Nimic de invidiat. Vieţi obişnuite din Coreea de Nord

Citiţi nota autoarei acestei cărţi.


În iulie 1994, Mi-ran mai avea un singur examen de susţinut înainte de a obţine diploma de la colegiul pedagogic. Fusese repartizată să lucreze ca ajutoare de educatoare la o grădiniţă din centrul oraşului Chongjin. Pe 9 iulie la amiază, copiii plecaseră acasă pentru prânz şi ea făcea curăţenie în sala de clasă. Se pregătea să-şi despacheteze propriul prânz şi să se alăture celorlalte educatoare în cancelarie, când a auzit pe neaşteptate paşi grăbiţi pe coridor. Mi-ran a ieşit din clasă şi a văzut că una dintre fetiţe se întorsese în fugă de acasă. Părul ei împletit în coadă de cal era umed de transpiraţie şi fata gâfâia; era atât de agitată, încât educatoarele nu puteau înţelege ce spunea.
- A murit, a murit! a ţipat ea şi cuvintele i s-au revărsat printre gâfâieli.
- Despre ce vorbeşti? a întrebat-o o educatoare.
- Mareşalul a murit!

Termenul se putea referi doar la Kim Ir-sen. Educatoarele au fost şocate că cineva, fie chiar şi un copil, putea vorbi aşa. În grădiniţe, copiii ar fi trebuit să ştie că nu se glumea despre conducătorul ţării. Au prins-o pe fetiţă de umeri, încercând s-o calmeze. Intrase în fibrilaţii.
- Asta-i blasfemie la adresa comunismului, a mustrat-o o educatoare.
- Nu, nu, a insistat fetiţa. Am văzut la televizor acum o oră.

Educatoarele tot n-au crezut-o. Ele ştiau foarte bine că puştii de cinci ani puteau născoci poveşti incredibile. În plus, programul de televiziune nu începea până la ora 17:00. Au fost totuşi destul de neliniştite pentru a fi dispuse să investigheze, chiar dacă asta însemna să renunţe la masa de prânz. Grădiniţa nu avea aparat de radio sau televizor, aşa că au ieşit pe stradă. Surescitată, fetiţa le-a condus la apartamentul ei aflat la câteva străzi depărtare. Au urcat scara şi au văzut o mulţime de oameni care se împingeau spre televizor. Mi-ran a încercat să se strecoare printre ei. Nu putea auzi nimic, însă toate chipurile din jur erau palide sau pământii. Un geamăt surd s-a ridicat din mulţime şi s-a transformat în suspine. Prin fereastra deschisă, acelaşi sunet se putea auzi de pe străzile încă ude după o furtună cu fulgere extrem de violentă care avusese loc noaptea trecută.

Mi-ran a încremenit. Nu putea înţelege. Urma un colegiu pedagogic ca să devină profesoară, era o femeie educată şi ştia că oamenii erau făcuţi din carne şi oase, că erau muritori, că durata vieţii era finită. Însă Kim Ir-sen, a gândit ea, era altfel. Dacă Mareşalul putea muri, atunci se putea întâmpla orice.


TOŢI NORD-COREENII îşi pot aminti cu o precizie uimitoare unde erau şi ce făceau când au aflat de moartea lui Kim Ir-sen. În anii în care i-am intervievat, am învăţat să pun întrebarea "Unde eraţi când aţi aflat?". În mod invariabil, persoana intervievată, indiferent cât de uitucă sau recalcitrantă ar fi, tresare brusc. Oameni care şi-au reprimat multe dintre amintirile traumatice ale anilor 1990 pot descrie, în detaliu şi cu multă însufleţire, tot ce au făcut în ziua respectivă. A fost un moment în care şocul a încremenit legile obişnuite ale timpului şi perceperii.

