28.04.2004
Cu ceva vreme în urmă Editura Compania, cu sprijinul LiterNet.ro, a lansat, cu ocazia apariţiei volumului Tînăra generaţie de Mircea Vulcănescu, un concurs de eseuri pe tema: "În ce măsură tînăra generaţie de azi - să-i zicem "europeană" - retrăieşte destinul marii generaţii de ieri, cea a lui Mircea Vulcănescu?".

Concursul şi cele 2 premii de cîte 4 milioane de lei fiecare au fost cîştigate de Dorica Boltaşu şi Alina Andrei, ale căror eseuri sunt prezentate mai jos. Mulţumim tuturor participanţilor pentru eseurile transmise.


Ei, europenii
de Dorica Boltaşu


Poate că mai importantă uneori decît "generaţia", a lor sau a noastră, este izbînda individuală. E mai uşor - oarecum şi mai firesc - de urmărit evoluţia fiecăruia. Şi, după afinităţi, preferinţe, înclinaţii sau capricii, ne putem "alege" eroul preferat: "misticul" Eliade, "nihilistul" Cioran, "genialul" Vulcănescu, "înţeleptul" Noica, "rafinatul" H.H. Stahl, "subtilul" Sebastian, "revoltatul" Eugen Ionescu... Petru Comarnescu, filo-american şi spirit democrat pînă la sfîrşit, fără "ispitele" prea de dreapta sau prea de stînga ale multora dintre contemporanii săi, N. Steinhardt, cu uluitoarea experienţă creştină despre care depune mărturie jurnalul său de închisoare, controversata şi copleşitoarea personalitate a lui Nae Ionescu şi toţi ceilalţi sînt, întîi de toate, destine personale şi intelectuale atît de diferite, încît e destul de greu să-i privim "global". Dincolo de prietenia care i-a legat, de faptul că au fost colegi - de liceu, la ASCR, la cursurile lui Nae Ionescu, la Fundaţii sau la Criterion -, diferenţele dintre ei sînt vizibile, opţiunile s-au conturat destul de devreme. Chiar dacă uneori deciziile au fost influenţate de conjunctura istorică, destinele şi-au urmat, inevitabil, traseul, spectaculos de cele mai multe ori, tragic adesea, cu valoare exemplară aproape întotdeauna.

Chestiunea "generaţiei" lor, dezbătută în epocă, înseamnă, pentru Mircea Vulcănescu, o "adevărată misiune", o "misiune nouă", şi anume aceea de "a închega laolaltă sufletul românesc".

Cît despre chestiunea generaţiei noastre, si l'on en a une, aceasta nu se mai referă la o "misiune" colectivă şi nu mai priveşte "sufletul românesc". Nu pentru că am fi, în schimb, excesiv de preocupaţi de un destin european al ţării, ci pentru că sîntem deja sceptici, un pic cam devreme, în ceea ce priveşte orice tip de manifestare de grup cu miză majoră, teoretică, spirituală (la acest din urmă cuvînt, ştiu colegi de generaţie care ar zîmbi dispreţuitor, de pe imbatabile poziţii pragmatice, "analitice"). Şi totuşi...

Nu mai simţim azi "misiunea", datoria de a teoretiza, conferenţia despre "omul românesc", chiar dacă spunem mereu că "românul este..." (spre deosebire de francez, bulgar, ungur...), sau, mai degrabă, "românii sînt...", "în România nu se poate... nu există...". De curînd însă s-au anunţat conferinţe despre - printre alte teme - "ce înseamnă să fii român". Amfitrionii acestor conferinţe şi-au manifestat intenţia de a relua vechea tradiţie a celor susţinute cîndva la Fundaţiile Regale. În acelaşi timp, aceste conferinţe de joi amintesc foarte bine acele "discuţiuni publice contradictorii despre tendinţe" de miercuri seara, pe care le-a inaugurat în anul 1933, la Fundaţia "Carol I", Asociaţia de Arte, Litere şi Filosofie "Criterion".

