Insomnia

S-a făcut târziu deja. În casă toată lumea doarme. E o linişte caldă, plăcută care te face să auzi mai mult decât ţi-ai dori. Ştii că mâine o să fie o zi plină, dar totuşi îţi spui de vreo câteva ore că mai stai un pic. Măcar un pic. Filmul sau cartea mai au un episod sau un capitol care nu pot aştepta până altă dată. Până la urmă, te hotărăşti să te aşezi în pat. Parcă ţi-e somn. Ar şi trebui să-ţi fie, că e târziu. Foarte târziu. Închizi ochii şi... începi să faci liste, să te gândeşti la cum a fost ziua de azi, la câte ai de făcut de mâine încolo. Parcă începi să simţi urma unei îngrijorări. Oare toate vor fi cum trebuie? Oare nu o să-şi bage coada neprevăzutul? Gata! Acum chiar trebuie să dormi că mâine nu o să fii bun de nimic.
 
A mai trecut o oră. Te uiţi la ceas şi ţi se face ciudă. Cum poate cel de lângă tine să doarmă cu atâta seninătate?! Nu are gânduri? Nu are probleme? Ei lasă. Bine că doarme îţi spui după aceea oftând. Că doar nu o să staţi amândoi ca huhurezii aşteptând dimineaţa. Parcă aşternuturile astea zgârie, pe stânga nu stai bine, pe dreapta parcă te sufoci. Încerci să stai cu faţa în sus... Apoi în jos... Nimic. Somnul parcă a dispărut. Mintea îţi fuge din nou. Ţi-l aduci aminte pe bătrânul de dimineaţă, venit de cine ştie unde, cu sacoşe şi boccele după el şi cu pieptul plin de decoraţii. Te întrebi ce vremuri grele o fi trăit, cum i s-o fi părând ţara zilele astea. Dacă mai crede că a meritat. Ţi-a fost milă de el, ţi-e frică să nu ajungi ca el în viitor.
 
Te uiţi din nou la ceas. Te gândeşti să te ridici şi să te arunci în faţa calculatorului că noaptea pare oricum compromisă. Şi totuşi nu. Te cerţi singur pentru creierul care parcă continuă să aibă zeci de gânduri pe care tu nu pari a le putea controla. Parcă ar fi independent de tine. Te mai foieşti de câteva ori. Şi iar îţi fuge mintea. Îţi faci o listă cu cărţile pe care ai vrea să le citeşti cât de curând. Tot nu-i bine. Tot nu dormi. Oare femeia aceea nu îşi dă seama că poate realiza mai multe dacă nu ţipă? Ce-or fi păţit cu toţii de se comportă ca nişte isterici? Nu mai e unul în stare să vorbească normal. Toţi urlă, îşi caută dreptatea dând cu pumnul în masă, înjură fără a conta dacă sunt copii sau femei de faţă. Ce lume! Şi totuşi trebuie să dormi pentru că mâine vor fi, probabil, alţii la fel.
 
Parcă ai aţipit un pic. Te uiţi din nou la ceas. A trecut doar jumătate de oră de când l-ai verificat ultima oară. Începi să numeri oi că ai auzit că funcţionează. Nu funcţionează. Te mai foieşti un pic. Iar te gândeşti să te ridici. Dar nu. Parcă, parcă simţi că ai putea adormi. Se aude muzică de undeva. Destul de departe. O fi iar vreun chef. Te întrebi în treacăt cu ce s-or ocupa oamenii ăştia de fac petrecere în timpul săptămânii. În treacăt pentru că ştii că nu se ocupă cu nimic. Şi totuşi... S-a oprit. Te gândeşti la ai tăi. Nu i-ai mai văzut de mult. Poate ar trebui să le faci o vizită nu să vorbiţi doar la telefon. Da. Asta o să faci. După ce termini proiectul ăsta, după ce iţi faci revizia la maşină, după ce pleci în vacanţă... Da. Probabil că o să-i şi vizitezi. De Paşti sau de Crăciun.
 
Afară stă să se lumineze. Auzi primul  autobuz al zilei oprind în staţie. Şi brusc ţi se face somn. Şi, în sfârşit, adormi. Sună ceasul. De ce sună?! Că am închis ochii abia acum cinci minute. Au trecut, de fapt, două ore. Două ore de somn. S-a mai dus o noapte. Bei o cafea şi îţi promiţi că diseară o să te culci devreme. Aşa ai promis şi ieri. Şi alaltăieri.