le va urma apoi, făcându-se cunoscut ca jurnalist (colaborează cu Madrid şi El Pais) şi deţinând o galerie de artă. Dar dincolo de aceste preocupări, pasiunea lui Vicent este literatura, căreia i s-a dedicat sub multiplele ei forme. A scris teatru, proză scurtă, biografii, articole, cărţi de călătorie, note de gastronomie, interviuri şi romane. Dintre acestea din urmă, cele mai cunoscute sunt Tranvía a la Malvarrosa - ecranizat în 1997, León de ojos verdes, La novia de Matisse, Verás el Cielo Abierto sau Glasul mării (ecranizat în 2001 şi tradus la Editura Univers).


Glasul mării, roman ecranizat de regizorul Bigas Luna, este povestea unui mire ivit din spuma mării să-şi întâmpine mireasa, cum îi făgăduise cândva, recitându-i versuri celebre pentru a străbate împreună drumul în urma unei magice ceremonii nupţiale ce încununează o iubire mai presus de viaţă şi de moarte. Mirele nu este altul decât un avatar al grecului Ulise, întors după zece ani de peregrinări ca să constate că în vremurile noastre soţiile nu mai aşteaptă ţesând pânze pe care nu le mai sfârşesc niciodată.


Trupul neînsufleţit al lui Ulises Adsuara s-a ivit plutind în golf într-o duminică de august, la două după-amiaza, când plaja era plină de lume. Valurile domoale din momentul acela l-au adus din largul mării pe ţărm, cu faţa în sus. La început nu era decât un punct întunecat, ce se zărea dincolo de zona cu întinsuri de la al doilea dig, şi de aceea mulţi turişti îl confundau cu un carmac sau cu vreun trunchi de copac. Însă forma i s-a desluşit încetul cu încetul şi a sfârşit prin a pluti cu braţele desfăcute prin mulţimea care se bălăcea la mal.

Dacă ar fi fost îmbrăcat în costum de baie, n-ar fi băgat nimeni de seamă corpul acela, întrucât balansul său suav era asemănător cu al înotătorilor care fac pe mortul, dar el înota înveşmântat în smoching, purta pantaloni gri-închis cu brâu de mătase, cămaşă albă, papion şi pantofi de lac. La butonieră avea o floare sălbatică pe care valurile nu reuşiseră să i-o smulgă. La un moment dat, mâna crispată a atins coastele unei tinere, când înecatul plutea printre turiştii cei mai îndepărtaţi de mal, iar reproşul fulgerător al fetei s-a transformat într-un ţipăt de spaimă, alertând toată lumea din jur, şi s-a multiplicat în strigăte de ajutor sau de groază, când oamenii au observat în sfârşit că înoată lângă un mort.

A venit numaidecât şalupa salvamarilor, alarmată de urletele care se repetau până pe plajă. Ulises Adsuara a fost dus pe ambarcaţiune şi, deşi nu încăpea îndoială că este un înecat aflat în larg de multe ore, echipa de salvamari a făcut pentru el tot ce prevăd normele de prim ajutor. Mai întâi s-au străduit să-l readucă la viaţă cu respiraţie artificială, cu un masaj cardiac, cu toate exerciţiile enumerate în manualul de reanimare. Un salvator afurisit i-a dat câteva săruturi franţuzeşti, într-o încercare de a-i face sufletul să se întoarcă. După aceea l-au aşezat pe plajă cu faţa în jos, ca să dea afară apa pe care o înghiţise, şi în cele din urmă a fost depus pe nisipul fierbinte îmbrăcat ca un mire, iar până la sosirea ambulanţei naufragiatul a rămas în soare cu pupilele dilatate, la dispoziţia turismului, care nu găseşte oricând o întâmplare de felul acesta ca să-şi alunge plictisul verii. În ciuda faptului că era vorba despre un cetăţean din Circea, un orăşel cu 20.000 de locuitori unde toată lumea se cunoaşte, în primul moment nu s-a gândit nimeni la acel Ulises Adsuara, cândva vestit în barurile din port. Naufragiul abia îi schimonosise chipul, cu toate că alterarea corpului era vădită, dar în cazul acesta exista un element insolit: Ulises Adsuara mai murise înecat, în altă vară, acum zece ani. Dintre curioşii care îi înconjurau cadavrul, poliţistul pensionat Diego Molledo, alt locuitor al orăşelului de marinari, a fost primul care şi-a dat seama că naufragiatul nu e un necunoscut. Când ambulanţa a luat mortul să-l ducă în oraş, poliţistul s-a aşezat din nou la bar şi s-a tot gândit golindu-şi paharele. Nu a izbutit să-şi amintească numele înecatului până când nevastă-sa i-a cerut chelnerului altă porţie de cartofi prăjiţi şi file de ton. Asta i-a declanşat deodată amintirile. Cartofi prăjiţi, ai spus? File de ton? Naufragiatul acela semăna foarte mult cu Ulises Adsuara, s-a dumerit deodată Diego Molledo, poliţist pensionat, dar a respins numaidecât această posibilitate. El era comandantul secţiei când, cu ani în urmă, îşi aducea bine aminte, Ulises Adsuara fusese declarat înecat chiar pe plaja aceea, tot într-o duminică de august. Chipul nu i se schimbase prea mult. Deşi ar fi jurat că el e, la Circea toată lumea era convinsă că Ulises Adsuara s-a dus la fund cu barca lui într-o vară îndepărtată, astfel că poliţistul a acceptat că are halucinaţii. Puţini ştiau că Ulises îi ceruse soţiei sale cartofi prăjiţi în ziua fatidică. În schimb, el îi jurase că-i aduce primul ton din sezon. În duminica blestemată, în vreme ce Ulises naufragia, Martina prăjea cartofii care-i plăceau atât de mult bărbatului ei, rotunzi, crocanţi, pătrunşi cu uleiul de măsline pe care îl cumpăraseră în excursia prin înălţimea văii Alcudiana. Acest amănunt a făcut obiectul unei analize în timpul investigaţiei, de aceea declanşase acum aducerile aminte ale poliţistului pensionat.