Nu se mai scriu eseuri sclipitoare, tulburătoare, scandaloase despre "schimbarea la faţă a României", deşi poţi auzi peste tot, la cafea, în pauza de lucru, la serviciu, în metrou, în staţia de autobuz (la Piaţa Gemeni, doi liceeni bine crescuţi, într-o sîmbătă la prînz: "Nu găseşti un coş de gunoi în România asta, mă !"), în cancelarie, la Universitate, că "în România nu s-a schimbat nimic", "lucrurile se vor schimba după douăzeci / treizeci / cincizeci de ani", "ne / le e frică de schimbare", poţi citi pe prima pagină a ziarelor despre "veşnica schimbare la faţă a României". Nu mai căutăm metafizica şi antimetafizica unei "schimbări la faţă", dar e necesar, e urgent, e vital să "ajustăm" permanent "imaginea României", în repetate, puţin reuşite şi extrem de costisitoare operaţii estetice.

Ne mai interesează azi ortodoxia ? Doar Biserica Ortodoxă Română şi isprăvile prea-înalt prelaţilor. Şi, mai ales, destinul implacabil al Catedralei Neamului. Poate, foarte rar, ecumenismul, dar atunci înseamnă neapărat că eşti... filo-catolic. ASCOR-ul anilor postrevoluţionari n-a avut niciodată "autenticitatea" şi nivelul spiritual, intelectual al ASCR-iştilor, nici avîntul lor umanist ; nu i-au lipsit însă fanatismele de extremă dreaptă şi fastul ritualic care friza, la un moment dat, ridicolul. Poate că din anii de cercetăşie şi "activism" ASCR-ist (şi, bineînţeles, din puterea caracterului său) şi-a extras Mircea Vulcănescu tăria gestului etic din ultimele zile petrecute în închisorile comuniste, acela prin care a salvat un altul - un tînăr - prin jertfă.

Nu se mai gîndeşte aproape nimeni la "ispita dacică", "ispită lăuntrică, reziduală". Mă îndoiesc că în faţa grădinilor de la Versailles mi-aş aminti dintr-o dată Valea Mureşului sau dealurile Olteniei, trăind diferenţa majoră dintre "codru-i frate cu românul" şi "sentimentul măreţ al omului care vrea să domine înconjurul". "Ispita dacică", "fondul trac" - care apăreau atît de stabile în "restul", în rezidualitatea lor inexpugnabilă - par să fi lăsat locul unor "ispite" noi, care funcţionează pe un mecanism lăuntric inversat: al plecării, al aclimatizării, iar nu al întoarcerii, al "departelui" şi nu al "aproapelui", al acumulării (chiar de suprafaţă), şi nu al reziduului (fie acesta profund, lăuntric etc.). E important tot ce e nou, ce vine din "afară", ce poate fi "dobîndit", şi nu ceea ce s-a păstrat, ceea ce ne-a "rămas" de la străbunii traci (brînză, varză, viezure ?!). S-ar părea că în locul "ispitelor reziduale" se manifestă acum anumite ispite... evazioniste, escapiste. Vechilor forţe centripete, trace li se opun în zilele noastre mult mai promiţătoarele forţe centrifuge... europene şi nord-americane. Nu e mai puţin adevărat că, din mărturiile unora dintre cei care au cedat ispitelor europene, întotdeauna rămîn un "rest", o "urmă", reziduurile care nu vor să se integreze definitiv, care murmură împotrivă, înjură (româneşte), se melancolizează, se întorc la "memoria fericită" a... ispitei dacice. "Ce fac dacă rămîn în ţară ?" - se spune din ce în ce mai mult azi, întorcînd întrebarea - retorică, de altminteri - a lui Emil Cioran din scrisorile către cei rămaşi acasă: "A quoi bon quitter Coasta Boacii ?"

