Notă la Nimic de invidiat. Vieţi obişnuite din Coreea de Nord

Citiţi un fragment din această carte.


Realitatea întrece orice ficţiune - o demonstrează această carte de senzaţie, distinsă cu Premiul Samuel Johnson, cel mai prestigios din Marea Britanie în domeniul non-ficţiune.

Autoarea a reuşit cu mijloacele unui jurnalist devotat adevărului să aducă la lumină vieţile oamenilor obişnuiţi din ţara cu cel mai represiv regim totalitar contemporan. Pare un tărâm orwellian, atât de straniu pentru mintea unui occidental, încât cititorii cărţii şi-au descoperit tendinţa să le citească pasaje din ea amicilor. În această lume nu există conexiuni la internet, aparatele de radio şi televizoarele sunt fixate pe postul guvernamental, americanii sunt "încarnarea răului", afişarea în public a afecţiunii faţă de o altă persoană este pedepsită, iar deoarece noaptea nu se furnizează curent electric, cerul înstelat de deasupra Coreei de Nord ar putea fi cel mai limpede din Asia de Nord-Est, căci "nicio lumină artificială nu concurează cu strălucirea stelelor de pe cer".

Cele şase poveşti de viaţă selectate de autoare sunt ale unor nord-coreeni din oraşul Chongjin, centru industrial şi minier din nordul ţării, una dintre regiunile cel mai crunt lovite de foametea din anii 1990, unde se află şi un lagăr de muncă în extindere pentru deţinuţii politici. Destinele personajelor sunt asemănătoare cu ale altor nord-coreeni care, reuşind să fugă din ţară, au putut judeca ei înşişi cât adevăr era în cântecelul învăţat pe dinafară de toţi elevii:
«Maşina de propagandă nord-coreeană a accelerat la maximum, născocind poveşti tot mai fabuloase potrivit cărora Kim Ir-sen n-ar fi fost de fapt mort. La scurt timp după decesul său, guvernul nord-coreean a început ridicarea a 3200 de obeliscuri în toată ţara, care urmau să fie numite "Turnurile Vieţii Eterne". Kim Ir-sen avea să-şi păstreze titlul de preşedinte şi după moarte. Un film de propagandă difuzat după decesul lui susţinea că Kim Ir-sen ar putea reînvia dacă oamenii l-ar plânge suficient de mult.

Ceea ce începuse ca o revărsare spontană de durere a devenit o obligaţie istorică. Femeile n-au avut voie să se machieze sau să se coafeze pe perioada celor 10 zile de doliu naţional. Au fost interzise consumul de băuturi alcoolice, dansurile şi muzica. Inminban ţineau seama de frecvenţa cu care cetăţenii mergeau la statui pentru a-şi arăta respectul. Toţi erau urmăriţi. Nu doar acţiunile le erau privite cu atenţie, ci şi expresiile faciale şi tonul glasului, evaluîndu-li-se sinceritatea.» (pag. 103).


În anul 2001 am plecat la Seul în calitate de corespondentă pentru ziarul Los Angeles Times, urmând să expediez reportaje despre ambele state coreene. La vremea aceea, jurnaliştii americani care doreau să viziteze Coreea de Nord întâmpinau mari dificultăţi. Chiar şi după ce am reuşit să intru în ţară, am constatat că era aproape imposibil să realizez vreun reportaj. Jurnaliştilor occidentali le erau repartizate "escorte", care aveau misiunea de a nu le îngădui conversaţii neautorizate cu localnicii şi de a le restricţiona itinerarul numai la monumentele istorice alese cu grijă. Nu se permitea absolut niciun contact cu cetăţenii obişnuiţi. În fotografii şi la televiziune, nord-coreenii apăreau aidoma unor automate, bătând pas de defilare la paradele militare sau efectuând exerciţii de gimnastică în masă, ca omagii aduse conducerii de stat. Privind fotografiile acelea, încercam să discern ce se ascundea în spatele acelor chipuri inexpresive.

În Coreea de Sud am început să discut cu nord-coreeni care ceruseră azil politic, fugind în Coreea de Sud sau în China, şi astfel a început să se contureze un tablou al vieţii reale din Republica Populară Democrată Coreeană. Am scris pentru Los Angeles Times o serie de articole despre foşti locuitori din Chongjin, un oraş din nordul extrem al ţării, gândindu-mă că puteam verifica mai uşor datele şi informaţiile primite, dacă discutam cu mai mulţi oameni despre acelaşi loc. Doream ca locul respectiv să fie departe de imaginile retuşate şi lustruite pe care guvernul nord-coreean le arată vizitatorilor, chiar dacă asta însemna să scriu despre un loc interzis turiştilor străini. Chongjin este al treilea mare oraş din Coreea de Nord şi unul dintre cele mai afectate de foametea de la mijlocul anilor 1990. În acelaşi timp, este aproape complet închis pentru străini. Am avut şansa de a întâlni mulţi oameni minunaţi din Chongjin, care au fost atât deschişi şi coerenţi, cât şi generoşi cu timpul lor. Nimic de invidiat a rezultat din seria aceea iniţială de articole.

Cartea se fundamentează pe şapte ani de conversaţii cu nord-coreeni. Am modificat doar unele nume, pentru a-i proteja pe cei care continuă să trăiască în Coreea de Nord. Toate dialogurile sunt realizate pe baza relatărilor uneia sau mai multor persoane care au participat la ele. Am încercat pe cât am putut să coroborez istoriile pe care le-am auzit şi să le pun în concordanţă cu comunicatele publice. Descrierile locurilor pe care nu le-am vizitat personal provin de la fugari, din fotografii şi materiale video. Atât de multe aspecte din Coreea de Nord rămân impenetrabile, încât ar fi absurd să susţin că am înţeles totul corect. Sper că într-o bună zi Coreea de Nord se va deschide şi vom putea judeca singuri ce s-a întâmplat de fapt acolo.