Pâine neagră
Emili Teixidor
Editura Meteor Press, 2013
Traducere din catalană de Oana-Dana Balaş



*****
Intro

 

*****
Fragment

2

 

Iarna era altfel. Atunci, toată viaţa se desfăşura în jurul focului din vatră, în bucătăria de la parter, căreia toţi îi spuneam simplu bucătărie, şi, doar uneori, bucătăria de jos sau de iarnă, un nume şi mai de prisos. Bucătăria de sus, de la etajul întâi, era bucătăria de vară sau bucătăria boierilor şi avea o încăpere mică alături, unde luam masa, care dădea pe primul cerdac, cu două blidare pline cu pahare şi vase, pereţii decoraţi cu farfurii pictate şi şofranii, porţelanuri de soi, se zicea, prinse de perete cu cârlige mici de sârmă. Bucătăria de sus mai avea o uşă care se deschidea într-o debara şi o cămară, un loc întunecat, fără ferestre, cu o uşă care dădea în sala mare.
 
Nimeni nu pricepea cum într-o casă de ţărani, de arendaşi, existau minunăţiile acelea de porţelanuri pe pereţii bucătăriei de vară. Într-o zi, bunica Mercedes ne-a povestit că erau urmele luxului în care trăiau stăpânii masiei, soţii Manubens, cu mult timp în urmă, când obişnuiau să se instaleze câteva luni pe an la catul respectiv, iar argaţii şi arendaşii îşi duceau traiul jos, laolaltă cu vitele, în căldura care venea dinspre grajduri. De aceea, trebuia să fim cu băgare de seamă şi să nu atingem nicio farfurie, nici să apropiem degetul ca să-l trecem peste marginile aurite, deoarece stăpânii îşi puteau cere avutul de la o zi la alta şi să ducă minunăţiile acelea în una dintre casele pe care le aveau în Vic, unde locuiau acum, sau la alte masies cu case mai noi decât a noastră, în alte regiuni, cum ar fi Igualada. Ba chiar aveau şi un apartament în Barcelona, nu duceau lipsă de case! Totuşi, proprietarii trebuie să fi uitat de farfurii, sau poate că nu erau chiar aşa de grozave cum se zicea, fiindcă în vizitele pe care le făceau la ţară ca să-şi ia partea de recoltă şi de vite nu-şi aminteau niciodată să le ceară, şi nu i-am auzit nici măcar o dată să le pomenească.
 
În bucătăria de jos, locul de luat masa se afla în aceeaşi încăpere, o masă lungă sprijinită de spătarul unei băncuţe de lungimea tăbliei mesei, aşezată faţă în faţă cu clopotul cel mare al căminului. În felul acesta, nimeni nu şedea cu spatele la foc sau la jăratec. Se mai aflau acolo o bancă mică între peretele din fund, care făcea unghi drept cu peretele mai lung şi, de partea cealaltă a vetrei, câteva scăunele scunde, desfundate, acoperit cu perniţe ca să le ascundă cusurul.
- Focul e juma' de viaţă, zicea bunicul Mosso în puţinele dăţi când intra în bucătărie să se încălzească. Nu-l vedeam aproape niciodată, petrecea cea mai mare parte a timpului pe munte şi în pădure, de la Fiesta del Rosario până la Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, şi, când se întorcea, rămânea cu oile la păscut şi petrecea cele mai crâncene zile de iarnă în codru, în inima munţilor Guilleries. Rareori aducea turma în ţarc, nu încăpeau acolo atâtea oi, zicea. Le aducea să le tundă, înainte de sosirea marilor călduri, şi ca să le însemneze cu smoală neagră, fierbinte: un M pe crupă şi, uneori, o tăietură la urechea dreaptă şi un cerc pe stânga, semnul boierilor Manubens. Odată încheiat acest elogiu al focului, bunicul Mosso adăuga şugubăţ:
- Foc pe dinainte, foc pe dinapoi, s-avem viaţă lungă şi noi, şi voi!
 