Bursele... oriunde, dacă nu se poate în India, ca Eliade. Sau dacă nu ai norocul să-ţi petreci copilăria în Franţa, ca Eugen Ionescu. Cei care au prins o bursă studenţească - fie ea şi "Erasmus", de şase luni, cu banii care n-au venit la timp şi au trebuit să facă baby-sitting la Paris, Lyon sau Viena - şi s-au întors în România nu visează decît să prindă altă bursă ori una de doctorat, cu bani mai mulţi şi pe o perioadă mai lungă. Şi să nu se mai întoarcă. Nu de teama războiului sau a "rinocerizării", a totalitarismelor, a pogromului, ci de teama ratării, a sărăciei, a umilinţelor, a unei vieţi imposibile. Şi, dincolo de acestea, mirajul unei lumi care încă mai promite... aproape-paradisul (cu teroriştii lui cu tot).

Tinerii de azi nu sînt nici atît de săraci ca generaţia războiului, a celor abia veniţi de pe front şi purtînd încă, asemenea lui Camil Petrescu, tunica de ofiţer cu epoleţii rupţi, dar nici nu obişnuiesc să-şi ofere capricii ca, de exemplu, să ia cu împrumut de la un Aristide Blank bani pentru o vacanţă de schi la Sinaia, ca Mihail Sebastian. Sînt redactori, ca şi unii dintre interbelici, pe la reviste, edituri, fundaţii, profesori în licee, uneori cu două slujbe sau cu un "post" la o firmă particulară destul de serioasă, care plăteşte mai bine. Cu greu s-ar imagina însă, în România de azi, printre tinerii "generaţiei europene", un Director al Vămilor, un subsecretar de stat lucrînd cu un profesionist de talia lui Virgil Madgearu sau un asistent universitar "autentic", nu doar "legitimat".

Problema se pune însă şi altfel: în ce măsură noi, cei de azi, avem pregătirea ştiinţifică, tăria de caracter, profesionalismul, ambiţia şi, mai ales, capacitatea neobişnuită de muncă şi încrederea în propriul destin a înaintaşilor ? Pentru că, pentru a da un prim exemplu, Mircea Vulcănescu, dincolo de disponibilităţile sale filosofice "practicate" într-un mod extrem de sistematizat, în ciuda fragmentarismului care transpare la o repede ochire, a fost un economist de calibru european, iar activitatea sa la Ministerul de Finanţe şi la Direcţia Vămilor este o deplină mărturie în acest sens. Un al doilea exemplu, mai puţin citat, de regulă, ni-l oferă H.H. Stahl, de o excelentă formaţie ştiinţifică, etno-sociologică. (De remarcat poziţia acestuia în anul 1938 "în contra" studiului Spaţiul mioritic de Lucian Blaga, ceea ce i-a stîrnit, fireşte, pe toţi "metafizicienii" care susţineau, de doi ani, voga enormă a teoriei "spaţiului ondulat".)

Poate cea mai importantă dimensiune care nouă ne lipseşte (nu, nu este cea "românească a existenţei") este dimensiunea etică, fundamentală pentru gruparea interbelică. Sîntem prea tineri încă ? Prea nepăsători ? Prea grăbiţi ? Pragmatismul nu mai lasă loc moralei ? Nu ne mai ţine nimeni seminar de etică şi politică ? Cît despre ei: cei care au rămas în ţară au avut fie forţa de a-şi transfigura destinul tragic în faptă exemplară, cutremurătoare prin simplitate şi adîncime, asemenea "desăvîrşirii spirituale" a lui Mircea Vulcănescu, fie superbia şi curajul de a "învăţa" pe alţi tineri performanţa culturală, ca Noica, fie smerenia cîştigării libertăţii prin iubire creştină în infernul închisorii comuniste, ca Steinhardt. Cei care au plecat au dat măsura personalităţii lor creatoare, de nivel european, şi nu doar: Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu. Liberi, pînă la urmă, au fost, de la început şi pînă la sfîrşit, şi unii, şi alţii. Cu adevărat liberi, au avut o conştiinţă deloc îngrădită de acel deziderat de generaţie şi de tinereţe: al "sufletului românesc".

