2013 - anul în care..
... am fost între două "drumuri". Un an de tranzit. Totuşi, încă mai am nişte socoteli de încheiat cu vechiul drum, deşi am făcut câţiva paşi importanţi pe cel nou.
... am absolvit încă două şcoli şi m-am angajat oficial.
... mi-am îndeplinit cel mai vechi vis pe care-l aveam.
... am ajuns într-unul dintre cele patru oraşe în care îmi doream să păşesc până mor: Londra.
... am făcut lucruri "nebuneşti" de care nu credeam că sunt în stare.
... am văzut cele mai puţine filme. Poate pentru că a fost anul în care am fost cel mai puţin spectator şi cel mai mult actor. Nu am mai privit atât de mult pe un ecran vieţile altora (imaginari sau nu), cât mi-am trăit propria viaţă. Totuşi, din perspectivă cinematografică, pentru mine 2013 va rămâne anul în care am văzut Amour al lui Michael Haneke: un film suav şi nimicitor în acelaşi timp, aşa cum este şi sentimentul iubirii. Şi fiindcă văzusem Amour, spre finalul anului am putut să înţeleg şi să accept un lucru pe care altfel nu mi l-aş fi putut explica.
... am citit mult mai puţin decât mi-am dorit, din păcate. Am continuat lecturile din anii precedenţi din autorii care-mi plac şi am citit câteva autobiografii. Printre altele: Ronnie: Autobiografia lui Ronnie O'Sullivan (cartea de acum 9 ani a omului care m-a făcut să mă îndrăgostesc de snooker), Rafa. Povestea mea, de Rafael Nadal (după lectura acestei cărţi l-am privit cu alţi ochi pe Rafa, un om nu atât înzestrat, cât un luptător cu sine în primul rând ["diferenţa dintre victorie şi înfrângere stă nu în forţa fizică sau în abilităţile înnăscute, ci mai mult în determinare psihică"], un om care a vrut şi vrea în permanenţă să se auto-depăşească ["nu sunt niciodată mulţumit, întotdeauna vreau mai mult. Şi, oricum, vreau să-mi depăşesc mereu limitele"] şi, mai presus de toate, un om cu un caracter extraordinar: "tot ce mi s-a întâmplat nu se datorează persoanei mele, ci comportamentului meu. Pe de o parte e Rafa Nadal, tenismenul triumfător pe care-l văd oamenii, iar pe de altă parte sunt eu, Rafael omul, acelaşi dintotdeauna şi acelaşi indiferent de soarta pe care aş fi avut-o, fie că aş fi ajuns celebru sau nu"), Cutia neagră, de Amos Oz (despre cum doi oameni îşi scriu după şapte ani, trimiţându-şi săgeţi otrăvite şi vorbind despre ceea ce fusese dragostea lor de foc, extrem de pasională, acel tip de dragoste în care simţi că eul fuzionează în celălalt, "ca scoica ce îmbrăţişează un corp străin care o răneşte, dar pe care îl transformă într-o perlă, în timp ce apa călduţă scaldă şi acoperă totul"), Maladia morţii, de Marguerite Duras (un roman ca un haiku, despre [in]capacitatea de a iubi şi despre cum survine sentimentul iubirii: "dintr-o falie neaşteptată în logica universului. Dintr-o eroare. Niciodată dintr-o vrere"), Open. O autobiografie, de Andre Agassi (tenismenul care a jucat până la 36 de ani [şi care mărturiseşte în această carte cât de mult a urât tenisul, fiindu-i impus de tatăl său să facă performanţă în acest sport] dă una dintre cele mai puternice definiţii ale relaţiei unui jucător de tenis cu sportul pe care-l practică: "e un vârtej care te prinde, captivant, îngrozitor, uimitor"; astfel, am descoperit un om cu un mental ireproşabil şi cu o capacitate mare de introspecţie: "inima - trebuie să ştii mereu ce e în ea"). Se poate spune că 2013 a fost pentru mine "anul Houellebecq", căci am citit trei dintre cărţile sale: Inamici publici, scrisori între Michel Houellebecq şi Bernard-Henri Lévy (o lectură savuroasă şi dureroasă totodată, căci de multe ori adevărul este nemilos: "ireversibilitatea absolută a oricărui proces de degradare", "Suntem aşa şi suntem altfel. Suntem aşa în raport cu ceva anume. Dar altceva, într-o situaţie diferită. Suntem o întâlnire de identităţi multiple, pulverizate, contradictorii, aflate în luptă unele împotriva celorlalte, apoi în armistiţiu şi iar în luptă", "nu invidiezi la alţii decât ceea ce îţi închipui că vei putea obţine tu însuţi cândva", "în majoritatea discuţiilor, oamenii vin cu propriile lor convingeri şi pleacă fără să şi le schimbe"), Harta şi teritoriul (în care scriitorul Houellebecq este el însuşi personaj, iar autorul Houellebecq îşi omoară personajul Houellebecq; un roman scris oarecum după o reţetă, dar stilul specific al francezului, incisiv şi seducător în egală măsură ["Dragostea e un lucru rar. Nu ştiaţi? Nu vi s-a spus niciodată?"], face să rezulte un roman foarte bun) şi Posibilitatea unei insule (pe care o consider una dintre cele mai bune cărţi pe care le-am citit vreodată; un SF care pune faţă în faţă oamenii şi neo-umanii şi care spune enorm despre fibra umană; acelaşi stil pe muchie de cuţit: "între un bărbat şi o femeie rămâne întotdeauna, orişicât, ceva: o mică atracţie, o mică speranţă, un mic vis", "când iubirea fizică dispare, totul dispare; o iritare ursuză, fără adâncime, vine să umple succesiunea zilelor", "singurătatea în doi este infernul consimţit"). Şi-am încheiat anul 2013 închizând bucla, adică citind tot o carte de-a lui Ronnie O'Sullivan, de data aceasta cea pe care şi-a lansat-o în octombrie 2013 şi pe care am primit-o cadou de ziua mea de la Laura: Running.
... am încercat să-i înţeleg mai mult pe cei apropiaţi mie: de ce fac anumite gesturi, de ce spun anumite lucruri, ce motivaţii au. Am încercat "să mă pun în pielea lor". De foarte multe ori nu i-am înţeles, dar am făcut şi fac eforturi să-i accept aşa cum sunt. Pentru că nu-i pot schimba. Singura persoană asupra căreia am control sunt eu.
... am fost un vulcan care a vrut să erupă de mai multe ori. Magma încă clocoteşte.
... mi-am pus mai multe întrebări decât oricând. La unele, răspunsurile au venit după multe nopţi nedormite şi după ce a trebuit să accept în totalitate latura întunecată din mine.
... am primit nişte lecţii. Nu de la un profesor, ci de la viaţă. Cea mai dură a fost aceea că oricât de mult mi-aş dori un lucru şi oricâte eforturi aş depune să-l realizez, uneori nu se poate îndeplini. Cel puţin, nu într-un anumit moment. Fiindcă sunt şi alte persoane implicate. Nu depinde totul exclusiv de mine. Singurul lucru pe care-l pot face este să continui să-mi doresc şi să mă lupt până la sfârşit. Nu am siguranţa că dorinţa îmi va fi îndeplinită, dar măcar nu-mi voi putea reproşa mai târziu că nu am avut suficientă voinţă şi că am cedat prea devreme.
... am evoluat cel mai mult de până acum, chiar dacă nu într-atât pe cât mi-aş fi dorit la începutul anului 2013.
***