Anul premergător morţii lui Kim a fost unul dintre cei mai tumultuoşi de după Războiul Coreean. Nu numai că economia era muribundă, nu numai că Rusia şi China schimbau acum zâmbete cu duşmanul din Seul, dar Coreea de Nord îşi cimenta rapid reputaţia de stat care nu respectă convenţiile internaţionale. Instigată de un nou preşedinte american agresiv, Bill Clinton, Organizaţia Naţiunilor Unite a cerut Coreei de Nord să permită inspectarea unităţilor ei nucleare. În martie 1993, Coreea de Nord a declarat că se va retrage din Tratatul de Neproliferare Nucleară pentru a-şi continua programul de dezvoltare a armelor atomice, declanşând astfel prima panică nucleară de după Războiul Rece. În anul următor, când a început reprocesarea plutoniului din reactorul său nuclear de la Yongbyon, o platformă nucleară întinsă, aflată la şaptezeci şi doi de kilometri nord de Phenian, Pentagonul a început să întocmească planuri pentru un atac preventiv. La rândul lor, nord-coreenii avertizau asupra eventualităţii unui război iminent. La un moment dat, negociatorii Phenianului au ameninţat printr-o expresie devenită celebră că vor "transforma Seul într-o mare de foc".

În luna iunie, fostul preşedinte american Jimmy Carter a întreprins o vizită neaşteptată de trei zile la Phenian şi a obţinut de la Kim Ir-sen un acord provizoriu de îngheţare a programului nuclear în schimbul asistenţei energetice. Carter a trimis de asemenea o invitaţie preşedintelui Coreei de Sud, Kim Young-sam, de a vizita Phenianul. Summitul de referinţă dintre conducătorii celor două state a fost stabilit pentru 25 iulie 1994.

Pe 6 iulie, Kim Ir-sen a plecat să inspecteze o vilă din munţi, la nord de Phenian, unde intenţiona să-l găzduiască pe omologul său sud-coreean, ocazie cu care a oferit faimoasele lui "îndrumări pe teren" la o gospodărie colectivă din apropiere. Ziua era foarte caldă, cu temperaturi ajungând aproape de 38^oC. După prânz, Kim Ir-sen s-a prăbuşit în urma unui infarct şi a murit în câteva ore. Vestea decesului său a fost amânată cu treizeci şi patru de ore. Deşi îl desemnase ca urmaş pe Kim Jong-il cu două decenii în urmă, Phenianul trebuia să pregătească anunţul primei succesiuni ereditare din lumea comunistă.

La momentul morţii, Kim Ir-sen avea optzeci şi doi de ani, cu mult peste speranţa de viaţă a bărbaţilor coreeni din generaţia lui. Avea pe gât un sarcom vizibil, de mărimea unei mingi de golf. Pentru toţi, cu excepţia nord-coreenilor, era evident că se apropia de sfârşitul zilelor, dar în public nu se discuta despre deteriorarea sănătăţii sale. Kim Ir-sen nu era doar părintele ţării, echivalentul unui George Washington sau Mao Zedong, ci era Dumnezeul nord-coreenilor.


DNA SONG ERA acasă şi pregătea prânzul pentru ea şi soţul ei. Fabrica ei se închisese deja, iar Chang-bo îşi redusese orele petrecute la postul de radio, deoarece îşi primea rareori salariul. Se afla în camera principală şi aştepta să înceapă buletinul de ştiri TV. Auziseră că la amiază se va difuza un buletin special şi bănuiseră că se va referi la negocierile nucleare aflate în plină desfăşurare. Cu o lună în urmă, postul de televiziune difuzase un buletin similar, când Coreea de Nord anunţase că nu va mai coopera cu Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică. Ca un adevărat jurnalist, Chang-bo urmărea îndeaproape tratativele diplomatice. Pe de altă parte, pe dna Song o plictiseau discuţiile despre arme atomice. Preocupările ei erau mult mai casnice - de pildă, cum să facă astfel încât acelaşi păsat de mălai să pară cât mai apetisant. Pe neaşteptate, şi-a auzit soţul pocnind din degete.
- S-a-ntâmplat ceva! a strigat el. Ceva important.

Dna Song a scos capul prin glasvandul dintre bucătărie şi camera principală a apartamentului şi a observat imediat că ceva era în neregulă. Crainicul TV purta haine de doliu: costum şi cravată negre. Şi-a şters palmele pe prosop şi a intrat să urmărească buletinul de ştiri.