Ei sînt europenii. Noi vrem să fim măcar locuitori ai Europei. E puţin ?

****

Generaţia celor care nu contează
de Alina Andrei


Cu o lună înainte de a începe să scriu acest eseu (mai degrabă o înşiruire de păreri, fireşte că subiective), am întrebat mai mulţi prieteni şi vagi cunoştinţe dacă în zilele noastre există tineri intelectuali ce s-ar putea compara cu Cioran, Eliade, Noica sau Vulcănescu. Întrebare mai stupidă nici că se putea ! Răspunsuri ironice, nostalgice, sarcastice. Toate negative. "Nu, nu există." Şi nu pentru că Mircea Eliade a fost unic, ca orice om în carne şi oase, ce nu are copie la indigo, şi nici pentru că opera lui e aşezată atît de sus pe piedestal. Mai toţi au răspuns: "Erau alţi oameni pe atunci, alte vremuri." "Oamenii s-au stricat", a răspuns o învăţătoare pensionară, al cărei nepoţel de 3 ani ştie să se joace pe calculator. Ce înseamnă _"s-au stricat" ? La aceste cuvinte, imediat mi-au venit în minte imagini dintr-o măcelărie cu hălci uriaşe atîrnate de cîrlige. Carne stricată.

Cei trecuţi de 50 de ani au încercat să-mi demonstreze de ce cei din generaţia tînără nu au cum să-i egaleze pe intelectualii din generaţia lui Vulcănescu. Acum societatea e "altfel", tinerii sînt "altfel", se scrie "altfel". Posibil. Aşa o fi. Nu am trăit în acele vremuri, nu i-am cunoscut pe Emil Cioran şi nici pe Mircea Eliade. Nu am avut norocul acesta. Aşa cum nu am avut norocul (sau ghinionul) să-i cunosc personal pe Andrei Pleşu, Mircea Dinescu sau Horia Patapievici.

Totuşi, cît de diferiţi erau cei de atunci ? Ei au trăit Întoarcerea din Rai a lui Eliade. Starea aceea de cafard, în care nimic nu pare să aibă valoare. Şi, înainte de toate, profesorii lor, maeştrii lor, au pregătit Unirea, Marea Unire. După 1918, tinerii lupi s-au văzut puşi în faţa unei uşi pe care scria Viitor Măreţ. Uşa era acolo, mare de tot, îmbietoare, şi tot ce aveau de făcut era să ciocăne, cu respect, sau cu îndrăzneală vecină cu nesimţirea, şi să apese pe clanţă. Pentru unii s-a deschis, pentru alţii nu.

După Revoluţia din 1989, cei mai mulţi tineri au crezut la fel. Că uşa îi aşteaptă. Că îi aşteaptă doar pe ei. De ciocănit, au ciocănit mulţi, şi alţii au bătut cu pumnii. Degeaba. Pensionarii care primeau bilete la mare pe vremea lui Ceauşescu regretă acele vremuri pentru că "se construiau blocuri şi toţi primeau un loc de muncă". Mda. Amnezici. Deţinătorii unei memorii selective. Fiecare ţine minte ce vrea.