Bunica dădea din cap, dezaprobatoare, şi murmura:
- Pe unde Dumnezeu umbli cât e ziulica de lungă cu desaga aia în spinare, de n-o laşi nici când te culci? Trebuie că e plină de tutun şi de murdărie. Ar trebui s-o dai pe foc şi să scapi odată de ea!
 
Bunicul Mosso purta întotdeauna la el o traistă foarte mare, căreia-i zicea desagă, atârnată de gât. Nu ne lăsa pentru nimic în lume să vedem ce are înăuntru. Era o tăgârţă de piele, asemănătoare cu tolba vânătorilor, dar mai mare, asudată şi murdară, de care nu se despărţea niciodată.
- Ce să am înăuntru? Merinde, vezi bine, sau crezi că pe munte-s brutării de unde să-mi iau pâine?
 
Dacă bunica se strâmba a supărare, el adăuga:
- Dacă-ţi place mai mult, îţi pot zice că am acolo rozariul şi sfinţişorii pe care mi i-a dăruit părintele Tafalla, de la mănăstirea lui Sân' Camil, ca să ne păzească să nu ne prăvălim pe stânci eu, şi turma, acuma ştii.
 
De câte ori apărea în discuţie numele stareţului de la mănăstirea Sfântului Camil, părintele Tafalla, bunica tăcea respectuos şi-l lăsa în pace pe bunicul Mosso.
 
Pereţii bucătăriei de iarnă erau înnegriţi de funingine. Exista o singură ferestruică ce dădea pe o latură a casei, înspre drumul cu un cireş pe stânga şi puţul cu adăpătoarele pe dreapta. Geamul era murdar şi aburit, iar când lătrau câinii îl frecam cu cotul, să aruncăm o privire afară să vedem dacă se apropie cineva, dar nu se zăreau decât bulgării de sare de pe pajişte, jgheabul cu sare de lângă puţ, drumul cu cireşul care şerpuia şi, la primul cot, dispărea printre stejari, câmpul şi primii copaci din pădurice. Silueta întunecată a călătorului se ivea abia după o bună bucată de vreme, cocoşată de frig şi păşind parcă prin aer, zburând fără a zbura, fiindcă răsărea dintr-o mare de pâclă care o înfăşura, iar mişcările picioarelor erau ca nişte lovituri de copită pe care le dădea ca să nu se afunde în albeaţa cenuşie care îneca totul.
- Şi tu, un' ţi-e cuibul? mă întreba bunicul Mosso de câte ori mă băga de seamă, de două sau trei ori pe an, aproape de fiecare dată iarna, când vâra capul în bucătărie pe neaşteptate, rebegit şi răspândind o duhoare acră, un miros amestecat de buruieni şi vite, ca o fantomă ce apare şi dispare fără veste, fără să spună de unde vine şi încotro se îndreaptă. - Tot pe-aici eşti? Ce mai face maică-ta? Şi taică-tău? Ce ştii de el? S-a întors smintitul ăla?
 
Eu nu ziceam nimic. Învăţasem că nu are rost să răspund fiindcă bunicul Mosso nu asculta niciodată pe nimeni şi nici nu ţinea seama de nimic. Doar bunica Mercedes bombănea din colţul ei de pe băncuţă, fără să se străduiască a se face auzită de el:
- Dă-i pace, omul lui Dumnezeu! E aici cu noi, şi-aici o să stea cât are să fie nevoie. Veşnic eşti cu capul în nori. De parcă n-ai şti foarte bine că Andreu e al nostru de-acuma.
 