Dna Song a încremenit. A simţit prin tot corpul un fior, de parcă fusese aşezată pe scaunul electric şi se acţionase comutatorul letal. Mai simţise aşa ceva doar o singură dată, cu ani în urmă, când fusese anunţată că-i murise mama, dar în cazul acela decesul fusese aşteptat. Ea nu auzise niciodată despre Kim Ir-sen să fi fost bolnav; cu numai trei săptămâni în urmă îl văzuse, arătând la fel de robust ca întotdeauna, primindu-l pe Jimmy Carter. Nu putea fi adevărat! A încercat să se concentreze asupra cuvintelor crainicului. Buzele lui continuau să se mişte, dar nu-i putea înţelege cuvintele. Era de neînţeles. Femeia a început să ţipe:
- Cum o să mai trăim? Ce-o să ne facem fără mareşalul nostru?

Cuvintele i se rostogoleau scăpate de sub control.

Chang-bo n-a reacţionat. A rămas palid şi nemişcat, privind în gol. Dna Song nu putea să stea locului. Clocotea de adrenalină. A coborât în grabă scara şi a ieşit în curtea blocului. Mulţi vecini procedaseră la fel. Stăteau acum în genunchi şi se loveau cu frunţile de asfalt. Tânguirile lor răsunau prin aer ca sirenele.


DUPĂ CE SE MĂRITASE, Oak-hee, cea mai mare dintre fiicele dnei Song, îşi părăsise slujba din secţia de propagandă a întreprinderii de construcţii, dar era solicitată în mod frecvent ca voluntară la reprezentaţiile teatrale din cartier. Femeia fusese pregătită ca spicher şi-i îndemnase pe muncitori să-şi îndeplinească normele prin megafonul vehiculului de propagandă audio, iar glasul ei pătrunzător şi autoritar era foarte solicitat. Oak-hee nu a putut refuza nici când poliţia locală i-a cerut să nareze o piesă radiofonică, în care cetăţenii erau îndemnaţi să coopereze. A trebuit să rostească cu toată sinceritatea fraze ca "Să prindem mai mulţi spioni pentru apărarea patriei" şi "Mărturisiţi dacă aţi comis un delict".

Întorcându-se spre casă de la repetiţii, obosită şi abia aşteptând prânzul, Oak-hee a observat că străzile erau pustii. Locuia împreună cu soţul ei (cu care trăia din nou) şi cu cei doi copii ai lor într-un apartament aflat în diagonală faţă de gara animată din Chongjin.

Oak-hee a fost mirată să găsească încuiată uşa apartamentului lor, deoarece se aştepta ca Yong-su să fie acasă. Dintr-un apartament vecin a auzit sunetul televizorului. A împins uşor uşa respectivă şi a privit înăuntru. Soţul ei stătea pe podea alături de alţi vecini, cu picioarele încrucişate. Ochii îi erau înroşiţi, dar de data aceasta nu băuse.
- Ce se-ntâmplă? a întrebat ea. De când se dau ştiri la prânz?
- Taci şi uită-te! a lătrat Yong-su.

Întrucât se temea de temperamentul lui adesea violent, Oak-hee s-a supus.

Toţi din cameră erau înlăcrimaţi - cu excepţia lui Oak-hee. Femeia se simţea complet golită pe dinăuntru, nici tristă, nici fericită, poate doar puţin iritată. Nu se putea gândi la nimic altceva decât la stomacul care-i protesta înfometat. O fi el, Kim Ir-sen, mort, s-a gândit ea, dar eu n-am murit şi trebuie să mănânc. A rămas cât mai nemişcată posibil, pentru a evita să atragă atenţia asupra ei, iar după o vreme, care i s-a părut respectabilă, s-a ridicat să plece.
- Bine, i s-a adresat soţului, mă duc acasă să pregătesc mâncarea.

El i-a aruncat o privire încruntată. Deşi băutura şi accesele de violenţă îl împiedicaseră să intre în Partidul Muncii, Yong-su se considera o persoană cu multă experienţă, care oferea călăuzire celor din jur. Îi plăcea să instruiască şi să critice. Acasă, el era cel care ştergea portretele tatălui şi fiului de pe perete. Oak-hee refuza s-o facă. Acum Yong-su şi-a fulgerat din ochi soţia, care era în mod evident complet nepăsătoare faţă de cele întâmplate. Când a ieşit din cameră, a şuierat după ea:
- Tu nu eşti om!

