Strategiile Căilor Ferate Române de construire a locuinţelor tip pentru muncitori şi funcţionari (1912-1948)

1. Colaborarea cu Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine

Parcelarea Steaua, 1912

În 1912, parteneriatul încheiat între C.F.R. şi S.C.L.E. duce la construirea cartierelor Steaua şi C.F.R. Grant. Ca în majoritatea cazurilor analizate, procesul de construire se întinde pe mai mulţi ani, fiind dificil de analizat câte locuinţe au fost construite în fiecare an, în lipsa unor documente clare. Cu toate acestea, bazându-ne pe raportul din 1942, concluzionăm că parcelarea Steaua avea 542 locuinţe, "adăpostind 2400 de suflete",[1] fiind astfel cel mai mare cartier ceferist. Suprafaţa maximă a unei case era de 75 m.p. şi cea minimă de 37 m.p. Din punct de vedere al structurii sociale, raportul consemnează şi caracteristicile familiilor care locuiesc în cartier: "în general sunt familii numeroase, cu mulţi copii: 5 familii au între 5-10 copii, iar 200 familii au între 5-10 copii. Aceste familii locuiesc în imobilele având 4 camere şi dependinţe"[2] Concluzionând, directorul C.F.R. considera că parcelarea "suferă de o prea mare aglomeraţie de clădiri în raport cu spaţiile libere, străzile sunt prea înguste, lipsite de plantaţii şi de spaţii libere, iar terenurile pentru curţi, grădini etc. sunt prea reduse."[3] Locuinţele înseamnă, de fapt 8 pavilioane de locuinţe colective şi 146 de vile având 2-4 locuinţe a 2-3-4 camere, parter sau parter şi un etaj, cu intrări separate şi curţi de gospodărie individuală, despărţite prin garduri.

Însă parcelarea Steaua se diferenţiază de restul cartierelor prin dotările edilitare. Din 1913, SCLE poate construi şi alte imobile, în afară de locuinţe, conform legii din 1913 ("În cartierul de lucrători şi funcţionari ce s-ar forma astfel, societatea va putea amenaja sau construi de asemenea localuri pentru biblioteci, serbări, farmacie"[4]). Astfel, începând cu acel an, C.F.R., cu sau fără aportul S.C.L.E, introduce o serie de dotări care transformă parcelarea dintr-o înşiruire de case într-un cartier mai complex, ce include Biserica Sf. Gheorghe şi Casa Parohială, Şcoala Primară numărul 40 pentru băieţi şi pentru fete, grădiniţa de copii, Liceul Aurel Vlaicu şi locuinţa Directorului, Institutul de Maternitate "Regina Elisabeta", dispensar pentru copii, farmacie. În plus, acesta mai dispunea de un atelier pentru tâmplărie şi mecanică, dar şi de uzina şi clădirea secţiei XIII de întreţinere.

Cartierul era legat de centru prin reţeaua de tramvai şi era alimentat corespunzător ("dispunea şi de învecinarea cu centrele de aprovizionare din Atelierele Griviţa şi Gara de Nord"[5]), conform autorului memoriului adresat Mareşalului Antonescu. În concluzie, cartierul Steaua a reprezentat cel mai întins şi coerent cartier ceferist, cu locuinţe individuale şi dotări corespunzătoare, aflat la mică distanţă de locul de muncă şi conectat la reţeaua de transport în comun. Dacă iniţial costurile erau considerate acceptabile, condiţiile s-au schimbat dramatic după Primul Război Mondial şi grevele din 1919.

Astfel, conform revendicărilor ceferiştilor din anul 1920 (publicate în ziarul Muncitorul ceferist), costul unei case era de aproximativ 15.000, achitabili în rate lunare (timp de 20 ani) care variau între 15 şi 40 lei. După Război, suma totală a unei locuinţe ajunge la 30.000, se plătea în 25 de ani, după care locuinţa rămânea tot în proprietatea C.F.R, "venind la rând alte generaţii de lucrători [care] vor fi la el exploataţi."[6] Nu sunt clare condiţiile pentru care C.F.R. a schimbat regimul de proprietate, instituţia devenind practic deţinătoarea acestor imobile pe care le închiria propriilor muncitori, însă probabil se datora imposibilităţilor muncitorilor de a achita ratele.

