Mic îndreptar de eroi şi ispite - o altă părere despre generaţia Vulcănescu vs. generaţia de azi

Ar fi greu de spus când anume dominaţia excesivă a bătrânilor în lumea românească a devenit o boală. Poate s-a întâmplat pe vremea divanelor domneşti, când longevitatea şi arta conexiunilor deveniseră o formă de capital politic; virtutea lor nu s-a pierdut nici azi. Pentru remedierea anomaliei, tânărul Emil Cioran proiectează o "noapte a Sfântului Bartolomeu" împotriva bătrânilor, şi reuşeşte să provoace scandal. Prima ieşire la rampă a lui Eugen Ionescu e nu doar o critică a trei autori, ca exemple izolate, ci o atentă disecţie a unui întreg sistem de valori din lumea literară a momentului, o analiză a anatomiei succesului în respectivul moment literar. Altfel ce rost ar fi avut, atunci când Eugen Ionescu discută în Nu romanul Patul lui Procust, să detalieze şi relaţiile personale dintre autor şi critica literară? Miza erau cutumele vremii. Şi cine a fost mai atent cu susţinătorii săi decât Camil Petrescu? Exemplul ales de Eugen Ionescu e relevant pentru o epocă şi pentru mentalitatea dominantă. Unele lucruri mai ţin şi de om, dar altele aparţin ambientului cultural. Ori, în acest ambient românesc, ideea aranjării succesului plutea (precum şi astăzi pluteşte) în aer. În limbaj actual, am putea numi acest soi de raport cu critica - un marketing foarte orientat către reuşită. Natura pactelor îi repugnă lui Eugen Ionescu atât de mult încât reacţia critică este, într-o bună măsură, excesivă. Cât despre opţiunile personale, generaţia care se formează în anii '20 e una care nu mai "ascultă" de bătrâni, iar când unii dintre tineri o fac, nu e pentru multă vreme; câţiva reprezentanţi de marcă nu îşi fac doctoratele în România, ci în altă parte - Petru Comarnescu în Statele Unite, Mircea Eliade în India. Emil Cioran scrie că se sufocă în România, simte că nu se poate realiza, că nu poate să-şi dea măsura. Asta nu îi împiedică pe mulţi dintre reprezentanţii de marcă ai generaţiei să fie pentru o vreme fascinaţi de Nae Ionescu şi să se contamineze de cea mai desfigurantă maladie ideologică a secolului XX. Paradoxală e fascinaţia pe care Nae Ionescu o exercită în epocă asupra lui Mihail Sebastian. Orice comparaţie între generaţia din anii '30 şi generaţia tinerilor de azi nu poate evita acest important aspect: generaţia de azi are şansa istorică de a fi imună (sau cel puţin indiferentă, dar o indiferenţă câştigată, una însumând experienţa istorică tragică) la spectrul naţionalismului. Mai precis, e greu de găsit un tânăr cu contribuţii culturale notabile după 1990 în avanposturile naţionalismului de azi.

Generaţia care s-a format după primul război mondial a încercat să sfideze toate piscurile performanţei culturale, să facă din Bucureşti ceea ce Bucureştiul nu mai fusese vreodată - o capitală a spiritului. Ei au crezut că spaţiul României Mari de atunci îi poate susţine să facă asta. Nu şi-au imaginat nici o clipă că lumea lor nu e stabilă, că acel moment mirabil al culturii române nu e decât o excepţie care confirmă regula, că unii dintre ei se vor stinge în temniţă, alţii în exil, alţii marginalizaţi într-o societate aşezată după reguli de neanticipat în anii '30. Succesul lor în plan cultural a depins de stabilitatea politică a României Mari, de imunitatea lumii româneşti la excesele ideologice ale timpului. Şi România de atunci nu era deloc imună la aşa ceva. Peste ei avea să vină un tăvălug care a împiedicat o reală continuitate a acelui semnificativ flux cultural pentru foarte multe decenii.

Într-un interviu de acum câţiva ani, Carlos Fuentes a fost întrebat de ce boom-ul latino-american a avut loc tocmai atunci, începând din anii '60, de ce fenomenul nu s-a manifestat mai devreme. Răspunsul a fost că, cel puţin el, ca scriitor, nu a mai resimţit obligaţia de a aborda în cărţile lui problema identităţii. Că el nu a mai considerat necesar să exploreze ce înseamnă să fii mexican, sau latino-american. E un plus pe care strădania generaţiilor anterioare l-a soluţionat în orizontul culturii respective. E adevărat, unele dintre lucrările lui Carlos Fuentes, ca de pildă Gringo viejo sau Terra Nostra, pot fi citite şi într-o cheie care să ţină seama şi problema identităţii. Dar marele adevăr e că în evoluţia unei culturi vine un moment când discuţiile asupra identităţii nu mai sunt necesare, când lucrurile sunt bine definite, bine aşezate, şi se poate construi fără nevoia de a reflecta, steril, la ceea ce eşti, la miracolului că eşti atât de diferit, că eşti altfel. Ispitele spiritului românesc, aduse în discuţie în anii '30 de reprezentanţi de marcă ai generaţiei interbelice, au devenit irelevante azi. Sunt idei despre identitatea valahă care au ţinut capul de afiş la Criterion şi care au făcut să se verse foarte multă cerneală în epocă. Astăzi, ele nu mai interesează, cel puţin nu în aceiaşi termeni, deşi orizontul culturii române de azi e de neconceput fără experienţa acelor explorări ale identităţii. În momente de maximă confuzie politică, unele dintre aceste idei alimentează rezervorul naţionalismului de operetă. În anii '30, ele erau subiect de reflecţie şi de dezbatere.