Bunica aştepta puţin, de parcă i-ar fi dat de mâncare unui copil şi lăsa să treacă o vreme între o lingură şi alta de supă sau de pâine cu vin şi cu zahăr, ca micuţul să nu se înece şi să aibă timp să înghită, după care adăuga:
- Şi nu-l mai bate la cap pe băiat, că are şi-aşa destule necazuri. Dacă nu ţi-ai petrece zilele pe pustii, pe la păşuni, n-ar fi musai să întrebi ce ştiu toţi. Sau crezi că Luis se poate întoarce după placul inimii, ca şi cum ar fi stăpân pe propria viaţă? Şi maică-sa, ce-ai vrea să facă, biata Florència, dacă nu să muncească toată ziulica, să ţină piept năpastei ce s-a abătut asupra ei? Mai bine i-ai duce un sac de cartofi sau o bucată de slană când te arăţi, în loc să-i spui prăpăstii copilului, care le are şi el pe-ale lui.
 
Ploramiques se aşeza în spatele meu, se schimonosea şi dădea cu tifla, apoi se uita la mine, ca şi cum mi-ar fi luat partea, ca să răzbune uitarea bunicului Mosso şi ceea ce ea socotea un gest de respingere:
- După aia, lumea zice că... Las' că ştiu eu... Dacă te superi... De parcă eu n-aş fi...
 
I se spunea bunicul Mosso[1] sau moş Mosso fiindcă înainte de a se însura cu bunica Mercedes lucrase ca argat în casă. Când bunica a rămas văduvă, argatul a luat-o de nevastă, chiar dacă era mai tânăr decât ea. Se trăgea dintr-o familie de zece sau doisprezece fraţi, care avea turme, şi-şi petrecuse toată viaţa printre iepe, vaci şi oi, la opt sau nouă anişori deja mâna dobitoacele, şi când nu le păstorea, lucra la moşiile din regiune sau tundea oile când turmele coborau la iernat. După primii doi ani de căsnicie, a reuşit să-i convingă pe stăpâni să cumpere mai multe oi şi berbeci, un vier pe cinste şi să-l facă baci, păstorul cel mai de seamă. Petrecea mai bine de jumătate de an pe munte, pe păşunile mănoase, laolaltă cu alţi păstori care făceau cu schimbul, el zicea că "ţin rândul". Quirze tatăl, ginerele bunicii Mercedes, însurat cu fiica mai mare, Ció, şi Bernat, al doilea născut, puteau ţine casa fără el. Era mai bine fără prezenţa lui veşnică, spunea, căci feciorii - bunicul Mosso le spunea întotdeauna feciorii - îl cunoscuseră ca argat şi nu se obişnuiau să-l vadă ca tată vitreg. De aceea îi spuneau moş Mosso, în loc de bunic, aşa ca noi.
 
Toată casa se perinda, într-un moment sau altul, pe dinaintea bunicii Mercedes. Încă de la prima oră a dimineţii o găseşti pe tronul ei din apropierea focului, cu coşul cu lucrul de mână pe podea, fusta lungă până la glezne, basmaua neagră pe cap şi ochelarii pe vârful nasului. Nu se ridica nici ca să mănânce. Îi lăsam mâncarea pe un scăunel pe care-l scoteam de sub bancă, pe când ceilalţi şedeau la masă şi prânzeau posomorâţi, cu faţa spre foc. Ció şi adesea Enriqueta, dacă ajungea mai devreme de la slujba din Vic, puneau masa. Bărbaţii nu se clinteau nici măcar să ia un pahar cu apă sau să coboare să umple porrons[2] cu vin din pivniţa Sfântului Fereolo[3]. Totul trebuia să fie pregătit când soseau bărbaţii de pe câmp sau de la grajduri. Uneori, cu toţii îmbucau într-o tăcere mormântală, întreruptă doar de lemnele care trosneau, devorate de foc. Bărbaţii păreau copleşiţi de griji. Sau poate erau doar iarna şi pâcla, îngheţurile şi chiciura, ninsorile şi ploile care-i tulburau ca o molimă care-ar fi putut otrăvi vitele sau semănăturile. Poate convieţuirea silită din timpul zilei îi făcea nesuferiţi unii altora. Tuşa Ció ne punea să mâncăm singuri, toţi trei, uneori înainte, alteori după bărbaţi. Ea ne zicea năpârstoci sau zgâmboi, deşi Quirze era deja un găligan, bezmetic, după bunica.
 