Oak-hee s-a întors în apartamentul familiei şi şi-a pregătit prânzul. În timp ce mânca, a deschis aparatul de radio. Crainicul vorbea deja despre succesorul lui Kim Ir-sen.


Pe când stătea singură în apartament, a început să înţeleagă enormitatea evenimentelor. Orice speranţă că regimul nord-coreean s-ar fi putut schimba prin decesul lui Kim Ir-sen a dispărut rapid. Puterea fusese trecută fiului său. Situaţia nu avea să se îmbunătăţească. A reauzit în minte cuvintele tatălui ei: "Fiul e chiar mai rău decât tatăl".
- Acum chiar suntem terminaţi, şi-a spus pentru sine.

Şi abia atunci lacrimi de autocompătimire i-au umplut ochii.


KIM HYUCK, BĂIATUL care furase pere din livadă, avea doisprezece ani când a murit Kim Ir-sen. El era în primul an al Şcolii Medii Malum din Chongjin, echivalentul clasei a şaptea. În dimineaţa când a fost anunţat decesul, tocmai se întreba dacă să meargă sau nu la şcoală. Detesta şcoala din mai multe motive, nu în ultimul rând pentru că acasă exista rareori suficientă hrană pentru a-şi lua cu el un pacheţel la ore. Petrecea majoritatea timpului privind pe fereastra clasei şi spunându-şi că, dacă ar fi fost afară, ar fi găsit ceva de mâncare. Fie s-ar fi întors în zona rurală Kyongsong, în livezi sau lanurile de porumb, fie ar fi şterpelit ceva de la un vânzător din zona gării. Chiulise în ziua trecută şi cu o zi în urmă. Detesta să se ducă azi, deoarece era sigur că profesorul avea să-l pedepsească pentru că lipsise de la şcoală. Întârziase deja câteva ore şi-şi târa picioarele tot mai încet, întrebându-se dacă n-ar fi fost mai bine să se întoarcă.

Când şi-a văzut colegii părăsind şcoala, Hyuck a fost încântat. Li se spusese să plece la casele lor ca să asculte un buletin de ştiri foarte important la amiază.
- Ura! Fără şcoală! a ţipat Hyuck, luând-o la fugă alături de prietenii săi.

Au pornit către piaţă, pentru a cerşi sau a fura ceva de pe o tarabă. Dar când au ajuns acolo, toate tarabele erau închise şi locul era pustiu. Puţinii oameni pe care i-au văzut aveau capetele plecate şi plângeau. Brusc, Hyuck n-a mai avut chef de joacă.


ÎN PHENIAN, JUN-SANG se bucura de o dimineaţă de sâmbătă de trândăvie. Stătea în capul oaselor în pat, cu o carte pe genunchi - ocupaţia sa favorită pentru timpul liber. Acasă, tatăl nu i-ar fi îngăduit să citească în pat, reproşându-i că-şi va strica vederea. Chiar şi dis-de-dimineaţă, cu ferestrele larg deschise, era o zi înăbuşitor de caldă, iar el purta doar tricou şi şort. A fost întrerupt de un coleg de cameră, care a venit să-l anunţe că toţi studenţii trebuiau să se adune în curte la amiază pentru un anunţ important.

Jun-sang s-a sculat nemulţumit şi şi-a tras pantalonii. Precum alţii, a presupus că anunţul se referea la criza nucleară. Trebuia să admită că era neliniştit. În ciuda vizitei lui Carter, Jun-sang era convins că ţara lui se îndrepta către o confruntare cu Statele Unite ale Americii. Cu câteva luni în urmă, tuturor studenţilor din universitate li se ceruse să se înţepe la deget pentru a semna - cu sânge - un angajament prin care jurau că vor intra voluntari în Armata Populară Coreeană în cazul unui război. Bineînţeles, toţi se conformaseră, deşi unele fete evitaseră să se înţepe. Acum Jun-sang se aştepta la sfârşitul carierei lui universitare, dacă nu chiar al vieţii.

"Asta este. Vom intra cu siguranţă în război", şi-a spus el mergând spre curtea interioară.

