Parcelările Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii: Cuza, Plumbuita şi Chiajna

Influenţa reformei agrare din 1921 asupra dezvoltării Bucureştiului
 
Pe 17 iulie 1921 Guvernul Mareşalului Alexandru Averescu adopta legea pentru reforma agrară din Vechiul Regat, care prevedea în capitolul 1 exproprierea proprietăţilor rurale "pentru cauză de utilitate naţională [...], în scopul de a spori întinderea proprietăţii rurale ţărăneşti [...] precum şi pentru scopuri de interes general, economic şi cultural."[i] Legea urmărea îmbunătăţirea situaţiei ţărănimii, însă efectele ei pe termen lung vor influenţa şi oraşele, în special Bucureştiul, (la acea dată înconjurat de comune suburbane), devenit centrul migraţiei interne. Fiind încă un oraş în care clădirile erau în proporţie covârşitoare formate doar din parter şi maxim un etaj, oraşul se întinde cu repeziciune, iar diversele instituţii care au ca scop parcelarea şi vinderea terenurilor intravilane (precum Societatea Comunală pentru Locuinţe Eftine, Primăria Comunei Bucureşti sau parcelatorii privaţi) cumpără terenuri la preţuri convenabile, fapt care reduce treptat numărul terenurilor accesibile.
 
Cum presiunea construirii de locuinţe creşte după adoptarea legii agrare care permitea nu doar împărţirea loturilor agricole ale boierimii, ci şi a proprietăţilor statului, atenţia celor care doresc să dobândească un lot pe care să îşi ridice o locuinţă se îndreaptă progresiv spre comunele suburbane. Puţin analizate în literatura de specialitate, axată în special pe cercetarea centrului capitalei, comunele suburbane merită o atenţia specială a cercetătorilor interesaţi de sistematizările din timpul regimului socialist, întrucât marile cartiere bucureştene au fost construite demolând părţi însemnate din aceste comune.
 
Astfel, comuna Colentina (care începea de la intersecţia şoselei Colentina cu şoseaua Andronache), comuna 30 Decembrie (unde se aflau uzinele Malaxa, fostele 23 August, actuale Republica), Dudeşti (incluzând satul Cioplea, al cărei centru se suprapune astăzi intersecţiei actuale a bulevardelor Grigorescu şi Pallady) sau Şerban-Vodă (unde se va construi cartierul Berceni) sunt doar câteva exemple de comune care în perioada interbelică reprezentau un prag între modul de viaţă rural la cel urban, şi care vor dispărea parţial sau total la sfârşitul regimului socialist. Comunele apar pe harta metroului din anul 1953, cu mult înainte începerii sistematizării. Analiza acestor comune şi a împroprietăririi fac obiectul lucrării de doctorat a Irinei Calotă[ii] susţinută la Universitatea de Arhitectură "Ion Mincu", în care autoarea prezintă pe larg modul în care împroprietăririle din suburbane joacă un rol special în dezvoltarea Bucureştiului şi rezolvarea crizei locuinţelor sociale.
 
Cele mai multe terenuri din aceste sate aparţin Ministerului Agriculturii şi Domeniilor. De aceea, acest Minister este cel care are capacitatea de a lua decizii, de a alege terenurile care pot fi sistematizate şi parcelele care pot fi distribuite. În acelaşi timp, agenţii sociali spre care se îndreaptă atenţia reformei sunt funcţionarii statului. Asociaţi încă înainte de război în diferite case de într-ajutorare, funcţionarii caută soluţii pentru îmbunătăţirea propriilor condiţii de viaţă şi de locuire. Unele instituţii publice încheie colaborări cu Societatea Comunală pentru Locuinţe Eftine, simplificând accesul funcţionarilor la o proprietate, alte Ministere amână acest aspect până după război.
 
Este şi cazul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice care, după 1921 cere Ministerului Agriculturii terenuri pentru împroprietărirea propriilor funcţionari, solicitare pe care Ministerul Agriculturii o acceptă, oferind terenurile în trei zone diferite ale oraşului. Un prim teren lângă Gara de Nord este parcelat în acelaşi timp cu terenul cumpărat de C.F.R, pe care l-am analizat anterior, în anul 1925. Astfel apare pe harta Bucureştiului Parcelarea Cuza. Concomitent funcţionarii primesc loturi de pământ pe două moşii în comunele limitrofe: un prim teren este parcelat în comuna Colentina (Parcelarea Plumbuita), iar cel de al doilea în Chiajna-Străuleşti, lângă loturile destinate Ministerul de Finanţe.
 
În episodul de astăzi investigăm aceste parcelări, subliniind diferenţele dintre acestea, dar şi dintre planurile iniţiale de parcelare şi punerea lor în practică. Pe baza căror criterii au fost selectaţi funcţionarii, când au fost construite vilele după împărţirea loturilor şi care este statul actual sunt doar trei dintre întrebările la care vom răspunde.
 