După-amiaza, dacă nu sosea mai devreme, tuşa Enriqueta îi ducea gazeta bunicii Mercè. Şi-atunci toţi ştiam că momentul de lectură care se pregătea era sfânt. Până isprăvea de citit La Vanguardia trebuia să se aştearnă o tăcere adâncă peste bucătărie. Chiar şi Ció şi tuşa Enriqueta, dacă spălau vasele sau pregăteau prânzul, în funcţie de ora la care sosea tuşa Enriqueta, încercau să amâne treburile mai zgomotoase pentru când se sfârşea lectura.
 
Bunica lăsa gazeta în poală, suspina adânc, ostenit, ca şi cum tocmai ar fi dat ocol lumii, şi comenta:
- Aliaţii n-o să ajungă la timp, drăcia naibii. Dacă Churchill şi Roosevelt ar şti ce se petrece cu adevărat aici, altfel ar merge lucrurile.
 
Seara, înainte să urcăm la culcare, când bărbaţii mulgeau vacile, iar femeile umpleau vase cu jăratec ca să încălzească paturile - vaselor ăstora li se zicea şi călugări, uneori se foloseau pietre mari, încinse, pe care le înveleau într-o faţă de pernă -, noi trei şi tuşa Enriqueta, adesea unchiul Bernat, ba chiar şi câte un argat, o rugam pe bunica Mercè să ne spună poveşti despre codru, şi, dacă era vreuna de groază, cu atât mai bine.
- Înainte, trebuie să zicem rozariul, spunea ea, scoţându-şi şiragul de mărgele negre din buzunar.
- După, după, ne împotriveam noi.
- După, nu, o să adormiţi la primul mister, ne stârnea ea nerăbdarea şi curiozitatea.
- O să vezi că nu, azi n-o să adormim.
 
Bunica Mercè zâmbea, înţelegătoare, şi începea povestea pe care i-o ceream. Le ştiam pe toate, ni le povestise de multe ori. Cele mai grozave erau cea despre fata descăpăţânată în inima pădurii pe când se întorcea din satul mamei cu tovarăşele ei de la fabrică, cea despre eroii de la bătălia din Stalingrad, care nu lăsaseră niciun neamţ în viaţă, cea despre bătrâna de la masia din Cós care a rămas singură într-o noapte şi i s-a înfăţişat Diavolul, gata s-o ia de vie în Iad, cea despre Josephine Baker şi veşmântul din banane care-i acoperea părţile ruşinoase, o femeie aşa de frumoasă - chiar dacă avea culoarea ciocolatei de la Ca Arumí - încât toţi bărbaţii voiau s-o ia de nevastă, povestea despre Moartea care nu ajunsese la timp ca să ia un bolnav ce-şi râdea de ea şi nu venea niciodată la întâlnirea hotărâtă ca să facă cunoştinţă, cea despre mareşalul condamnat la moarte care, cu o noapte înainte de execuţie, a cerut să joace o partidă de şah cu Moartea însăşi, să vadă cine câştigă, şi cea despre cei care se pitiseră în coşul cu haine murdare, de silă ce le era de omenire... Toate adevărate, ne încredinţa bunica Mercè. Veridice, spunea. Existau unele cuvinte precum acesta, veridic, pe care le folosea doar ea. Noi bănuiam că multe dintre cuvintele pe care le folosea, precum aliaţi, armistiţiu, tratat, rezistenţă, alegaţii, fascism, jurisprudenţă, exil, fuseseră culese de prin paginile gazetei.
- A fost odată ca niciodată, şi trebuie să credeţi că e o poveste veridică...
 

3

 

Locuiam în prun până la sosirea toamnei.
 