Pe platoul din curte, aproape trei mii de studenţi şi cadre didactice erau aliniaţi în formaţie, în funcţie de an, specializare şi dormitor. Soarele îi izbea din plin şi toţi transpirau abundent în uniformele de vară cu mâneci scurte. La amiază, din difuzoare s-a auzit un glas feminin tremurător şi îndurerat. Difuzoarele erau vechi şi reverberau, astfel că Jun-sang a înţeles doar câteva cuvinte - "s-a stins din viaţă" şi "pe neaşteptate" - şi a priceput sensul general din murmurul care s-a răspândit prin mulţime. S-au auzit icnete şi gemete. O studentă a căzut la pământ, leşinată. Nimeni nu ştia ce să facă. Unul câte unul, toţi cei trei mii de studenţi s-au aşezat pe asfaltul încins, cu capetele în mâini.

Jun-sang s-a aşezat şi el, neştiind cum să se comporte. Păstrând fruntea plecată, pentru ca nimeni să nu-i poată citi deruta de pe chip, a ascultat suspinele din jur. A tras cu ochiul la colegii de an, care erau desfiguraţi de durere. I s-a părut straniu că pentru prima dată nu plânsese el primul. (Spre marea lui stânjeneală, simţea adesea ochii umplându-i-se de lacrimi la sfârşitul filmelor sau romanelor, ceea ce-i atrăgea nesfârşite tachinări din partea fratelui mezin, dar şi mustrări din partea tatălui, care-i repeta că era "moale ca o fată".) Acum şi-a frecat ochii, ca să verifice. Erau uscaţi. Nu plângea. Ce era în neregulă cu el? De ce nu era trist că murise Kim Ir-sen? Nu-l iubea pe Kim Ir-sen?


CA STUDENT ÎN VÂRSTĂ DE douăzeci şi unu de ani, Jun-sang privea cu un scepticism firesc toate formele de autoritate, inclusiv guvernul nord-coreean. Se mândrea cu raţiunea lui iscoditoare, dar în acelaşi timp nu se considera un răzvrătit sau un duşman al statului. Credea în comunism, sau cel puţin credea că, oricare i-ar fi fost neajunsurile, era un regim mai echitabil şi mai uman decât capitalismul. Îşi închipuise că, în cele din urmă, se va alătura Partidului Muncii şi îşi va dedica viaţa propăşirii patriei. Asta se aştepta din partea tuturor celor care absolveau universităţile de elită.

Acum, înconjurat de studenţi care plângeau, Jun-sang s-a întrebat: cum se putea integra în societate, dacă toţi ceilalţi simţeau o asemenea dragoste autentică pentru Kim Ir-sen, iar el nu simţea nimic? Şi-a contemplat propria reacţie, sau lipsă de reacţie, cu o detaşare raţională şi, brusc, a fost cuprins de teamă. Era singur, absolut singur în indiferenţa aceea. Crezuse mereu că avea prieteni apropiaţi în universitate, dar acum şi-a dat seama că nu-i cunoştea deloc. Şi, cu certitudine, nici ei nu-l cunoşteau pe el. Dacă l-ar fi cunoscut, Jun-sang ar fi avut mari necazuri.

Revelaţia aceea a fost rapid urmată de alta, la fel de importantă: întregul lui viitor depindea de abilitatea de a plânge. Acum nu mai era vorba doar despre carieră şi intrarea în Partidul Muncii, ci despre însăşi supravieţuirea lui. Era o problemă de viaţă şi de moarte. Jun-sang a fost îngrozit.

La început a ţinut capul plecat, pentru ca nimeni să nu-i poată zări ochii. După aceea s-a gândit că dacă va ţine ochii mult timp deschişi, îl vor ustura şi va lăcrima. Era ca un fel de întrecere în care trebuia să ţii ochii deschişi cât mai mult timp fără să clipeşti. Priveşte fix. Plângi. Priveşte fix. Plângi. Până la urmă, a devenit un reflex. Corpul a preluat controlul de acolo de unde îl abandonase mintea şi, deodată, tânărul a început să plângă cu adevărat. S-a simţit căzând în genunchi, legănându-se înainte şi înapoi, hohotind ca toţi ceilalţi. Fusese inteligent.


