Comoţia unei fericiri stâncoase

mă agăţasem de la un timp
de întâmplări petrecute demult
abuream dimineţi din ceaşca de cafea
cu redori amărui, sfâşiate mărunt
împietrisem în mine surâsuri fără valenţe
şi mă lăsam chemată strident
peste buza ferestrei, în gradină
până la verdele de iarbă
până la mugurii tulipelor din spate
nostalgii palide se revărsau
alunecând prelung
mă defineam în mirări de roşu
de roşu ochios, de roşu căscat
ce se voia a fi dus
mă sticleam crud în arcuiri statice
electrizând în mine un ceva strâns
în aceste zile în care nimic nu mai era sigur
mă bucuram de dezordinea de după petreceri
de ultimul loc găsit în parcare
mă bucuram perfid
de oboseala fiecarei zile zornăite în mine
pentru că asta însemna că aveam o casă
că aveam o slujbă
pentru că asta însemna pentru ei că trăiesc
o nostalgie poroasă se înmănunchea în surdină
mă tăiam în aşchiile unei respiraţii neterminate
mă frângeam de atingeri rugoase
împreunând mereu fericiri plate
devenisem un monstru de piatră
cu gesturi ciobite, cu lacrimi stâncoase
eram mută de războiul ce se anunţa în lume
eram mută de pierderi
de reclamele cu telefoane mobile
eram mută de fericiri debordante
de artificii zâmbite
în comoţia visului ce mă abandonase
tăceam tardiv
trezind în mine
nelinişti neîntâmplate

agonizam cumplit în această rocadă
mă aplecam amplificând inevitabil în mine
un anume fel de dor

dorul de
mai spune-mi de tine