Când ziua începea să scadă, noaptea ne prindea uneori sus, în copac, iar Ció trebuia să ne strige să coborâm.
- Draci împieliţaţi! mormăia mai apoi, când ne aflam în faţa ei. Prea neastâmpăraţi pentru vârsta voastră. Într-o zi, o să se rupă craca sub voi şi-o să vă crăpaţi ţeasta.
- Copiii ăştia nu stau locului o clipă, zicea bunica, fără să ridice privirea de la andrelele de împletit pe care le mişca peste pieptul bogat doar din degete, fără a-şi clinti braţele.
 
Şcoala Novíssima nu începea decât la începutul lui octombrie. În primele săptămâni de şcoală, când toţi ne întorceam alergând la masia, primul lucru pe care-l făceam era să ne lăsăm genţile de carton pe laviţa de piatră de la intrare. Dădeam apoi buzna în bucătărie şi înşfăcam feliile de pâine unse cu ulei şi zahăr sau de pâine cu vin şi zahăr pe care ni le pregătiseră bunica sau Ció pe o farfurie aşezată în mijlocul mesei. Cu gustarea în mână, dădeam fuga să ne cocoţăm în prun unde o înfulecam, tolănit fiecare pe ramura lui.
 
Uneori, când aerul era mai străveziu, iar seara nu păstra roşeaţa soarelui ca vara, când înserările păreau să fie miezul cuptorului de pâine, păstrând în pereţi dogoarea tăciunilor care arseseră cu puţin timp înainte, urcam în prun cu tot cu pleduri ca să ne învelim şi să îndurăm cât puteam frigul şi primele umezeli ale nopţii care înainta prin pădure. Umezeala, căldura, frigul înşelător şi rafalele de vânt, toate veneau dinspre pădurea cea mare, care era asemenea unui pântece enorm sau unei cămări uriaşe, cu sumedenie de odăi dosnice, care adăpostea tot norocul şi toate nenorocirile din lume. Ne gândeam că, suiţi în prun, aveam să surprindem momentul în care copacii din pădure îşi schimbă culorile, dar transformarea frunzelor, ca o primeneală, se petrecea de fiecare dată de la o zi la alta. Într-o noapte, o parte din pădure era luminată de galben, asemenea unui câmp de şofran, câteva zile mai târziu fagii căpătau un roşu de culoarea vinului, apoi se iveau albeaţa argintată a plopilor negri, brunul întunecat al castanilor, verdele umed... Ne uitam unul la altul, surprinşi, ca şi cum cineva ar fi luat în râs aşteptarea noastră. Într-un an, Ploramiques a venit cu ideea să stăm toată noaptea la pândă, ca să surprindem clipa în care se petrecea schimbarea.
- Neroadă mai eşti! râdea Quirze de ea. Cum vrei să vedem ceva, dacă noaptea totu-i negru? A doua zi am vedea din nou culorile schimbate, după ce s-a petrecut totul.
 
Dar Ploramiques era încăpăţânată şi nu-l băga în seamă. Nu spunea nimic, iar eu vedeam în hotărârea ei, în fixitatea privirii, în încordarea buzelor şi în bărbia înălţată că nu avea să lase păgubaşă până nu obţinea un răspuns mai satisfăcător.
 
Din copac, contemplam misterul luminiţelor din chiliile mănăstirii Sfântului Camil, care se aprindeau pe rând, una după cealaltă, ceea ce însemna că sosise ceasul la care călugării, fraţii şi novicii se pregăteau pentru a se duce să vegheze bolnavii aflaţi pe moarte la casele din vecinătate sau din sat.
 
Până când cineva striga din cerdac:
- Unde s-au vârât drăcuşorii ăştia?
- Vreau să-i văd aici, dezghiocând ştiuleţii! Cu găleata-n în mână, să scoată din puţ apă pentru animale sau pentru bucătărie!
 
