Viaţa într-un acvariu

Swimming in a fishbowl, year after year...^[1]
Nu-i chiar aşa de rău să trăieşti într-un acvariu. Până la urmă cu toţii ajungem acolo. Spaţiul, fie el virtual sau real, e finit. Iar dincolo de spaţiu...Ei bine, asta-i altă mâncare de peşte. Apropo de peşti. Mă uit la vietăţile aparent lipsite de griji din minusculul acvariu aflat în nu cu mult mai marele nostru spaţiu locatar şi mă gândesc că nu le poate fi prea rău din moment ce par atât de relaxate. Şi ei şi ele. E destul de clar. Oricât am călători şi oricât am lua-o în dreapta sau în stânga destinului, tot în aceeaşi perimetri ajungem să ne desfăşurăm. Da, nu e chiar aşa de rea viaţa în acvariu. Acolo pot face muzică, artă, mă pot juca, pentru că imaginaţia e infinită. Sau cel puţin aşa zic oamenii ştiinţelor mai exacte decât cele pe care le cunosc personal. Aşa că ajung să mă obişnuiesc cu ideea de acvariu, de spaţiu limitat, în care tu devii infinit. Tu şi gaşca ta de parteneri: de joacă, de plâns, de râs, de tracţiuni, tăiat legume, fiert lapte, spălat podele, curăţat zăpezi, croşetat abstracţiuni sclipicioase, apăsat clape mozartiene, clape spy trance şi câteodată blues-iene. Under construction, oraşul mă ţine în priză. Înot cât pot de cu spor în acelaşi spaţiu cu vitrine murdare.
 
Singurătatea verticalelor^[2]
Conturul crestelor se văd doar în poze pierdute prin hard-disk-uri poleite cu praf de glorie. Şi nu-mi vine să şterg praful stelar de pe ele, cu atât mai puţin să mă pun să printez o parte din ele. Ce să mai fac cu acele apusuri colorate, adunate de pe vârfurile îngheţate? Mi-ar înfunda cu totul oxigenul din acvariul transparent. Atunci n-aş mai avea acces deloc la viaţa de afară. La acea realitate care îţi taie respiraţia de fiecare dată când crezi că pe tine nu te poate atinge, că pe tine te protejează stratul gros de sticlă care îţi tine şi de cald şi de foame. Şi numai ce ai îngurgitat biluţele colorate, aşa, cu burta plină, sub lampa acidă, şi te crezi relaxat pe un nisip de zahăr brun. Atunci, cu jumătate de conştiinţă freudiană, vezi valuri retrăgându-se şi pregătindu-se de invazie. Ai vrea să fii atunci într-un acvariu roz: "ţi-am spus să te pregăteşti pentru valuri negre, dar nu m-ai ascultat."
 
Jam On Fish^[3]
Da, cam aşa stă treaba în acvariul nostru plutitor. Continuăm cu înotatul, ne scăldăm în ape călduţe, ne mai ascundem după deget, nu vedem bârna din propriul ochi, ne credem nemuritori, etcetera, etcetera. Noroc cu hrănitorul automat. Ce s-ar face peştii noştri fără el, mai ales că sunt nevoiţi să fie de capul lor câteva zile pe săptămână? Ar muri de foame, că văd că de lipsă de atenţie nu par să sufere aşa de tare. Sau poate că la ei telepatia funcţionează mai bine ca la noi: mă gândesc la peştele cu burtă mare - el prinde vibraţia şi deodată se simte mai bine. De aici şi jocul nostru de-a improvizaţia: Jam On Fish. Şi noi ca şi ei, ne cântăm trăirile, în aceleaşi armonii, dar într-o infinitate de variante (ce bine ca s-au inventat instrumentele muzicale electronice!). Aşa putem la infinit să ne jucăm ideile, să avem flow-uri, să zâmbim în faţa unei armonii reuşite, să ne mirăm de propria dexteritate muzicală, să trance-mitem o undă de speranţă. Da, nu e deloc rea viaţa în acvariu. Vi-o recomand cu căldură, mai ales în cazuri de imobilitate spaţială. Încercaţi şi acasă. Şi, da, nu uitaţi să improvizaţi. Câteodată iese bine. Underwater love. Pe curând!