LA CÂTEVA ORE după anunţul de la amiază, în toată Coreea de Nord oamenii au început să se îndrepte spre statuile lui Kim Ir-sen pentru a-şi aduce omagiile. O statistică frecvent citată afirmă că în ţară ar fi 34.000 de statui ale Marelui Conducător, înaintea cărora supuşii credincioşi s-au prosternat îndureraţi. Oamenii nu doreau să suporte suferinţa în singurătate. Ieşiseră din locuinţe şi se grăbiseră către statui, care erau practic centrele spirituale ale tuturor aşezărilor.

Populaţia oraşului Chongjin este de 500.000 de locuitori, însă există o singură statuie din bronz, înaltă de şapte metri şi jumătate, în piaţa Pohang. Oamenii au umplut piaţa vastă şi s-au revărsat pe peluza din faţa Muzeului Istoriei Revoluţiei, direct spre răsărit. Au acoperit larga Stradă nr. 1 până la Teatrul Provinciei şi s-au întins pe străzile din jur ca spiţele unei roţi. Priviţi din văzduh, semănau cu nişte coloane de furnici care se îndreptau spre un obiectiv comun.

Isteria şi gloata formează o combinaţie letală. Orăşenii au început să se împingă, răsturnându-i pe cei care stăteau la rând, călcându-i pe cei deja prosternaţi la pământ, distrugând gardurile vii tunse cu grijă. Prin aerul umed, larma din piaţă se auzea de la câteva străzi depărtare şi suna ca mugetul unei revolte. Vremea alterna între averse violente şi căldură pârjolitoare. Nimeni nu avea voie să poarte pălărie sau umbrelă. Soarele izbea capetele dezgolite, iar trotuarele ude au transformat străzile într-o baie de aburi mişcătoare. Oamenii păreau că se topesc într-un ocean de lacrimi şi transpiraţie. Mulţi au leşinat. După prima zi, poliţia a încercat să întindă cordoane din frânghie pentru a ţine mulţimea sub control.

Unităţile de muncă şi clasele din şcoli s-au organizat să aducă flori - în majoritate crizanteme, tradiţionale pentru funeralii în Asia, sau, dacă nu-şi puteau permite costul lor, flori sălbatice pe care le culeseseră personal. S-au format cozi late de câte douăzeci-douăzeci şi cinci de persoane, care aşteptau să le vină rândul, aidoma unor talazuri care înaintau. Cei prea emoţionaţi pentru a sta în picioare se ţineau de coatele celorlalţi. După ce ajungeau în faţă, se apropiau la un metru de statuie, cădeau în genunchi, plecându-şi capetele spre asfalt, apoi ridicau ochii cu veneraţie. Kim Ir-sen trona deasupra lor, umplându-le câmpul vizual cu prezenţa lui, înălţându-se deasupra unui pâlc de pini, cât o clădire cu două etaje; numai picioarele din bronz erau mai înalte decât orice om. Pentru cei strânşi acolo, statuia era chiar omul şi i se adresau direct în conversaţie.
- Abogi, abogi, jeleau bătrânele folosind termenul onorific coreean pentru a te adresa tatălui sau lui Dumnezeu.
- Cum ne-ai putut lăsa fără veste? răcneau bărbaţii la rândul lor.

Cei care aşteptau la rând săreau în sus şi-n jos, se loveau în cap, se năruiau în leşinuri teatrale, îşi rupeau hainele şi izbeau cu pumnii în aer, într-o furie lipsită de ţintă. Bărbaţii plângeau la fel de nestăvilit ca femeile.

Teatralismul durerii a căpătat un aspect competitiv. Cine putea plânge cel mai sonor? Cine suferea cel mai intens? Bocitorii erau stimulaţi de ştirile TV, care arătau întruna oameni plângând, bărbaţi în toată firea cu lacrimile şiroindu-le pe obraji, lovindu-se cu frunţile de copaci, marinari care-şi izbeau capetele de catargele vapoarelor, piloţi care hohoteau în carlingi şi tot aşa. Scenele respective alternau cu imagini de fulgere şi averse dezlănţuite. Părea Armaghedonul.
- În cinci mii de ani de istorie a naţiunii coreene, niciodată ţara noastră nu a fost cuprinsă de o tristeţe mai profundă ca acum, a intonat un crainic la postul de televiziune Phenian.

