De cum dă lumina, deschid ochiul minţii şi imaginile încep să curgă cu viteza luminii. Totul e virtual. Nimic nu se manifestă. Încă. Trăirile lui Ulise nu par să fie cu mult mai interesante decât gândurile care îmi trec prin cap, mai mult sau mai puţin joyceian. Oricum ar fi, mare parte din ele se duc pe apa sâmbetei, deşi demult nu prea mai contează dacă e marţi sau luni, duminică sau joi. Pierzând şirul zilelor, pierd şi şirul ideilor care curg la nesfârşit în interiorul unui craniu gravitaţional. Ceva mă trage în jos. Şi nu-i dau de cap până nu mă aşez şi mă pun pe scris. Şi doar atunci, odată cu prima frază ştanţată, încep să o ia razna toate ideile, conceptele, figurile de oameni prezenţi sau epici. Încep să se dezlănţuie, fără să le fi dau eu voie, de parcă aşteptau de ani să se desfăşoare. Le las în pace. Numai aşa reuşesc să pricep: ce se întâmplă în capul meu, în capetele lor, ce nu am avut curajul să spun, să fac, ce se ascunde dincolo de mine, de ei, de ele, de ceilalţi, de celelalte cuvinte. Odată taifunul psihedelic trecut, reuşesc să-mi pun ordine în gânduri: am reacţionat aşa din cauză de lună plină, am ţipat în mine pentru că nu îmi băusem cafeaua la timp, uitasem să sun omul din cauza fricii de a-i spune ceva incomod, eram agitată din cauza lipsei de mâncare condimentată. Da, pe bune, toate se clarifică prin scris.
Atelier de scris în public
De aceea mi-a şi venit ideea asta cu atelierul de terapie prin scris. M-am gândit că dacă pe mine mă ajută scrisul în momentele în care mă paşte azilul, apoi sigur îi ajută şi pe alţii. Doar că nu vreau să pierd niciodată latura creativă a ideii. Aşa că rog lumea să se pună pe scris, cu sens, cu scop, din joacă, dar la modul serios. Aşa că ne-am pus pe scris: scrisori de exprimare a urii faţă de cineva care te-a lăsat fără replică, scrisori de reconciliere faţă de aceeaşi persoană care ne-a învăţat, cel mai probabil, despre dragostea necondiţionată. Am început timid, neştiind cum va reacţiona lumea la această puţin demodată idee de aşternut pe hârtie gânduri şi trăiri balzaciene. Am înaintat însă şi cu fiecare sesiune vedeam cu lumea se deschide, înfloreşte, uimită de propria strălucire, eliberată de greutatea gândului nespus. Scriam şi aruncam la gunoi: gânduri negre şi murdare, fantasme periculoase, frustrări otrăvitoare. Scriam şi aduceam la rampă: gânduri geniale, planuri măreţe, speranţe revigorante.
Efectul de fluture a scrisorii pierdute
Scriam pentru că ştiam exact cum numai astfel reuşisem să evadez din infernul suprasaturaţiei din cauză de acumulare nefiltrată de informaţie. Acolo, în altarul cu candele şi beţigaşe parfumate am văzut ruperi de nori, lacrimi în ochi şi râsete de fericire. Vrăjitoria funcţionează. Şi după tot procesul şamanic de decantare al emoţiilor nespuse, lumea arăta altfel. Lumea se schimba printr-o scrisoare anonimă.
Bla, bla, da!
În rest mă bâlbâi: nu-mi vin cuvinte ştiute, caut cu disperare sinonime decăzute, gramatica o dă în bară şi tot ce am pus la fiert dă în foc odată cu consumul de a mă exprima prin viu grai. O fi fost el viu odată. De aceea mă gândesc serios să tac mai mult. Mai bine comunic prin scris. Mai bine nu mai scot o vorbă. Cuvântul spus se dizolvă. Acuma.
Dragă X,...
Iată cum a început era epistolară.