Sosirea ambulanţei la sediul Crucii Roşii a Mării a făcut şi acolo mare vâlvă printre curioşi. În fiecare vară se îneacă cineva pe plaja aceasta, dar lumea nu se obişnuieşte cu tributul pe care Mediterana îl ia în natură, în schimbul fericirii dăruite. Salvamarii au scos targa şi, înainte de a fi introdus în ambulatoriu, cadavrul a trecut descoperit prin faţa staţiei de taxiuri de la poartă. Unul dintre taximetrişti, Vicente Lambert, văzându-l doar în treacăt, a spus că mortul e Ulises Adsuara, care a fost căsătorit cu vară-sa Martina. Mai mult decât atât, a afirmat-o categoric. Dar alt taximetrist l-a contrazis imediat:
- Profesorul Ulises? Cum poţi să spui una ca asta? Ulises a mai murit o dată.
- Nu contează.
- A murit tot înecat.
- L-o fi înghiţit marea, sau cui i-o fi fost mai foame, dar trupul nu i-a apărut încă.
- Şi crezi că un naufragiat ajunge pe pământ după zece ani, sau şi mai mulţi?
- Nu contează. Înecatul ăsta e Ulises. Eu mă pricep la morţi - a asigurat ruda sa îndepărtată, Vicente Lambert.

Cadavrul a rămas culcat pe o masă adecvată, acoperit cu o pânză, la centrul de prim ajutor, aşteptând să vină judecătorul, care, aşa cum este logic, într-o duminică de august, făcuse tot posibilul ca să nu-l deranjeze nimeni. S-a prezentat la faţa locului un poliţist municipal, nou în localitate, care mai întâi a adulmecat mortul, apoi i-a controlat costumul şi din buzunarul interior al smochingului a scos un paşaport îmbibat cu apă, încât cerneala prelinsă îngreuna citirea numelui proprietarului şi a semnalmentelor sale. În schimb, fotografia plastifiată era în stare perfectă şi corespundea cu trăsăturile mortului, care în momentul acela avea încă ochii albaştri larg deschişi şi purta aceeaşi barbă tăiată, deloc potrivită unui aventurier. După ce a descifrat cu răbdare fiecare literă, poliţistul a conchis că documentul îi aparţinea lui Andreas Mistakis, născut în Corfu, cu vârstă incertă, dat fiind că data naşterii nu se putea desluşi, dar după dinţi s-ar fi zis că trecuse de patruzeci de ani.

