Vasile Vasilievici

Vasile Vasilievici era un mare scriitor necunoscut şi, ca alţi mari scriitori, pândea povestea perfectă, o captura şi apoi o deşira pe hârtie, într-o anumită ordine. Poveşti de toate mărimile fuseseră prinse astfel şi forţate să mărturisească toate detaliile - un căţel căutându-şi stăpânul pe străzile pustii, un borcan care trecuse de la murături la raftul cu dulceaţă, un zvon despre o fantomă singuratică care vorbea singură pe marginea unui mormânt şi aşa mai departe. Vasile Vasilievici nu ştia să scotocească în propriile gânduri, se împotmolea pentru un motiv oarecare şi scotea doar cuvinte uscate, fără savoare. Îşi nota câteva repere, pentru inspiraţie: anodin, visător, pasăre cerească, mandolină, dar degeaba. Firul se înnoda şi trebuia să destrame întâmplările până la ultimul sunet. Vasile Vasilievici îşi aştepta muza şi până atunci trăgea cu urechea ici şi colo pentru a se face înţeles.
 
De exemplu, copilul de vizavi se minuna cât de repede se împrieteneau oamenii. O minge, o felie de gutuie, o lopăţică în plus şi se clădea o relaţie. Se mira mai ales că au atâtea să îşi spună. El urmărea până la plictis o buburuză, dar nu voia să-şi împărtăşească secretele: urcuşul rotund al soarelui, mişcarea haotică a maşinilor, lumina de pe străzile lăturalnice, magnoliile înflorite în faţa cărora se oprea şi număra pocalele mov şi toate celelalte amânări de a ajunge acasă. Acolo mobilele, covorul şi cratiţele din bucătărie se mutau aleator. În fiecare zi le găsea într-un alt loc, fără nicio explicaţie. Doar mama neschimbată cosea o perdea sau repara vreun pantof. Între ei era o înţelegere tacită. Ştiau că în casă sunt perechi de dansatori ca firele de praf care se văd în razele de lumină, printre care trebuie să păşeşti cu grijă. Ocolea porţiunile de aer mai dens, ca să nu strivească vreo îmbrăţişare. Casa se rotea ca limbile stricate ale unui ceas. Arăta ora 12 noaptea şi de ferestre se loveau ciorchini de lilieci, arăta 4 dimineaţa şi te apuca o toropeală ciudată şi un căscat molipsitor. Când era mic, credea că monştrii ronţăie picioare dezgolite de copii. Când închidea ochii, le auzea paşii grăbiţi pe parchet. Mergeau repede, dar apăsat. Mai şi desena. Îi desena umerii surorii şi cele două clavicule încercând să se apropie. Ei îi aducea mici cadouri. Libelule colorate pe undiţă, licăriri în apa vălurită a râului, zvâcnetul peştelui şi mişcarea scurtă din încheietură. Peşti zvârcolindu-se, întinderi cu ochii spre cer şi miros de iarbă strivită, felii zemoase de pepene roşu, cu sâmburii scuipaţi cu boltă, foc noaptea care face feţele portocalii şi o ciupitură mare, roşie, care creşte văzând cu ochii pe piciorul drept. Sora se bucura de toate. Nu era pretenţioasă. El râdea cu dinţii dezveliţi şi ochii strânşi, ea răspundea cu o muşcătură pe buza inferioară, pentru că nu voia să dea drumul la bucurie. Voia să o mai ţină puţin, pentru că îi plăcea ca lucrurile să dureze. Uite cum îmi cresc picioarele, îi spunea speriată. Încerca să le îndese la loc şi ele se ridicau ca nişte catalige. Mergea crăcănat, pentru că i se părea că, dincolo de genunchi, nu mai controlează nimic. Îşi boţea gura ca să nu se lăbărţeze spre marginile obrazului şi încerca să ţină ochii închişi cât mai mult, pentru că se umflau şi îi depăşeau pomeţii. Mai iţea câte o ochitură la nas şi îi venea să plângă. În ritmul ăsta o să ajungă cu nasul la lună şi pe el o să se aciueze gângănii şi păsări. Braţele se depărtau de corp, trăgând fiecare în altă direcţie, ca la război. Sânii mici şi dureroşi îşi făceau loc pe piept, invadând teritoriile libere. Corpul nu o mai asculta şi îi era frică să mai iasă din casă fără frate. Nici nu se uita afară ca să nu ameţească. Casa se rotea liniştită ca un titrez, pe pereţi se lăsau grele umbre de copaci şi puteau să îşi construiască cazemate. Sub plapumă erau regate întregi. Ţara sfârlezilor, peşti înţelepţi cu aripioare ca de mătase, ţara flamanzilor, unde toţi locuitorii pictau peisaje uriaşe în care animalele alergau în voie, ţara morocănoşilor cu barba până la pământ, care se împăcau doar dacă beau o cană de lapte înainte de culcare.