Câteva date s-au schimbat: zorii globalizării se întâmplă să coincidă cu un moment de maturitate al unei culturi, şi asta nu e ceva specific culturii române. Pentru tinerii de azi există opţiunea de a se exprima în interiorul acestei culturi sau de a alege alte spaţii lingvistice, academice, culturale. Această opţiune nu e o consecinţă directă a unei tragedii istorice, nu a necesităţii, ci e doar o opţiune personală. Nu va mai urma nici un marş al Armatei Roşii care să şteargă de pe faţa pământului o lume. Opţiunile culturale personale nu mai depind de istorie. Istoria ne-a eliberat, ne-a lăsat în pace. Marea diferenţă e că lumea românească de azi are şansa de a fi mult mai stabilă. E vorba în primul rând de perspectiva de a nu mai fi sub vremi, sau cel puţin nu atât de mult ca altădată. E un lucru atât de nou încât nici nu ştim să ne bucurăm de el ca atare. Fiecare nouă lansare de carte, fiecare premieră teatrală, fiecare nou sit cultural, reprezintă o nouă şansă de a avansa dincolo de problematica limitată la o identitate locală. Nici cei mai buni dintre reprezentanţii generaţiei interbelice nu au scăpat de aceste reflecţii, iar paradigma generaţiei lor i-a urmat şi în exil, cu efecte nu neapărat fertile pentru creaţie. Până la finele anilor '60, atunci când Mircea Eliade a încheiat lucrul la romanul Noaptea de sânziene, interesul pentru specificul românesc a rămas dominant în scrierile lui. Noaptea de sânziene e şi o expresie a identităţii româneşti, aşa cum a fost gândită şi văzută în anii '30; personajele lui Eliade nu iubesc, ci iubesc ca nişte români, aflaţi sub presiunea acelor vremuri. Cine altcineva mai ştie că în noaptea de sânziene se deschid cerurile şi se poate citi viitorul? E acolo un cod cultural pe care romancierul şi l-ar fi dorit dătător de forţă. Se simte că e contribuţia unui autor marcat de naţionalismul manifest al anilor '30. Cine ar fi crezut că se va ajunge până la o atare perenitate? E ca şi cum Mircea Eliade s-ar fi îndreptat către situaţia descrisă de Mircea Vulcănescu astfel: "[...] oricît ar fi cineva de inteligent şi oricît de mare ar fi plasticitatea lui intelectuală, nu mai poate face saltul peste generaţia din care face parte, nu poate depăşi condiţiile formaţiei sale mintale şi sufleteşti, nu poate înţelege altă generaţie."

Probabil termenul "generaţie" ar trebui să desemneze nu suma destinelor unor oameni de aceeaşi vârstă, ci doar momentele de maximă împlinire din evoluţia unei culturi. Nu ar merita reţinute momentele de mediocritate. Un astfel de moment solar a fost generaţia nord-americană de după primul război mondial, generaţia lui F. Scott Fitzgerald, E. Hemingway sau J. Steinbeck. Un astfel de moment remarcabil a fost cel al romanului hispano-american din perioada anilor '60-'70, o revoluţie pusă la cale de solitari (după cum a descris-o Reinaldo Arenas). E încă prea devreme să se poată discuta despre un astfel de fenomen în cultura română de azi. Cu toate acestea, condiţiile sunt mai bune ca niciodată. Ruptura de lumea "bătrânilor" e cu atât mai evidentă cu cât bătrânii de azi fac tot mai multe pentru a se agăţa de demnităţi, onoruri, funcţii, pentru a se premia singuri - în asociaţii unde ei sunt şi conducerea, şi laureaţii, fie sub patronajul câte unui Minister unde ei sunt şi juriul, şi premiaţii. Poate de aceea azi nu mai există nici o personalitate dominantă care să atragă încrederea tinerei generaţii. Multe dintre personalităţile care au părut charismatice la începutul anilor '90 şi-au dovedit în timp găunoşenia.

În literatură, anii '90 au văzut peste 1200 de debuturi literare. Mulţi dintre aceşti autori au avut posibilitatea de a călători, de a studia în universităţi diferite, de a citi în biblioteci excelent utilate, de învăţa limbi străine şi de a studia evoluţiile din diverse culturi. E o manifestare de vitalitate în plan academic neegalată de generaţiile precedente. Azi suntem mult mai bogaţi, în sens cultural, mult mai deschişi lumii, independenţi de vremi şi de cantonările în discursuri locale. Generaţia de acum a reuşit un lucru extraordinar: să producă unele construcţii independente de ţara-mamă, fie aceasta Republica Moldova sau România. Se poate face cultură română foarte bine în Australia, în America de Nord, în Israel sau în Europa de Vest. Doar un exemplu: în Respiro au apărut proze originale scrise în română în Japonia şi Grecia. E ceva ce generaţia din anii '30 nu a văzut. Deloc încolonaţi, deloc mărşăluind în plutonul vreunuia, e o generaţie care poate prilejui o discuţie şi despre responsabilităţile pe care le aduce libertatea. În fine, o generaţie care poate crea fără handicapul unei ideologii dominante, cu o experienţă mult mai profundă decât generaţiile precedente, tocmai pentru că are şansa de a ţine seama de contribuţia lor.