La început s-a considerat că înecatul era un turist străin, probabil grec, după cum se indica în paşaport, dar în camera unde zăbovea corpul lui Andreas Mistakis, pasămite, intra şi ieşea lume. Unii, din curiozitate, alţii, atraşi de morbid, ridicau pânza mortuară ca să-i vadă faţa şi n-a trecut mult timp până când polemica a izbucnit din nou. Persoanele din jurul mesei erau concetăţenii înecatului, câţiva cam de vârsta lui, astfel că puteau furniza informaţii despre identitatea sa. Erau cu toţii de părere că asemănarea cu Ulises Adsuara, profesorul de literatură clasică, pe vremuri numit Rachiu în tavernele din port, era nu doar extraordinară, ci de-a dreptul miraculoasă. Dar unul dintre cei prezenţi, Xavier Leal, care i-a fost prieten şi coleg, profesor de desen la acelaşi liceu, a strecurat prima oară îndoiala. Ulises, în timpul vieţii, a avut ochii negri, iar cadavrul său îi avea albaştri. Cearta a început chiar în momentul acela. Cum putea cineva să-şi aducă aminte culoarea unor ochi după atâţia ani? Numai dacă ai fost îndrăgostit lulea. Martorul Xavier Leal asigura că pupilele dilatate, de un albastru-verzui transparent, nu aparţineau colegului dispărut în apele Mediteranei. Oare lui Ulises, după ce petrecuse atât timp pe fundul mării, ochii îi deveniseră albaştri? Ideea aceasta îi părea prea ridicolă sau poetică pentru a o exprima în faţa trupului neînsufleţit. În schimb, mica cicatrice care-i brăzda bărbia a recunoscut-o ca fiind de drept a colegului său, produsul unei muşcături de dragoste a Martinei, dintr-un moment când ea îşi manifestase fiara dinăuntru, dar faptul acesta nu i-a spulberat lui Xavier Leal perplexitatea. Credea că Ulises, când trăia, nu era atât de înalt, deşi smochingul era pe măsura lui.

Printre cei ce îl aşteptau pe judecător nu era nici un filosof. Dacă ar fi fost aşa, până sosea raportul oficial al morţii, s-ar fi putut vorbi de fenomenologie, de aparenţa fiinţelor sau de realitatea trupurilor neînsufleţite. Un singur pistrui sau o rană minusculă ajută mai mult principiul identităţii sau investigaţia unei crime decât toate cunoştinţele despre sufletul omenesc. Oamenii se schimbă. Individualitatea li se înscrie în piele prin intermediul eroziunilor timpului, până când sculptează o hieroglifă pe care poliţia trebuie să o descifreze, şi în această activitate sunt momente când filosofii se întâlnesc cu detectivii, dar în jurul cadavrului lui Ulises Adsuara nu era nici un filosof, şi singurul poliţist aflat acolo era nou în oraş şi nu ştia nimic despre această poveste cu fantome.
- Aici e un cadavru cu paşaport în regulă, a spus poliţistul municipal. Trebuie să-l ducem la morga spitalului pentru autopsie. Să anunţe cineva medicul legist. De ce nu vine judecătorul?
- Judecătorul şi legistul trebuie să fie pe plajă.
- Or fi lăsat măcar un număr de telefon.
- Verificăm, a răspuns şeful salvamarilor.
- Trebuie să-i căutăm. Oficial, individul ăsta nu e mort până nu semnează autoritatea competentă şi aici e foarte cald.

Să găseşti un judecător şi un medic legist la două după-amiaza într-o duminică de august pe o plajă a Mediteranei cu şapte kilometri de clădiri urbane ce deşertau valuri întregi de trupuri goale pe nisip, năpădite toate de aceeaşi dorinţă de a se transfigura, punea o problemă la fel de greu de rezolvat ca a şti cine era cu adevărat tipul acela îmbrăcat de nuntă, întins pe targa de la sediul Crucii Roşii din port. După o oră de discuţii au căzut de acord asupra faptului că este nevoie de mai multă suprafaţă de piele pentru a recunoaşte fiinţa aceea vomitată de Mediterana. În cazurile acestea există întotdeauna un pistrui secret care soluţionează identitatea persoanelor, codul atingerii, cunoscut doar de amanţi în întuneric, dar acolo nu era nimeni, nici măcar prietenul său intim Xavier Leal, care să poată furniza o dovadă neîndoielnică asupra identităţii naufragiatului. Cineva a zis că singurul mod de a spulbera îndoielile era s-o cheme pe Martina, presupusa văduvă, ca să recunoască ea cadavrul. Logic că ea trebuia să-şi aducă aminte de corpul primului ei bărbat în cele mai mici detalii. Taximetristul Vicente Lambert a dat fuga s-o aducă pe vară-sa.

