Există ceva magnific şi energizant în pregătirea unei vacanţe. Doar gândul la locurile noi- fie ele îndepărtate sau apropiate, te fac să simţi că păşeşti pe calea spre cea mai plăcută eliberare. Într-un mod inconştient, te consideri liber şi aventuros. Bucuria este vitamina cu eficienţă maximă!
Inima este cu mult înainte acolo, explorând în avans ceea ce tu urmează să vezi, să simţi, să trăieşti. Ştii pe de rost bagajul, cu săptămâni înainte - chiar dacă nu ai pus nici măcar un obiect în valiză. Verifici regulat şi insistent ruta, biletele, orele de zbor, nu care cumva să îţi scape vreun detaliu vital. Numeri zilele, orele şi apoi când soseşte "the day", intri într-un soi de transă şi te laşi purtat, oriunde te-ar duce ea. Îţi regăseşti inima şi o laşi deschisă larg, să întâmpine toate experienţele frumoase şi unice care au să vină.
Devine complicat atunci când locurile pe care le vizitezi nu mai sunt doar destinaţii de vacanţă, ci se îmbină cu trăirile tale, se identifică cu prezentul şi viitorul tău. Reîntoarcerea este întotdeauna grea şi apăsătoare şi te simţi parcă lipit cu cel mai încăpăţânat super glue. Îţi iei de milioane de ori la revedere şi în sinea ta promiţi să revii, negreşit.
Însă, aşa cum spunea Alexandru "ne întoarcem acasă doar pentru puţin timp, să planificăm alte excursii şi să împachetăm din nou". Eu mă gândeam că poate nici nu ar trebui să mai despachetăm, ci doar să planificăm.
Tranzitarea aeroporturilor te ajută să studiezi oamenii în amănunt. Descoperi un fel de tristeţe modernă, civilizată. Şi multe bagaje burduşite cu visuri. Aproape mereu mă întreb ce este pitit în ele şi ce bucurii vor aduce altora. Gândurile se aliniază, porţile se închid şi ne îmbarcăm pentru Fez (sau Fes)!
***
Medina ne-a întâmpinat cu o ploaie măruntă dar caldă. Am păşit pe alei mici, acoperite cu dale alunecoase, inhalând mirosul ascuţit de animale, paie, transpiraţie, fructe...printre ele rătăcindu-se şi o dâră de arome minunate. Porţile masive erau întredeschise doar atât cât să zăreşti oameni meşterind câte ceva la nicovală, în lemn, în sticlă sau primenind măgăruşii. Copii alergau pe lângă noi, pitindu-se apoi în dosul vreunei porţi pe care o închideau cu un zgomot metalic. Sunetele înalte erau domolite din când în când de o linişte plăcută; doar stropii de ploaie lăsaţi liberi răzbeau dincolo de ea.
Viaţa Medinei te transportă într-un timp magic, cu scene parcă desprinse din poveştile biblice: bărbaţii îmbrăcaţi cu haine lungi (de cele mai multe ori te fac să crezi că au evadat dintr-un spital), măgăruşii care transportă necontenit lucruri amestecate dintr-o parte în alta şi te privesc cu o încăpăţânare obraznică şi oamenii... oamenii stau pe străzi, în aparenţă fără scop, dar păşesc agale alături de timp. Liniştea şi cumpătarea lor te fac să conştientizezi vâltoarea şi agitaţia în care trăim noi, ceilalţi...
Tăbăcăriile din Fez imprimă un sentiment adânc în suflet şi o aromă persistentă în nări. La intrare ţi se oferă un buchet de mentă, să-l ţii la nas, în speranţa că va atenua din mirosul puternic de piele tăbăcită; însă el este atât de înţepător încât nici o tufă nu ar face faţă, mai ales în zilele toride.
Medina din Fez este o încărcătură de meşteşuguri şi arte, credinţă, cutume păstrate cu încrâncenare în lumea lor, parcă uitată de timp şi departe de o evoluţie contrafăcută.