Ploramiques era atât de neînsemnată, încât nimeni n-o includea în grup.
- Iar s-au cocoţat în prun! se burzuluiau Quirze tatăl sau unul dintre argaţi, mai ales Jan, care era mai în vârstă şi era de-al casei.
- De unde-aţi scos pledurile astea? se înfuria Ció, când ne iveam, cu capul plecat şi păturile-n mâini. Nu-i colţ sigur în casă, cu zvârlugile astea învârtindu-se pe aici! V-am zis de o mie de ori că n-aveţi voie să atingeţi ce ţinem în blidarele de la intrare, orice-ar fi! Iar păturile astea nu-s ale noastre! Duceţi-le imediat de unde le-aţi luat!
 
Când le puneam la loc în colţarul cel mare, înainte să ridicăm capacul, Ció ne apuca de mâini, îngrozită:
- Lăsaţi-le jos! Nu vă mai atingeţi de ele! Să nu le-atingă nimeni! Sunt infectate toate! Duceţi-vă imediat de vă spălaţi pe mâini, draci împieliţaţi! Sunteţi ca otrava!
 
Rămâneam toţi trei locului, neştiind ce să facem. Băgam de seamă că se contrazicea şi socoteam că e aşa din pricina de şotiei noastre. Nu pricepeam de ce mătuşa, întotdeauna atât de liniştită, se aprindea în felul acela pentru ceea ce nouă ne păruseră nişte cârpe fără importanţă, cu siguranţă destinate animalelor, catârului, iepelor, cailor sau poneiului, mic şi graţios ca o jucărie, care ne plăcea cel mai mult.
- Sunt pături aruncate de călugării de la mănăstirea Sfântului Camil fiindcă duhnesc a moarte. Ah! Le-au folosit să învelească bolnavi până când şi-au dat duhul. Multe au fost folosite ca giulgiuri pentru ofticoşii care se soresc în grădina cu panseluţe. Puah! Chiar eu le-am primit îndoită, ca să le fac o favoare, şi n-am atins niciuna cu mâna, le-am îndesat în colţar cu nişte cleşti şi-o furcă.
 
În dăţile în care, din înaltul prunului, trăseserăm cu ochiul la grădina cu panseluţe şi, mai ales, în vreo după-amiază în care ne apropiaserăm de zidul care despărţea casa de ţară, în partea dinspre iaz şi dinspre păduricea de aluni, grădinile de zarzavaturi şi grădinile cu flori ale mănăstirii, zăriserăm cu ochi de spaimă şirul de trupuri despuiate, scheletice, toţi bărbaţi tineri, care stăteau la soare întinşi pe pajiştea smălţuită cu margarete galbene, garoafe sălbatice de un roz stins, maci purpurii ca sângele şi panseluţe de culoare violet bătând înspre lila sau vânăt, o culoare pe care călugării o purtau pe veşminte doar în Săptămâna Mare, toţi acei flăcăi sau bărbaţi tineri zăcând pe cearşafuri albe ca laptele. Unii prinseseră un colţ cu mâna pentru a-şi acoperi pântecele, partea care ne atrăgea mai mult chiar decât feţele lor trase, ochii înfundaţi în orbite, picăturile de sudoare de pe frunte, pieptul zebrat de coaste ca un butoi, pântecele scobit la unii, umflat la alţii, pielea albicioasă sau gălbuie ca untul rânced, genitalele acelea înnegrite, zbârcite, tufa de peri diformă ca o pată de sânge neagră, obscenă, monştri în ochii noştri, năluci dintr-o lume interzisă, bolnavi măcinaţi de un microb teribil, mărturii ale unei boli contagioase şi purulente precum rabia pe care o contractau câinii sau ciuma oilor, pe care o puteai lua numai respirând suflarea sau bând din acelaşi pahar pe care-l folosise ofticosul, o boală blestemată pe care-o căpătai din pricina viciilor şi a vieţii desfrânate, bolnavi condamnaţi cu zile, mărturii ale pedepsei păcatului şi neîndurării divine, înfăşuraţi în linţolii albe precum cadavre înainte de vreme în giulgiul lor alb ca laptele... Nu văzusem niciodată vreunul care să aibă pled.
 