 
Mai era vecina de deasupra. Vasile Vasilievici o saluta respectuos şi o invita uneori la o felie de plăcintă, dar ea îşi strângea rochia strâns pe lângă corp şi se pierdea în mulţime. Îi amintea de un gândac întors cu faţa în sus care dă disperat din picioare. Avea o poveste scurtă şi chinuitoare. Se făcea că iubise mult, cum fac femeile când se dăruiesc pentru prima dată. Copacii băteau spre roşu şi îşi rezemau frunzele pe rafalele de vânt, pentru a scoate sunetul acela onctuos si melancolic pe care îl îngână fără să ştie îndrăgostiţii. Era o toamnă răscolitoare, cu cer curat şi clădiri poleite, când l-a văzut pe partea cealaltă a străzii. Mic de statură, aproape îndesat, trăgea după sine un ghiozdan plin ochi. Şi-i l-a amintit din copilărie. Mai precis, şi-a amintit-o pe sora lui - o fată veselă şi primitoare. A sărit în ajutorul lui, prinzând în forţă una din bretele. S-a prezentat şi a aşteptat. El nu s-a pierdut cu firea şi nici în adevăruri mărunte. A lăsat-o să ducă ghiozdanul în garsoniera de la etajul cinci din centru. Avea un pat, o noptieră, un scaun, un dulap, nu îi plăcea să se repete. Acolo s-au cunoscut şi şi-au împărtăşit visele şi temerile, înţelepciunile şi liniştile, acolo au semnat o înţelegere cum că vor consuma dragostea lor până la picătură. Şi, când ultima picătură a căzut pe caldarâm, ghiozdanul a plecat spre alte meleaguri.
 
Dacă ar fi să insiste, nu ar omite nici cuplul de bătrâni care se tot perinda prin cartier. Vasile Vasilievici îi plăcea în mod deosebit pentru că seară de seară puteau fi văzuţi înaintând braţ la braţ ca şi cum ar fi inimă lângă inimă. Se duceau să cumpere de-ale gurii la alimentara. E ceva în obstinaţia cu care oamenii rămân împreună până când o calamitate de vreun fel îi desparte. Nu e lipsa unei alternative sau o dragoste înfocată, doar determinare şi lucru dus până la capăt. Întâi moare speranţa pentru că nimeni nu riscă o privire spre viitor. Corpul se delasă încetişor, aruncându-şi celulele şi săpând şanţuri, unde altădată se ridicau munţi. Apoi, cad şi circumvoluţiunile. Ca, într-un final, să rămână câteva cărărui vizitate intens, dincolo de care e pădurea. Cuplul nostru sau mai precis al lui Vasile Vasilievici e un animal cu patru picioare; nu se ştie care e capul şi care e corpul, unde începe pălăria cu flori a doamnei şi unde se termină bastonul cu măciulie de argint al domnului. Uriaşul mecanism îşi îndeasă în rutina zilnică bucăţi de politeţe pe care le lasă uneori neterminate, mişcări cu discordanţe de ritm ta -tadamtadam - tata, felii de pâine pe care se târâie o dâră de ulei decorată cu bucăţele de zahăr. Niciun obstacol nu e prea mare, niciun drum nu e prea lung până la destinaţia finală. Dacă ar fi să ne uităm la sfârşitul cărţii, îi vedem tot acolo, la coadă, întrebând cu câţi lei s-au ieftinit ouăle, ignorând verdeţurile sau merele proaspete.
