Bine şi bunătate

M-am întrebat adeseori, citind mărturiile supravieţuitorilor lagărelor de concentrare naziste sau a celor comuniste (mai noi sau mai vechi) cum erau, de fapt, acei oameni. Nu mă refer la supravieţuitori ci la cei care puneau în practică toate atrocităţile. M-am întrebat cum se puteau suporta zi după zi, cum îşi puteau privi familiile în ochi, cum îşi puteau justifica faptele, la ce s-au gândit pe patul de moarte. Îmi imaginez că teama era un factor important în viaţa fiecăruia, dar nu cred că era totuşi elementul esenţial. Pentru unii era probabil vorba de oportunism, pentru alţii de credinţa reală în acele idealuri, pentru alţii era poate vorba de executarea ordinelor ceea ce îi scutea de asumarea responsabilităţii. În Eichmann la Ierusalim Hannah Arendt vorbeşte despre banalitatea răului, este uimită de micimea călăului, de mediocritatea acestuia. Poate fi adevărat sau nu, Eichmann poate să fi fost un banal executant sau un fanatic manipulator, ceea ce mă întreb eu însă, este unde a dispărut din aceşti oameni fărâma aceea de bunătate pe care se presupune că o avem fiecare dintre noi. Unii dintre ei erau văzuţi ca soţi şi părinţi exemplari, alţii erau sensibilizaţi de acordurile unei simfonii, alţii se extaziau în faţa unui tablou sau a unei sculpturi. Când venea însă vorba de a arăta empatie şi bunătate faţă de semenii lor, toţi picau examenul. Există fel de fel de studii şi tot felul de ipoteze cu privire la mecanismele care au determinat acest fel de dedublare, acest fel de comportament. Au fost vremuri în care se părea că tot binele din lume a dispărut. Eu revin, însă, la întrebarea iniţială: ce înseamnă să fii bun? Poate un om să fie absolut bun sau absolut rău? Este o alegere pe care o faci la un moment dat într-un context dat?

Aţi remarcat că percepţia noastră asupra bunătăţii unui om este diferită în funcţie de cel care o apreciază? Astfel, în funcţie de unghiul din care este privit, un om poate fi considerat bun de unii şi răi de către alţii în acelaşi timp. Istoria este plină de exemple de oameni care au ales să se plaseze în opoziţie faţă de opinia publică generală, alegând să rămână fideli propriului sistem de valori şi propriei conştiinţe. De multe ori, timpul le-a dat dreptate. A fost cazul celor care au ales să ascundă evrei în timpul celui de-al treilea Reich sau să saboteze sub diferite forme regimul, dar şi al celor care i-au ajutat pe ţăranii care făceau parte din mişcările de rezistenţă anticomunistă din munţii României să supravieţuiască în anii aceia de teroare. Cert este că nu poţi fi bun stând pe margine şi spunând că nu te priveşte. Bunătatea aceasta nu ar fi fost posibilă fără curajul şi tăria de caracter a celor implicaţi. Cred că acest tip de bunătate este un tip de bunătate diferit de cel despre care vorbim în mod uzual şi un pic superficial şi care nu înseamnă uneori decât că omul pe care îl etichetăm drept bun nu ne-a jignit şi nici nu ne-a refuzat vreodată sau nu ne-a aruncat vreo vorbă nepotrivită. Poţi fi bun cu cei dragi ţie, poţi fi bun în meseria ta, poţi fi bun într-o lumină sau alta, dar poate vreunul dintre noi să fie pur şi simplu bun în orice situaţie l-ar pune viaţa?

Un alt lucru pe care îl facem frecvent este să considerăm pe cineva bun dacă este un om religios care respectă cu stricteţe sărbătorile sau posturile. Ştim însă prea bine că pentru mulţi dintre noi aceasta este o bunătate cumva ipocrită şi egoistă pentru că aşteaptă o răsplată care va să vie. Mai mult, uneori suntem buni doar în apropierea sărbătorilor pentru că aşa se cere şi pentru că atunci încercăm să ne spălăm conştiinţa pentru tot restul anului. Am mai remarcat că aşa cum vârsta nu îţi garantează înţelepciunea, nici religia nu îţi garantează bunătatea. Alteori, suntem buni cu animalele, dar uităm să mai fim buni cu oamenii. Ca şi cum resursele noastre de empatie s-ar fi epuizat şi nu mai suntem capabili să găsim locul de întâlnire cu nevoile şi suferinţele semenilor noştri. Să fie până la urmă bunătatea o chestiune de alegere a fiecăruia dintre noi?