Unii dintre ei aveau o umbrelă neagră înfiptă alături de cearşaf, ca să le ferească faţa, dar erau doar trei sau patru. Prezenţa acelor trupuri fără chip, unii doar cu sexul expus fără pic de ruşine, era inexplicabilă în ochii noştri, scandaloasă. Un secret şi un mister pe care nimeni nu-l putea desluşi. Lângă portiţa care dădea în grădina mănăstirii şedea citind breviarul un călugăr, care nu ridica niciodată capul, ca şi cum priveliştea bolnavilor ar fi fost aceeaşi cu contemplarea răului, un rău fizic, semn palpabil al unui rău spiritual, invizibil, un fel de manifestare respingătoare a păcatului.
 
În toamna aceea nu ne-am mai atins de niciun pled. Dar cele două colţare, mai ales cel mare, au rămas pentru noi însemnate într-un fel inexplicabil, erau lucruri pe care doar cei mari le puteau înţelege. Cum se poate ca pledurile alea dezgustătoare să fie ţinute într-un loc de trecere, atât de aproape de toţi, şi ce aveau să facă cu ele cei care hotărau în casă, adică Quirze tatăl şi tuşa Ció, moştenitorii? De ce nu le dădeau pe foc chiar călugării acolo, la mănăstire, dacă erau atât de puţin valoroase? Ce fel de negustorie făceau cu zdrenţele alea ruşinoase?
- Trebuie spălate pe faţă şi pe dos, fierte, curăţate, frecate, răzuite, scuturate şi uscate, şi chiar şi aşa rămâne de văzut dacă o să le putem folosi, a spus Ció atunci, mai calmă. Duminică o să le ducem la Vic, la piaţă, la nişte femei care spală haine delicate de la Hospital de la Caritat, să vedem ce pot face cu ele. Primăria lasă spălătoria călugăriţelor toată noaptea, când nu o mai foloseşte nimeni şi când apa e deja murdară de la spălările de peste zi. Duminica, după ce ele au terminat, schimbă apa. Şi nici aşa n-or să poată scoate ceva din ele, sărmanii călugări.
 
Dar în altă zi, cu siguranţă în altă toamnă, când căutam ceva ca să ne îmbrăcăm mai bine, când vremea începea să ne alunge din copac, când nimeni nu-şi mai amintea de vorbele acelea, tuşa Ció ne-a mai zis un lucru despre pături.
- Să nu v-atingeţi de pături! ne-a spus de data asta. Dumnezeu ştie de unde le-au scos călugării ăia afurisiţi! Sigur le-au cules după război, când s-au întors la mănăstire păduchioşii de miliţieni, care-au ocupat-o ca pe o cazarmă, de biserica şi toate erau pline de rahat, găinile zburătăceau dintr-o parte în alta prin altar, iar mieii erau închişi în capelă ca într-un ţarc... Sigur le-au găsit pe jos, aruncate de soldaţii republicani, care trebuie s-o fi rupt la fugă de le sfârâiau călcâiele când naţionaliştii[4] în frunte cu maurii au intrat în Vic... Şi acum nu ştim ce să facem, nu le putem folosi nici ca să învelim bolnavii, şi vor să le vindem la piaţă, să vedem ce putem scoate de pe urma zdrenţelor ăstora pe care nu le vrea nimeni, nici novicii de la mănăstire nu le-au vrut, de grosolane şi vechi ce sunt... Puah! Pline de ploşniţe, de nici zece ape nu le spală.
 
Dar nici în sâmbăta aceea, nici în alta, nu i-am văzut să ducă păturile la piaţă, la Vic.
 
Cei mari cred că cei mici au memoria la fel de slabă ca ei. Nu mai ţin minte că atunci când suntem mici n-avem amintiri, iar faptele şi cuvintele sunt toate recente pentru noi, totul ni se întipăreşte în minte, fie şi fără să ne dăm seama.