Cinci pisici negre şi o sticluţă de spleen

Nu cel mai bun început. După un an liniştit şi atât, parcă, parcă ai vrea un pic mai mult. Mai declarativ. Aşa, o propoziţie introductivă care să nu se termine în coadă de peşte, ci de păun.

Am început anul cu aceeaşi carte pe noptieră (semn bun? semn rău?), un chiriaş în plus (virus de sezon, răceală clasică), o listă de superstiţii privind... începutul. Ce să faci şi ce să nu faci. Ce să arunci şi ce nu în prima zi a anului, cu cine să te întâlneşti, ce să mănânci, ce să nu cheltuieşti. Din păcate, pe unele le-am descoperit numai ce mi se întâmplaseră cum nu trebuie, de altele am uitat. Unora n-am avut ce le face. Bref, anul a început şontâcăit, oricât i-aş ascunde şchiopătatul după deget. Păunul e cam jumulit, aşa că prefer peştele.
Ce-o să fie, ce-o să fie? Să-l leg cu panglicuţă şi să-l dau înapoi nu se poate, nici să apăs pe rewind şi s-o iau de la început. A trecut o săptămână, s-au consumat sticluţe de Nurofen, s-au micşorat deadline-urile de predare, s-au amânat proiecte, s-au consolidat confuzii. Cartea e tot pe noptieră. Ne privim mut, trist şi foarte somnoros.
Avantajele începutului cu stângul... nu există, ca să fim cu totul şi cu totul cinstiţi. Ce există e mecanismul de apărare. Automatismul care te face să te dai nesuperstiţios când ţi-a trecut prin faţă ceata de pisici negre. Există "Lasă că...", urmat de acea odă subtilă pe care sinele şi-o adresează sieşi, în încercarea de a depăşi impasul, de a schimba povestea, de a varia rutina. O să fiu mai, o să încerc mai, o să fie mai... Ce-o să fie, ce-o să fie?
Realitatea frustă este că eu sunt tot eu. Poate o idee mai bosumflată. Aşa că tot ce putem face, stimate 2014, este ca tu să te străduieşti să-mi devii drag. Să mi te faci simpatic. Să mă surprinzi plăcut. Să mă convingi de intenţiile tale bune. Să bifezi titluri pe eterna mea listă de citit: Murakami - Dance, Dance, Dance; Le Clézio - Inimă arsă; Krakauer - În aerul rarefiat; autobiografia Elsei Schiaparelli; Radu Paraschivescu - Maimuţa carpatină; Bogdan Alexandru Stănescu - Enter Ghost. Scrisori imaginare către Ossip Mandelştam; Helena Attlee - Tărâmul lămâilor; Ioana Pârvulescu - Viaţa începe vineri (mai vrei? mai am!). Alte probleme: ar fi frumos din partea ta s-o iei mai încet, mai puţin prin hârtoape. Ţine-te departe de terenul accidentat. Mi-ar plăcea foarte mult să port pantofi frumoşi, din categoria celor care se strică repede. Mai ia din cearcăne, mai dă-mi nişte răsfăţ. Lasă-mi timp să visez fără să uit ce-am visat. Nu mi te cheltui cu oameni de la care să nu învăţ nimic. Nu mă lăsa braţ la braţ cu autosuficienţa. Încearcă lucruri noi. Trăieşte mai mult şi vorbeşte-mi mai puţin.
Dacă nu reuşeşti, am să mă străduiesc să te înţeleg (în fond, nici eu nu sunt o campioană). Mi-e dor, însă, de mai multă culoare, de un rol cu mai multe replici, de verb mai nuanţat, de frumos închis sub o pleoapă hămesită. Crezi că se poate aranja ceva?
Dacă nu... crede-mă, n-am să te acuz că m-ai luat pe nepregătite. Ai început, în fond, nu ca o şampanie, ci ca un ceai trezit.
Să-ţi spun ceva, însă. Ceva în care nu cred mereu, dar care ar face bine să fie adevărat.
Cel mai important lucru nu e să începi cu dreptul, nici să ai bani în buzunar în noaptea de Revelion şi nici să fii înfloritor la început de ianuarie. Important e să-ţi dai silinţa. Şi, dacă nu e şi nu e nicăieri, să desfaci coada aia de păun, opulentă, fastuoasă, incredibilă într-un colţ de minte încă neatins de coada de peşte. Aşa, numai ca să nu se piardă dorinţa, să nu uiţi imaginea, să nu treacă frumosul pe lângă tine.
Ce zici de chestia asta?
Vopseşte tu două pisici în alb şi eu mă fac că nu le-am văzut pe celelalte trei. Pe urmă o putem lua de la început, în mare stil. Poate, cine ştie, o să ne iasă în cale o nemaivăzută mâţă gri, sau galben bejuliu, sau florie.
Cine ştie, cine ştie?
Eu, nu, dar tu, da.
Să nu-mi spui.
Să fie secret.
Hai, vorbim mai târziu.