Între timp, după multe încercări zadarnice de a-i găsi pe judecător şi pe medicul legist prin intermediul telefoanelor mobile, aflate în afara ariei de acoperire, şeful salvamarilor a hotărât să trimită o furgonetă dotată cu megafon, ca să străbată plajele strigându-le numele, lucru pe care l-a făcut vreme de o oră, când soarele ardea mai tare nisipul. Este adevărat că unul dintre corpurile goale care se îndesau pe malul mării în ziua aceea atât de călduroasă de august îi aparţinea lui Fabián García, medic legist titrat, şi altul lui Leonardo Muñoz, judecător de instrucţie a cărui semnătură era necesară pentru a trimite un cadavru spre formalităţile ulterioare.

Într-adevăr, trebuia demascat un mort îmbrăcat în smoching, dar cine ar fi în stare să recunoască un judecător şi un medic legist dezbrăcaţi? De-a lungul aleii maritime, o puternică voce metalică ieşind din acoperişul furgonetei a străbătut de câteva ori întinderea de oameni tolăniţi pe nisip, rugându-i pe aceşti doi domni să se prezinte la postul de prim ajutor. Atenţie, atenţie, don Fabián García, prezentaţi-vă urgent la ambulatoriul din port. Difuzorul îl chema stăruitor, din ce în ce mai impunător, din ce în ce mai impertinent. Atenţie, atenţie, don Fabián García este rugat să se prezinte de urgenţă la Crucea Roşie.

Medicul legist şi-a auzit numele sunând în spaţiu şi a încercat să-şi deschidă ochii în soarele vertical care îl orbea, dar n-a făcut nimic ca să iasă din toropeala de la trei după-amiaza. Dumnezeu îl chema oare la Judecata de Apoi? Chiar dacă ar fi fost aşa, n-avea de gând să se ridice. Trebuia să coboare Dumnezeu să-l condamne chiar acolo, pe plaja Sirena. Strălucirea soarelui pe piele l-a îndemnat să se răzvrătească, să se înverşuneze în dulcea moţăială. Aajuns să-şi imagineze că, dacă plăcerea verii coincide cu Judecata de Apoi, la auzul goarnelor arhanghelilor, mulţi morţi ar putea refuza să reînvie doar din lene, iar el, Fabián García, medic legist titrat, ar fi unul dintre aceştia. Există o răzvrătire tipică a hedoniştilor, care se cramponează de orice fel de plăcere şi nu vor să experimenteze altceva, dar de pe alee megafonul îi repeta neîncetat numele, întruna, obsesiv. S-a gândit că insistenţa nu se datora faptului că trebuia să reînvie el însuşi, ci apariţiei vreunui mort. Să se ducă la dracu', a bombănit în sinea lui. Cărui nesăbuit îi trecuse prin cap să moară sub splendoarea unei zile ca aceea? Medicul legist era mare amator de plajă, se simţea ascuns de lumina soarelui, astfel că a hotărât să nu-şi facă datoria şi a zăbovit lungit pe nisip. Dacă era vreun mort, putea să aştepte să se sfârşească orele de fericire. Atenţie, atenţie, don Fabián García este rugat să se prezinte să autorizeze un naufragiat.
- O să trebuiască să te duci. Insistă prea mult, i-a spus logodnica, întinsă lângă el.
- N-am de gând s-o fac acum. Am să mă duc după chermeză. Noi doi trebuie să dansăm cha-cha-cha, a răspuns medicul legist.

La rândul său, judecătorul Leonardo Muñoz se afla la ora aceea în micul golf al nudiştilor, în sudul oraşului, un loc la care se putea ajunge doar pe jos, străbătând mai multe râpe prăpăstioase, coborând o coastă pieptişă, după ce se lasă maşina pe o esplanadă, înainte de faleză. Leonardo Muñoz era un judecător naturist. În timpul săptămânii oficia procese, pronunţa sentinţe şi nici măcar în zilele de sărbătoare nu-şi lăsa profesia. Vara îşi aducea vreun dosar în golful nudiştilor şi îşi petrecea duminica studiind hârtiile sub soarele arzător, complet dezbrăcat, singur, cu câteva plăcinte cu spanac şi un câine lup care răspundea la numele de Inculpat. În momentul acela avea în mână nişte in-folio în care se relatau amănuntele unei crime produse în zona sa: un constructor foarte cunoscut pe partea aceea a coastei apăruse plutind într-o pungă de plastic prin stufărişul unui teren umed, fiind evident că fusese asasinat cu o împuşcătură la gura ţevii pe la spate. Lectura acestui caz sângeros se amesteca în capul judecătorului cu sunetul valurilor şi strigătele copiilor.