Parcelarea C.F.R. Grant

Cea de a doua parcelare, C.F.R. Grant, nu poate fi disociată de construirea cartierului vecin, R.M.S Belvedere, cu care împarte o serie din dotări (1912). Cartierul este compus din locuinţe unifamiliale dispuse pe trei străzi paralele cu Manufactura de Tutun: Boişoara, (fost Cottescu), Radna şi Aleea Ţibleş, şi două perpendiculare (străzile Marius Bărbulescu şi Gabriel Cioran). Până în 1942, în această parcelare fuseseră construite 72 vile, în total 199 de locuinţe. Iniţial, vilele fuseseră proiectate cel mai probabil după planurile lui Ioan D. Traianescu, însă, după primul război mondial consemnăm şi planuri semnate de alţi doi arhitecţi, Zimmer şi Fr. Reiner. Aceştia propun noi tipuri de imobile, precum cele de tipul BB1 (cu pivniţă, parter şi etaj), despre care aflăm din autorizaţia de construire înaintată de directorul de atunci al Societăţii, Georgescu (octombrie 1922). Prin alăturarea cu R.M.S. Belvedere, cartierul dispune de dotări importante precum Biserica Belvedere, parc (ulterior stadionul Sportul Studenţesc), dar şi spitalul Panait Sârbu.

Aceste două cartiere nu puteau rezolva problema locuinţelor muncitorilor şi funcţionarilor C.F.R., dar deschideau perspective încurajatoare după primul război mondial. Locuinţele unifamiliale erau preferate locuinţelor colective, însă rezultatele modeste îi vor determina pe directorii ceferişti să îşi schimbe convingerile la sfârşitul anilor treizeci.

2. Nevoia de grăbire a reformei - înfiinţarea Casei Muncii C.F.R.

Parcelarea Viilor

Nou-înfiinţata instituţie este contestată de muncitori încă din 1920, iar imposibilitatea de a desfăşura o reformă eficace pare a da dreptate contestatarilor. După conflictul privind construirea caselor de lângă Gară (Parcelarea Inginerilor), directorii Casei Muncii cer proiectarea unui cartier de vile pe şoseaua Viilor. O adresă comună a miniştrilor comunicaţiilor şi finanţelor din 30 oct 1925 desluşeşte anul construcţiei parcelării Şoselei Viilor - "avem onoarea a vă aduce la cunoştinţă că Direcţiunea Casei Muncii C.F.R. a ţinut în ziua de 27 august o licitaţie publică pentru construirea a 11 pavilioane tip E. în şoseaua Viilor C.F.R."[7] Licitaţia a fost adjudecată de dl Inginer Ramiro Gavrilescu, iar la 11 Noiembrie are aprobarea Consiliul de Miniştri condus de Ionel Brătianu. Concomitent, se atribuie şi construcţia a 8 pavilioane de tip B. şi 5 pavilioane tip. C. Nu doar locuinţele se construiesc de antreprize, ci şi lucrările de pavaje şi trotuare pentru care se face licitaţie. Cartierul dispunea de o şcoală şi de "construcţii sanitare şi de educaţie fizică" şi însuma 180 de clădiri ridicate, dispunând de alte 120 locuri de construire.

3. Construirea de pavilioane de apartamente în proximitatea gărilor şi în centru

Pavilioane: Petre Poni, nr.7, Calea Griviţei, nr.337, Icoanei nr. 69

Proiectele nu au cum să mulţumească muncitorii şi funcţionarii care sunt cer tot mai insistent locuinţe proprii. În anii treizeci nu există realizări notabile comparabile cu Griviţa, cele două proiecte asemănătoare, Chitila şi Colentina rămânând la stadiul de proiect. Fie prin colaborarea cu SCLE, fie prin înfiinţarea Casei Muncii, conducerea C.F.R. a încercat soluţionarea acestor revendicări, însă modul de rezolvare a fost amplu contestat. Cele mai importante cartiere, Griviţa şi Viilor, au fost construite urmând unele dintre caracteristicile oraşului-grădină, precum alternanţa locuinţelor cu dotările edilitare, recurgerea la locuinţe individuale înconjurate de grădină etc. Ulterior, constrângerile au dus la căutarea unor soluţii moderne, precum pavilioanele de apartamente, considerate ulterior inadecvate locuirii. În ciuda progreselor, C.F.R nu a reuşit până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial să ofere locuinţe muncitorilor, însă proiectele anilor treizeci sunt duse mai departe în anii cincizeci.

4. Revenirea la parcelare: abandonarea vilelor, trecerea la blocuri

Parcelarea Steaua II (1945)

Schimbarea regimului politic a însemnat un nou avânt pentru construcţia de locuinţe, pe fundalul încheierii celui de-al doilea război mondial şi al numirii regimului Groza (martie 1945), dar şi în contextul în care bombardamentele au adus numeroase pagube cartierelor ceferiste din jurul Gării de Nord. Astfel, pe terenul pe care se afla Fabrica de Petrol Steaua Română, arhitecţii C.F.R. (Irimia şi Al. Gogu) depun planurile de parcelare cuprinzând construcţia a aproximativ 40 de blocuri, din care s-au executat în primă fază doar nouă blocuri, treptat construindu-se alte 14.