Eu cred că fiecare avem părţi bune şi părţi rele, echilibrul dintre ele defineşte însă, cine suntem, de fapt. Nu ştiu dacă poţi deveni bun sau pur şi simplu aşa eşti născut să fii, ştiu doar că poţi fi bun atunci când nu cauţi satisfacţia în faptele tale bune ci pur şi simplu le faci pentru că ştii că aşa este corect. Eşti bun atunci când ştii să ierţi. Şi chiar, mai mult, nu eşti dezarmat de răutatea cuiva care s-a bucurat de ajutorul şi sprijinul tău şi dezamăgirea nu te opreşte să încerci cu următorul om care are nevoie de tine. Bunătate înseamnă să te opreşti când vezi un om căzut pe stradă chiar dacă undeva ceva îţi spune că este un beţiv care îşi merită soarta. Bunătate înseamnă să faci un gest pentru un necunoscut fără a aştepta vreo răsplată. Tot bunătate aş numi şi puterea de sta în picioare în faţa furtunii pentru a fi astfel protecţie pentru cei mai slabi decât tine şi care nu se pot apăra. Eşti bun atunci când ştii că nu deţii adevărul absolut şi că adevărul tău nu justifică atrocităţile comise în numele lui. Şi este important să ne amintim că cine vrea binele face rău pentru că, aşa cum spune Vasili Grossman la un moment dat, "acolo unde apar zorii binelui, pier copii şi bătrâni". Sau spus mai simplu binele făcut cu forţa nu mai seamănă a bine. Există multe forme în care bunătatea de zi cu zi, simplă şi umană, se poate manifesta, rămâne doar posibilitatea de a alege dacă vrem să fim buni sau nu.

Ştiu că nu poţi pretinde altcuiva să fie bun atâta timp cât nu te apleci asupra ţie însuţi şi nu încerci să îţi răspunzi la întrebările incomode pe care ideea de a fi bun le implică. Nu poţi să nu te întrebi cum ai fi procedat tu într-un context ca cel pomenit mai sus, ce faci tu pentru a fi bun. De asemenea nu cred că există o reţetă a bunătăţii şi nici posibilitatea de te trezi într-o dimineaţă şi de a spune "de astăzi voi fi bun". Mai cred că a fi bun nu este sinonim cu a fi inofensiv, prostuţ sau uşor de dus de nas. Cred, mai degrabă, că înseamnă să crezi în oameni, să le vezi latura frumoasă şi să le-o încurajezi, să ştii că uneori gestul tău poate rămâne fără ecou în mintea şi sufletul celuilalt. Mai înseamnă să-ţi depăşeşti frica de a fi canibalizat social de către ceilalţi pentru că lumea în care trăim nu prea pare a avea loc pentru oameni buni. Probabil că nici unul dintre noi nu este absolut bun, fiecare avem micile noastre meschinării, micile noastre secrete ascunse în dulap şi lucruri despre care nu am vrea să se afle vreodată. Suntem oameni mari şi visele noastre de a schimba lumea poate au pălit în faţa realităţii prozaice de fiecare zi, dar cu toate acestea putem încă schimba colţişorul nostru de lume prin gesturi mărunte, calde şi bune.

Am citit cândva o poveste talmudică în care se spunea că lumea se sprijină pe 36 de tzadikimi care sunt 36 de oameni absolut buni şi care justifică prin modul în care trăiesc, prin bunătatea lor, rostul umanităţii în faţa lui Dumnezeu. Poate nu putem fi buni tot timpul, poate nu credem în Dumnezeu, poate nu putem mulţumi pe toată lumea şi poate nici nu este nevoie să o facem, dar ce-ar fi dacă am încerca să ne gândim măcar câte un pic, în fiecare zi, că suntem unul dintre oamenii aceia buni şi drepţi şi că lumea se sprijină pe umerii noştri?!