Cunosc un tînăr scriitor ce regretă şi el acele vremuri. Nu regretă ceauşismul pentru blocuri. Nici pentru biletele la mare. Ci pentru că, pe atunci, literatura lui de sertar ar fi însemnat ceva. Şi-ar fi pitit bine de Securitate romanele subversive. Un poem amar, despre femeia lui, ar fi însemnat dinamită. Ar fi visat urît nopţile, de teamă că securiştii ar fi descifrat mesaje ascunse acolo unde nu era nici un mesaj ascuns. Şi dacă tot e să viseze cu ochii deschişi, de ce să nu viseze că sîntem în anii '80 şi că se duce la Păltiniş să cunoască un anumit om ? De ce să nu viseze că e într-o zi la vecini, să le repare aspiratorul, şi că, atunci cînd i se întinde ceaşca cu nechezol, o aude pe Monica Lovinescu la Europa Liberă vorbind despre cărţile lui ? Pai da, unde merge suta, merge şi mia. Poţi să visezi orice la urma urmei. Cînd se îmbată, de necaz, mormăie că s-a născut prea repede. Literatura lui de sertar nu interesează pe nimeni. Poate să-i bălăcărească pe actualii (foşti) securişti, să-l înjure pe Ion Iliescu, că nimănui nu-i pasă. E condamnat la indiferenţă. La urma urmei, poate că nu are talent şi merită să fie ignorat. Nu ştiu. După moartea lui va rămîne doar o urmă vagă, ca amprenta lipicioasă a unui melc pe zidul unei case.

Am avut ocazia să-l aud pe Mircea Cărtărescu vorbindu-le studenţilor din Braşov. "Dacă un scriitor este băgat în seamă de critică abia la 50 de ani, la 60 de ani, dacă primeşte atunci un premiu, ce să mai facă cu el ? Nu-ţi trebuie premiu doar pentru a-ţi cumpăra piatră de mormînt", spunea acesta. Cărtărescu are 48 de ani, şi totuşi, este printre puţinii intelectuali de marcă ce vorbeşte pe limba mea, pe limba generaţiei mele.

Cunosc alţi tineri care au dovedit că sînt talentaţi. Unii sînt profesori, alţii scriitori, dramaturgi. Au primit ceva premii, burse. Burse la Praga, Paris, Berlin. Şi-au dat masteratul în Suedia, Italia şi Olanda, ţări în care viaţa se vede mai în roz decît aici. Cînd s-au întors, la fel, au crezut că societatea îi aşteaptă cu braţele deschise. Nu le dau numele. Nu vreau ca alăturarea acestor tineri de numele unor intelectuali de marcă să-i pună într-o situaţie ridicolă pe primii. Nu vreau să le fac acest deserviciu. E foarte primejdios să spui despre cutare că e un "nou Mircea Eliade" sau un "nou Mihail Sebastian".

La sfîrşitul anului trecut, la buletinele de ştiri a fost prezentat cazul unei tinere care s-a sinucis. Ştirea a durat cam trei minute. Nu i-am reţinut numele. Era o nimeni. Am reţinut că-şi dăduse masteratul în Suedia şi că, de cînd se întorsese în ţară, nu putuse să se angajeze. I-au arătat poza de buletin. Avea părul lung, nu-mi amintesc de ce culoare. Îmi amintesc în schimb garsoniera în care locuia. Era goală. Doar cu o saltea într-un colţ, cu două perne, un aparat de făcut cafea, cîteva haine. Era curat. Şi-a înfăşurat mîinile într-un cablu şi a murit electrocutată. Poate că nu a avut bani de somnifere sau de o funie. Aragaz nu avea, aşa că n-ar fi putut să se sinucidă dînd drumul la gaze. Vecinii îi spuneau reporterului că în ultima vreme fata era îngrijorată că nu găsise de lucru. Nu se preciza dacă s-a dus să caute şi pe la chioşcurile cu covrigi sau în piaţă, la vîndut morcovi. S-o fi gîndit că, datorită masteratului, putea obţine o slujbă mai acătării. S-a înşelat. E vina ei, nu a învăţat o lecţie elementară: fiinţele care nu se pot adapta la mediul înconjurător sînt condamnate la dispariţie. Ca dinozaurii.