 
Vasile Vasilievici încearcă să nu facă vreo mişcare, pentru a nu influenţa destinul. Sau mai bine zis mişcarea e pe dinăuntru. Bucurie pentru necazul altuia, apoi vinovăţie, apoi iar bucurie că e capabil de vinovăţie. Dar asta nu e viaţă. Nemişcarea duce la obezitate, probele circulatorii şi o lipsă de chef, aşa că s-a decis să îşi administreze o porţie de fericire şi, ca orice alt muritor, a plecat la mare. Valurile coboară şi se ridică din ce în ce mai neputincioase până se zdrobesc de ţărm cu mişcări orgasmice şi dâre albe de spumă. Nisipul e cernut din scoici sfărâmate şi melci mititei. Soarele îl arde şi îl predispune la visare. Prosoapele şi rogojinele paralele sau oblice formează o structură aleatorie ca gimnastica de dimineaţă când ai vrea să faci şpagatul, dar tot ce reuşeşti e să ridici mâna dreaptă. Mai precisă e structura unei alte femei. Are sânii dezgoliţi şi fundul impertinent ca dintr-un roman pentru gospodine. Tot ce poţi spera în astfel de circumstanţe e să te integrezi. Vrea să îi crească muşchi şi părul de pe piept să i se onduleze strâns. Vrea să ştie ce îşi spun noaptea femeile ca să adoarmă. Cu inima între dinţi s-a apropiat şi tot cu ea s-a îndepărtat. Femeia l-a îndemnat să intre în visul acesta unde păsările zboară în cercuri deasupra prăzii, dar doar o ciugulesc niţel pe la margini. Şi el s-a lăsat pe vine şi a păşit pe vârfuri din prea mult respect ca mai apoi să fie luat pe sus de un puhoi de alţi peţitori. Se învârteau neobosiţi în jurul turnului unde era ferecată prinţesa. Arbitrul de pe margine urla stânga şi unii cădeau speriaţi şi erau eliminaţi din joc, alţii îşi forţau picioarele să se rotească la foarte multe grade şi se aruncau cu disperare înainte. Înainte voia să ajungă şi Vasile Vasilievici, dar tot trecea pe lângă o tufă de mure de câteva minute în şir. Dându-şi seama că nu a mâncat la prânz, a început să înghită pe nerăsuflate, visând la cosiţele domniţei din turn. Voia şi el femeia lui să facă cu ea ce-o voi - un candelabru sau o măsuţă de televizor. Cine nu are nevoie de un reazăm, de un sfat, de priviri care curg în alte priviri ca un râu repede de munte? Împreună e un cuvânt pe care nu şi-l permit mulţi, pentru că stă aşezat ca o felie de pastramă într-un sandvici, între singur vii pe lume şi tot singur mori. Aşa că s-a decis să se oprească şi să urce şi, în acelaşi moment, domniţa a încălecat fereastra şi a început să coboare cu capul înainte. S-au întâlnit exact la mijloc, ca într-o oază de lumină şi fericire. Alergătorii aproape ajunseseră la miezul pământului, săpând un şanţ ce dezvelea rădăcina turnului, şi cărămizile de la bază neobişnuite cu soarele, se bronzau excesiv. De aici a urmat o perioadă necunoscută pe care Vasile Vasilievici nu a putut să o consemneze fiind preocupat să se aventureze în alt trup. De aceea, s-a păstrat doar povestea ei. Dincolo de oftaturi, clipiri languroase şi râsete ascuţite, se poate sesiza o construcţie previzibilă. Vasile Vasilievici e chiar ruşinat că a putut cădea pradă banalului, tocmai el, un scriitor al excepţionalului. Derizoriul, semidocţia, trivialitatea îi strepezesc dinţii. În acelaşi