Maşina de propagandă nord-coreeană a accelerat la maximum, născocind poveşti tot mai fabuloase potrivit cărora Kim Ir-sen n-ar fi fost de fapt mort. La scurt timp după decesul său, guvernul nord-coreean a început ridicarea a 3.200 de obeliscuri în toată ţara, care urmau să fie numite "Turnurile Vieţii Eterne". Kim Ir-sen avea să-şi păstreze titlul de preşedinte şi după moarte. Un film de propagandă difuzat după decesul lui susţinea că Kim Ir-sen ar putea reînvia dacă oamenii l-ar plânge suficient de mult.


Ceea ce începuse ca o revărsare spontană de durere a devenit o obligaţie patriotică. Femeile n-au avut voie să se machieze sau să se coafeze pe perioada celor zece zile de doliu naţional. Au fost interzise consumul de băuturi alcoolice, dansurile şi muzica. Inminban ţineau seama de frecvenţa cu care cetăţenii mergeau la statui pentru a-şi arăta respectul. Toţi erau urmăriţi. Nu doar acţiunile le erau privite cu atenţie, ci şi expresiile faciale şi tonul glasului, evaluându-li-se sinceritatea.

În cele zece zile de doliu, Mi-ran a trebuit să se ducă de câte două ori pe zi la statuie, o dată cu copiii de la grădiniţă şi o dată cu celelalte educatoare. Începuse să se teamă de momentul respectiv, nu doar de durerea în sine, ci şi de responsabilitatea de a se asigura că micuţii nu vor fi călcaţi în picioare sau cuprinşi de isterie. În grupa ei era o fetiţă de cinci ani care ţipa atât de puternic şi era atât de demonstrativă în durerea ei, încât Mi-ran s-a temut că va leşina. După care a observat că fetiţa îşi scuipa în palmă, pentru a-şi umezi obrajii cu salivă. Lacrimile nu erau reale.
- Mama mi-a spus că dacă nu plâng sunt un om rău, a mărturisit fetiţa.

O bine-cunoscută actriţă din Chongjin s-a pomenit în situaţia neplăcută de a fi incapabilă să plângă, ceea ce a constituit pentru ea nu doar un risc politic, ci şi profesional.
- Şi totuşi, e meseria mea. Ar fi trebuit să pot plânge la comandă, şi-a amintit peste ani de zile actriţa Kim Hye-young în Seul.

Hyuck şi prietenii lui de la şcoală mergeau frecvent la statuie, fiindcă, după ce te plecai înaintea ei, căpătai o prăjitură cu orez. Ei îşi aduceau omagiul, apoi se aşezau din nou la coadă pentru altă prăjitură.

Dintre milioanele de nord-coreeni care au participat la manifestările de durere în masă pentru dispariţia lui Kim Ir-sen, oare câţi au simulat? Au plâns pentru moartea Marelui Conducător sau pentru ei înşişi? Sau au plâns pentru că aşa făceau toţi din jurul lor? Principala lecţie predată de specialiştii în comportamentul maselor, de la cronicarii vânătorilor de vrăjitoare din Salem, şi până la Charles Mackay, autorul cărţii clasice Extraordinary Popular Delusions and the Madness of Crowds (Autoamăgiri extrem de populare şi nebunia maselor), afirmă că isteria este contagioasă. În mijlocul unei mulţimi de oameni care plâng, unica reacţie omenească naturală este, firesc, aceea de a plânge.

Fără îndoială, mulţi au fost în mod sincer copleşiţi de durere la auzul morţii lui Kim Ir-sen. Din cauza şocului sau a mâhnirii, mulţi nord-coreeni vârstnici au suferit infarcturi şi accidente vasculare în această perioadă de jelire - în asemenea măsură, încât în zilele imediat următoare s-a înregistrat o creştere accentuată a ratei deceselor. Alţii şi-au dovedit anxietatea, sinucigându-se. Au sărit de pe clădiri, o metodă favorită de sinucidere în Coreea de Nord, deoarece nimeni nu avea somnifere şi doar soldaţii dispuneau de arme cu gloanţe. Alţii s-au înfometat pur şi simplu până la moarte. Printre aceştia s-a numărat tatăl doctoriţei Kim Ji-eun, pediatră la spitalul municipal din Chongjin.