Mircea Vulcănescu a scris un articol plin de amărăciune despre moartea unui tînăr. Economistul Ion Florin Banciu, un ardelean cuminte, licenţiat în drept, cu studii la Ličge şi la Geneva. "Modest pînă la sfiiciune, de acea modestie care e semnul sufletelor alese", spunea Mircea Vulcănescu despre el. S-a sinucis. Se simţea nefolositor după ce postul lui de la ministerul Finanţelor fusese restructurat. A rezistat o vreme. Mînca la cantină, pe sume derizorii, lucra benevol la minister. Îşi închipuia că ceea ce face el "contează", că cineva îi va aprecia devotamentul. N-a contat. Mă rog, a contat doar pentru familie, prieteni. A contat destul şi pentru Mircea Vulcănescu, din moment ce a scris despre el. Dar Mircea Vulcănescu a murit şi el, cîţiva ani mai tîrziu. La puşcărie.

Nu vreau să se înţeleagă că toţi tinerii de acum sînt sfioşi, depresivi, nepricepuţi în ale supravieţuirii. Dimpotrivă. Sînt descurcăreţi. Cei mai mulţi au înţeles că diploma e bună de pus în sertar, de păstrat pentru ştergerea părţii mai moi a trupului. Cei care nu au reuşit să obţină o slujbă potrivită cu studiile lor s-au descurcat cum au putut. Fac traduceri, s-au angajat la gazete obscure, publică eseuri în reviste culturale, mai mult sau mai puţin cunoscute. Norocoşii care au reuşit să-şi publice cărţile şi să fie băgaţi în seamă de critici nu sînt mulţi. Bravo lor ! Ei au reuşit să se zbată cu folos, nu în van. Fireşte totuşi că au rămas cu tinicheaua de coadă: "tînărul" scriitor cutare, "tînărul" dramaturg cutare... Din start, cititorii sînt avertizaţi de criticii "bătrîni" că au de-a face cu creaţia unui mînz promiţător, care mai are însă mult de alergat pînă să ajungă un cal de curse valoros. În luna martie, în Braşov, am fost la venisajul unei expoziţii de pictură a trei studenţi. Am mers din culmea inerţiei, ca atunci cînd faci un lucru din obişnuinţă deşi ştii că nu merită efortul. Eram suprasaturată de tablouri îmbîcsite, "operele" unor artişti locali trecuţi binişor de 50 de ani, cu cariere bine împlinite. Tablouri mereu ridicate în slăvi de critici, directori de muzee, consilieri locali. La vernisajul tinerilor a lipsit corul de lăudători. Nu s-a găsit nimeni să-i compare cu marii maeştri, cum se întîmplă la vernisajele celor "bătrîni". Mai bine. Nu au căzut în ridicol, iar tablourile tinerilor le voi ţine minte multă vreme de acum înainte.

Fireşte că există şi mari diferenţe între tinerii de acum şi cei din anii '30. De exemplu, prietenii lui Vulcănescu se întîlneau la Capşa sau la bibliotecă şi puneau ţara la cale în linişte. Se "conversau" prin gazete. Îşi publicau răspunsurile în eseuri despre doctrine politice, probleme sociale. Tinerii intelectuali de acum se întîlnesc în barurile unde cafeaua e ieftină. Îşi pun telefoanele mobile pe masă, discută o vreme despre ultimul model, ultimul ring ton, despre calculatorul de la muncă (sau de acasă, dacă sînt norocoşii posesori), apoi despre cît de nenorocită e ţara aceasta, despre cum ar pleca în străinătate, la cules de căpşuni sau pe vasele de croazieră, şi abia apoi despre ce a mai spus Patapievici, despre ce a mai scris Cărtărescu şi despre alegerile din Rusia. Totuşi, sînt sigură că şi Vulcănescu ar fi scris la calculator şi şi-ar fi publicat eseurile pe Internet, dacă ar fi existat aşa ceva pe vremea lui. Cei mai mulţi tineri de acum nu sînt naţionalişti. Sînt la polul opus naţionalismului. Fracturiştii s-au făcut cunoscuţi prin poemele "anarhiste". Sînt la modă versurile despre introducerea organelor sexuale în diferite părţi ale ţării şi, în general, versurile despre şi cu organe. Cu trimiteri spre origini, spre munca ginecologului. Cu cuvinte neaoşe. Mai ales două cuvinte care încep cu "p", la masculin şi la feminin. Nude, fără hainele respectabilităţii. Aş mai spune şi sincere. Aşa se vorbeşte pe stradă, în redacţiile gazetelor, în cancelarii, în sălile de curs, în Parlament, în guvern. Cioran se ducea la bordel şi apoi scria că vrea să se sinucidă. Intelectualii de acum nu-şi permit să-şi cumpere o oră de plăcere ilicită şi nici nu le este necesar. Împerecherea dintre sexul tare şi cel frumos e mult mai facilă. Sinuciderea nu mai e un subiect fierbinte. Totuşi, dacă un scriitor "fără nume" s-ar sinucide, ar "ajunge" ştire de coloană în ziarele locale. Un scriitor despre care s-au scris pînă acum cîteva cronici şi care a apărut în emisiunile unor prezentatoare decoltate ar "ajunge" ştire de pagina a doua sau a treia într-un ziar naţional.

