Sens unic
M-am prins de mai demult că nu se întâmplă lucrurile chiar la plezneală. Cam de pe când au început să se manifeste tot felul de valuri de chestii dubios de matematice, mi-am dat seama că trebuie să fiu mai atentă la geometria întâmplărilor. Ideea de succesiune am priceput-o, în sensul evoluţiei sau involuţiei existenţiale, dar faptul că tot la câţiva ani am de închis etape, asta încă mă uimeşte. Păi?
Vis catalan
Se făcea că acum patru ani eram cât se poate de la propriu într-o foarte marcată intersecţie existenţială. Aveam la modul cel mai concret de ales între două feluri de viaţă. Din acel punct ştiam că dacă o iau într-o direcţie, înseamnă clar un drum cu un singur sens. Şi cam aşa a şi fost. Din momentul în care am ales nu a mai fost cale de întoarcere: nici la stilul de viaţă dinainte de cei patru ani care au trecut, nici la modul de gândire, nici la anumiţi oameni, nici la felul cum mă raportasem până în acel moment la viaţă în general. Deşi nu îmi venea să cred, decizia fusese definitivă. Aveam să o iau pe drumul X. Nu Y, nu Z. Şi asta se întâmpla acum patru ani la Barcelona.
Timp gaudian
Eram într-un moment în care aerul avea miros de variante. Multe variante ale existenţei se doreau manifestate iar eu, ca un clarvăzător ambulant, credeam că pot anticipa într-un sens sau altul. Numai ideea că pot alege din atâtea variante legate de un viitor absolut, mă făcea să mă simt extrem de plutitoare. Eram vigilentă. Analizam fiecare situaţie, fiecare gest, fiecare sentiment care se raporta la acea ordine universală venită după un haos absolut. Priveam apusul gaudian din Park Güell picând peste coloanele extraterestre şi aveam acea senzaţie fizică de libertate absolută. Marea era singurul orizont iar prezentul o superbă ecuaţie cu o grămadă de necunoscute (de ce nu l-am urmat pe tata cu matematicile lui?). Secunda aceea mirosea a absolut. Din acel moment viaţa mea avea să se decidă într-un sens din care nu mai aveam cale de întoarcere. Ştiam asta. Şi aşa a fost. Acum patru ani am ales să fiu şi să am ceea ce acum sunt şi am.
Right here, right now
Aşa se face să mă surprind din nou într-o cursă low-cost (recunoşteam însoţitorii de bord, parcă şi locul de la geam: singur nu era exact aceeaşi cursă de acum patru ani?). Mă uit în jur şi mă trezesc brusc. În braţe o am pe fetiţa de nici cinci luni iar în partea cealaltă sunt maică-mea, Răzvan şi bebe-ul cel mare, care zilele astea a făcut doi ani. Uau! În patru ani făcusem un tur al lumii, plus doi copii. Sigur nu era aceeaşi cursă de acum patru ani. Doar dorinţa asta maniacală de a călători, de a închide cercuri şi de a vedea în fiecare experienţă un sens matematic. Abstract, dar matematic. Eram eu alta după toată cavalcada de întâmplări din cei patru ani? Nu ştiu. Parcă nu. Doar un strop mai nedormită şi mai precaută. Plus penibila mea fobie de zburat cu avionul care, culmea, după atâtea curse ar fi trebuit să se atenueze măcar cu un grad. Dar trecând peste această paradoxală anomalie a călătorului, îmi trecea prin cap că sunt exact unde trebuia să fiu, închizând un cerc care trebuia închis mental demult.
Omul de fier
Cu toate astea, mă trezeam într-o continuă căutare proustiană a unui timp pierdut printre variante existenţiale, dându-mi pentru prima oară că această variantă mă alesese pe mine şi nu eu pe ea şi că eram ceea ce trebuia să fiu, în locul şi timpul care se manifestau cu exactitatea unui algoritm. Nu eram eu ci manifestarea a ceea ce ar fi trebuit să însemn pentru acea particulă de timp. Ca toate astea să mi se spargă în cap în Piaţa Espana în momentul în care simt cum vibrează masa de oameni adunaţi la graniţa dintre doi ani. Pulsa piaţa ca şi cum toată Terra avea să deraieze de pe orbită. Vedeam acel imens om de fier pe care se căţărau catalanii şi înţelegeam că suntem una. Noi toţi suntem Sagrada Familia. Noi toţi suntem aici şi acum pentru a înţelege un sistem grandios. Funcţionalitatea acelei secunde care desparte trecutul de prezent si prezentul de viitor sunt una şi aceeaşi lecţie despre spiralitatea vieţii care pulsează în fiecare dintre noi. Nu, nu greşisem în alegeri. Nu aveam cum să greşesc, aşa cum nu aveam cum să găsesc răspunsul corect. Pentru că eram cu toţii manifestarea răspunsului.
Asta până să ajungem la metroul îndesat cu oameni, ca să ne dăm seama că aveam să mai batem o vreme străzile Barcelonei în noapte. Viaţa ca un dans improvizat. Eram liniştită. Punct ochit, cerc închis. One dream, one soul, one prize, one goal, one golden glance of what should be... It's a kind of magic, ta-tam...