timp, e speriat că va trebui să se întoarcă la fraţii din casa rotitoare. Cu lacrimi în ochi, şi-a luat adio şi a plecat în călătoria obositoare care o să îl depună încă o dată la picioarele vechiului cartier. A avut de îndeplinit porunci măiastre şi încercări năpraznice. Prima, pentru că avem de-a face cu tradiţionalul trei, presupunea să interpreteze un cântec de dor şi jale. Nu a fost dificil, pentru că despărţirea de pământul natal şi de domniţă îi înnegurau zilele şi nopţile. A cântat că e greu să îşi tot tragă sufletul după el ca şi cum s-ar trage nasul la o răceală mai puternică. Conştiinţa unui întotdeauna nu lasă loc suficient unui acum fericit. A cântat că e copleşit de amintiri, care vin peste el în cel mai neaşteptate momente: când trece pe lângă castani sau se dă de-a berbeleacul pe o potecă de munte. A cântat că vrea şi nu vrea linişte, în funcţie de oportunităţi, şi asta îl descumpăneşte niţel pentru că nu ar şti să îşi enumere dorinţele. Auditoriul a aplaudat şi aruncat flori la scena deschisă. Vasile Vasilievici, a zâmbit şi i-a săltat inima, pentru că niciun scriitor nu e imun la vanitate. A doua încercare presupunea să urce un munte înalt, ceea ce nu l-a speriat, având experienţa turnului. S-a avântat printre jnepeniş şi pietre de parcă l-ar fi pişcat cineva de posterior. Pe măsură ce urca, aerul se împuţina şi îi lua locul o păcura atât de deasă că nu îşi mai distingea mâinile şi picioarele. Se simţea ca în rai: fără trup, dar euforic. Vârful se vedea departe în faţă, scânteind ca un diamant. Şi acesta a fost momentul când şi-a spus că ziua asta va mai veni o dată şi a râs pentru că nu îi păsa. Când a atins vârful, tot muntele s-a scuturat şi l-a aruncat din nou în vale, doar ca să îi confirme ideea anterioară. A treia şi ultima a fost cea mai grea. Era vorba, cum aţi ghicit, de viziunea domniţei aşezată pe un pat de frunze într-o pădure deasă. Căprioare şi cerbi păşteau iarba moale, ochiuri de lumină se pitulau printre crengi, un iepure ţopăia speriat din tufă în tufă. Doar o întindere de mână şi ar fi putut să fie acolo. S-a întins şi el pe cimentul rece şi a plâns cu lacrimi amare. A simţit că se pierde cu firea şi a închis ochii, aşteptând să treacă. Aşa a trecut un an ca şi cum ar fi fost o secundă dilatată în care ar fi încăput, ca într-un sac, toata durerea umană. În el s-au deschis răni adânci din care au răsărit ciuperci otrăvitoare şi muşchi des. În gât s-a format o pastilă amară care nu se dădea înghiţită. Mâinile i s-au lungit şi i-au crescut ghiare, gura i s-a lărgit şi i-au crescut colţi. A alergat aşa prin lume ca un animal sălbatic, hrănindu-se cu hoituri şi resturi, urlând la lună şi la orişice trecător care cuteza să se apropie. Când, într-un final, s-a trezit, era la poarta vechii lui case, stătea şi suspina pe trepte, aproape neconsolat. Dintr-o mişcare, s-a sculat în picioare şi a intrat în casă. Acolo, nimic nu se schimbase. Pe masă îl aştepta un caiet nou-nouţ, cu creioane ascuţite aşezate crescător, în funcţie de mărime. De niciunde, s-a trezit că apare şi un scaun capitonat generos cu pâslă. Nemaiavând ce face, s-a pornit să scrie.