Se practică acum literatura light, fără pretenţii. Cărţi autobiografice, cinice, amuzante, uşoare, amare, acre sau pline de vomă, cu înşiruiri de cuvinte prin care autorul se ia peste picior. Îşi povesteşte cu voluptate eşecurile, viaţa măruntă. De ce să nu te iei peste picior dacă, oricum, viaţa asta face cu tine ? Eu nu m-aş grăbi să-i acuz de superficialitate. Creaţiile lor s-au mulat pe vremurile pe care le trăim. Blazarea lor, uşurătatea vin din starea de "oricum nu contează", în ciuda sloganurilor publicitare.

Mediocritatea, violenţa, mitocănia, exhibiţionismul, meschinăria - toate acestea sînt caracteristice societăţii actuale. Aşa cum s-ar potrivi şi pentru societatea de acum o sută de ani (în afară de exhibiţionism), de acum două sute de ani, trei sute, cinci sute, şi de peste o sută de ani. Nimeni nu mai este atît de naiv, încît să creadă că ar putea schimba lumea printr-o carte, printr-o poezie. Nimeni nu este atît de patetic. E mult mai uşor să scrii despre propriile patetisme decît despre patetismele României. E mult mai uşor şi benefic pentru cutia craniană să scrii despre viaţa ta sexuală, despre scatologie şi rateurile personale, decît să scrii despre rateurile societăţii în care trăieşti. Aşa măcar îţi faci mai puţini duşmani. Presupun eu.

Un grup mic, atît de mic încît te întrebi dacă chiar există, e format din tinerii credincioşi. Tineri ortodocşi care au părăsit lumea aceasta pentru lumea dintre zidurile mănăstirilor. Foşti elevi ai liceelor de artă, copii debusolaţi, foşti teribilişti care au întors spatele curentului şi au lăsat pe drum vorbele lumeşti pentru vorbele din Noul Testament. Nu mă refer la studenţii de la Teologie. Ca şi în alte domenii, puţini dintre aceştia studiază teologia din vocaţie. Şi mai puţini dintre ei vor cinsti cu adevărat hainele preoţeşti. Cîţi au auzit de basarabeanul Savatie Baştovoi ? S-a născut în urmă cu 27 de ani într-o familie profund atee. A studiat pictura, iar în ultimul an de liceu, la insistenţa profesorilor, a fost internat la Socola, la spitalul de lunatici. Acolo a scris volumul de versuri Un diazepam pentru Dumnezeu. Este călugăr şi scrie în continuare versuri şi eseuri. Trebuie să recunosc, totuşi, că nu a fost cu totul ignorat de critică. Asta nu înseamnă că e "cunoscut". Ba, mai mult, e demodat. E demodat să te rogi (doar dacă nu stai în faţa altarului şi nu eşti plătit pentru asta). Biblia este o carte demodată (doar dacă nu eşti politician şi nu o foloseşti în campania electorală). În schimb, e la modă să îţi faci cruce cînd treci pe lîngă o biserică, fie că eşti profesor sau băiat de cartier. E la modă să porţi cruci mari, de aur sau de argint, în decolteuri adînci. O cruce, cu Iisus răstignit pe ea, ce atîrnă graţios între doi sîni ambiţioşi, plini de autoritate, e de efect. E un accesoriu la modă. Versurile călugărului Savatie Baştovoi sînt cunoscute de o mînă de poeţi, de şi mai puţini studenţi. Nu e mare pagubă, sînt sigură că nici nu îşi doreşte faimă. Nu ar avea ce face cu ea.