Golful era plin de nudişti la trei după-amiaza, în duminica aceea de august, când, deodată, Inculpat a ciulit urechile, a dat din coadă şi a început să se uite foarte agitat la un punct concret de pe linia mării. Îi atrăgea pesemne atenţia ceva ce scăpase neobservat tuturor nudiştilor care înotau atunci.

Câinele se oprise, în vreme ce valurile domoale din golf depuneau pe nisip un buchet de flori sălbatice, legat cu o panglică roşie, care ajungea pe mal legănându-se între corpurile ce se bălăceau. Poate că florile acestea, printre care erau nişte stânjenei sălbatici, îl intrigau pe Inculpat, căci le-a adulmecat cu mult interes, când o fetiţă nudistă le-a scos pe plajă ca să le arate părinţilor, tolăniţi în hamacurile lor, sub o umbrelă de soare. Curând după aceea, pe acelaşi drum de apă, sosea plutind o pălărie albă împodobită cu câteva fructe de saten. Judecătorul Leonardo Muñoz, străin de agitaţia câinelui, a studiat mai departe crima constructorului, fără a băga de seamă că e sunat pe telefonul mobil, care nu avea acoperire, din pricina golfului prea îngust. Încredinţat că naufragiatul este Ulises Adsuara şi nimeni altcineva, poliţistul pensionat Diego Molledo, care rămăsese la terasă, împins de un zel profesional niciodată stins, după ce meditase asupra cazului vreme de trei beri, s-a hotărât să investigheze pe cont propriu şi, pentru a-şi adânci convingerea, a vrut să contemple din nou cadavrul. S-a dus la sediul Crucii Roşii din port şi s-a alăturat cercului de curioşi care îşi spuneau părerea despre identitatea mortului. Acolo a aflat ultima noutate.
- Eun străin, l-au informat.
- S-a demonstrat?
- Are paşaport. Egrec sau italian, născut în Corfu, încă nu se ştie, a răspuns poliţistul municipal.
- Lăsaţi-mă să mai arunc o privire.
- Ela dispoziţia dumneavoastră, a zis şeful salvamarilor.
- Ecu neputinţă ca un om să semene atât de mult cu cadavrul său şi să nu fie mortul. N-am văzut în viaţa mea o asemănare atât de vădită, a afirmat Diego Molledo după ce i-a scrutat cu atenţie chipul.

După faţa înecatului, poliţistul a început să-i analizeze hainele. Smochingul demodat avea o pată pe rever şi purta încă eticheta unui vechi magazin din Valencia; pantofii de lac erau cu calapod clasic; pantalonii aveau urme de molii, deşi nu erau purtaţi, astfel că mortul dădea senzaţia că ar fi ieşit dintr-un dulap închis multă vreme.
- Opăritu' ăsta arată de parcă ar fi căzut beat de pe un iaht la o petrecere pe mare, a observat cineva.
- Sau de parcă tocmai s-ar fi însurat. Îşi aduce cineva aminte nunta lui Ulises? a întrebat poliţistul pensionat.
- Eu îmi aduc bine aminte de nuntă, pentru că am fost unul dintre martori. S-a căsătorit chiar în smochingul ăsta. Sunt absolut sigur, a răspuns Xavier Leal, colegul de la liceu.
- Ceea ce spuneţi e foarte ciudat. Aţi putea să explicaţi?
- Subsemnatul l-a însoţit într-o vară pe Ulises la Valencia ca să închirieze smochingul ăsta. Îmi amintesc datorită petei de pe rever.
- Cum e posibil să vă amintiţi aşa ceva?
- Păi îmi amintesc, a exclamat Xavier Leal.
- Cât e de atunci?
- Să tot fie vreo zece ani de când a murit. Iar cu Martina a fost căsătorit vreo cinci sau şase. Asta e socoteala. Câţi are fiu-său Abelito. - Da, da. Şi hârtia asta? a întrebat poliţistul pensionat făcând pe detectivul englez.

Dintr-unul din buzunarele smochingului, Diego Molledo a scos o hârtie umezită, care avea pe ea un desen în cărbune, pe care apa îl prefăcuse într-un amalgam negru aproape indescifrabil, dar tot se puteau ghici câteva trăsături, printre care semnătura. Văzând hârtia, Xavier Leal a fost foarte tulburat, a păstrat tăcere, a ieşit pe stradă şi nu şi-a mai putut stăpâni lacrimile. Acum ar fi jurat că mortul era Ulises.