În final, aş vrea să amintesc nostalgiile unui braşovean de 39 de ani, gazetar. Un om bine înfipt pe picioare, proeuropean din motive pragmatice. În adolescenţă - trăită cu cheia atîrnată de gît, în faţa blocului - a învăţat să deseneze de la un pictor bătrîn. În 1983 au început demolările în Piaţa Kogălniceanu. Casă cu casă a fost demolată pentru a face loc unor blocuri. Într-una dintre case, într-o cămăruţă, trăgea să moară pictorul de 90 de ani. I-a lăsat vorbă adolescentului de atunci să-şi ia ce vrea din pivniţă. A găsit acolo, zăcînd în praf, zeci şi zeci de ziare şi almanahuri din perioada interbelică. Era un teanc de un metru, un teanc cu vorbelor celor de atunci, ale fericiţilor dintre cele două războaie mondiale. Citea pe nerăsuflate Realitatea Ilustrată, Universul, Curentul şi Illustration. Chiulea de la liceu pentru a avea parte de acele ore de întoarcere în timp, iar seara ducea acasă cîte un teanc de ziare, pînă a umplut tot balconul şi camera sa. "Fiecare rînd îl savuram cu o plăcere pe care nu cred c-o voi mai găsi vreodată. Ştiu tot despre perioada 1915-1946. Am trăit într-o pivniţă. Eram însă un copil prost. Le-am dat aproape pe toate", mi-a mărturisit gazetarul. Trei săptămîni a stat în pivniţa pictorului. În ultima săptămînă începuseră să dărîme zidurile casei. După Revoluţie, şi-a petrecut multe alte săptămîni prin biblioteci, citind almanahuri şi ziare vechi. "Presa e cea mai mincinoasă, şi totuşi, singura din care poţi să afli adevărul. E ca o rusoaică grasă, transpirată, care vrea sa te violeze", e de părere gazetarul. Şi acesta spune că acum nu se mai scrie ca "pe vremuri", însă cunoaşte mulţi tineri intelectuali remarcabili. Mai are puţin şi va împlini 40 de ani. Spune că a ajuns la vîrsta aceasta realizînd că nu trebuie să mai lase mîncarea să-i zboare din farfurie.

În urmă cu mulţi ani înainte ca eu să mă fi născut, Mircea Vulcănescu scria: "M-a impresionat întotdeauna, în acest sens, cuvîntul pe care îl aud atît de des la cei din generaţia trecută: "Ce oameni erau altădată... şi cînd te uiţi acum..."" Într-o zi, răsfoind almanahuri în Biblioteca Facultăţii de Drept din Paris, a dat peste unul românesc din anul 1913. Erau trecute acolo numele multor personaje ilustre. La vederea lor a exclamat "Ce oameni ! Fericite vremuri." "Pentru cei ce se ridică dintre noi, alăturea cu noi, egali cu noi şi de o vîrstă, ne vine greu s-avem respect ca faţă de părinte. Ne împotrivim lor, îi combatem... La fel fac toate generaţiile", scria Mircea Vulcănescu în urmă cu mai bine de 70 de ani.

Mai mult nu am de spus. Doar că m-am săturat de comparaţii între cei de atunci şi cei de acum. E timpul ca "cei de acum" să-şi trăiască viaţa şi apoi să crape în anonimat.

[Semnat: o Nimeni de 27 de ani]

0 comentarii

Publicitate

Sus