Parcelarea Plumbuita: absenţa spaţiilor publice şi criteriile de selecţie pentru împărţirea loturilor
 
Dacă am considera blocurile drept caracteristica de bază a spaţiilor urbane, putem opina cu uşurinţă că parcelarea Plumbuita se află şi astăzi în afara Bucureştiului. Asta pentru că blocurile se termină la intersecţia şoselei Colentina cu şoseaua Fundeni şi şoseaua Andronache. Aşa cum menţiona unul dintre interlocutorii noştri din episodul trecut, partea din dreapta Colentinei (strada Simetriei) trebuia sistematizată, însă planurile au fost abandonate după 1989. Accesul spre parcelarea Plumbuita se face pe şoseaua Andronache, unde observăm şirul de arbori plantaţi cu aproximativ 50 de ani înainte. În perioada interbelică, la intersecţia Colentina - Fundeni avea capăt de linie tramvaiul 1, al cărui traseu începea de la Abator (zona Văcăreşti), traversa centrul şi, urmând Calea Moşilor, trecea de Obor până în Colentina.
 
Faţă de harta anilor treizeci, observăm câteva schimbări majore, precum construcţia stadionului Juventus Colentina, amenajarea Parcului Motodrom sau a Spitalului Fundeni, construcţia Fabricii de Gheaţă sau a moscheii Al-Quds, dar şi reamenajarea canalului Fundeni. Şi toponimia s-a schimbat. Independenţa administrativă permitea comunelor suburbane să folosească un nomenclator asemănător cu cel din Bucureşti, fără ca străzile să fie confundate cu bulevardele centrale. Astfel, străzile precum Regele Ferdinand, Ion C. Brătianu, Kogălniceanu, Regina Maria sau General Berthelot se numesc astăzi Colentina, Fundeni, Simetriei, Andronache sau Emancipării, prin încorporarea fostei comune în componenţa Bucureştiului. Schimbarea nomenclatorului a survenit după1945. Vizavi de şcoala de pe şoseaua Colentina (care şi astăzi se păstrează) se afla clădirea Primăriei, probabil demolată la construcţia blocurilor P+10.
 
Doi indicatori fac parcelarea uşor identificabilă: la nord, se învecinează cu vastele moşii dimprejurul conacului Andronache, şi la vest Mânăstirea Plumbuita (peste drumul spre Tunari, actuala stradă Gherghiţei). La sud, parcelarea se oprea la actuala stradă Marcu Zamfir, iar la est le actuala stradă Oituz, care atunci reprezenta limita vatrei satului Andronache.
 
Planul de parcelare[iii] însuma iniţial 117 loturi de casă (în total 80.000m.p.), o piaţă de 4.000 m.p. şi drumuri de 3.200 m.p. Împroprietăririle constau în acordarea unui lot de casă, dar spre deosebire de reforma SCLE, nu obligau statul să şi construiască locuinţele pentru funcţionari. De aceea, proprietarii şi-au construit case urmând planuri individuale, de unde şi aspectul variat al parcelării. Departe de a inspira lux, majoritatea sunt construite într-un stil vernacular, doar câteva excepţii adoptând stilul neo-românesc, pe când stilul modernist al anilor treizeci lipseşte. Nu ar fi exclus ca slujbaşii statului să şi le fi construit cu propriile puteri şi competenţe. Oricum, observăm şi numeroase case noi, detaliu ce demonstrează fie că împroprietăriţii nu le-au construit în anii treizeci când au primit lotul, fie că au fost demolate sau renovate. Intervenţiile înseamnă mansardare dar şi construirea de garaje şi dependinţe, proprietarii încercând să le adapteze propriilor nevoi. Gardurile variază de la modele simple, cu înălţimi reduse până la modele realizate din tablă pentru a împiedica privirea dinspre stradă. În ultimii ani a început şi construirea blocurile P+4.
 
Dotările parcelării
 
Aflăm de la interlocutorii noştri că reţeaua de gaze a fost introdusă abia după 1990, la fel şi canalizarea. Stâlpi vechi de lemn sunt dovada faptului că parcelarea avea electricitate, însă este destul de greu de apreciat data când aceasta a fost introdusă. Prezenţa neregulată a unor arbori cu o vârstă apreciabilă ne determină să concluzionăm că probabil autorităţile au plantat arbori pe fiecare stradă, însă aceştia au fost tăiaţi, iar alţii nu au mai fost plantaţi. Platanii de pe strada Nicolae Zamfir  sunt o excepţie binevenită, strada de la marginea Bucureştiului fiind asemănătoare cu parcelările centrale ale SCLE. Alinierea la stradă a clădirilor diferă de la lot la lot, în funcţie de opţiunea proprietarului de a amenaja o grădină de zarzavaturi, una de flori sau un garaj. În orice caz, majoritatea curţilor sunt plantate cu viţă de vie, arbori fructiferi sau brazi.
 
Singurul mijloc de transport care traversează parcelarea este autobuzul 682, ajungând până la Baicului. Numele străzilor poartă numele soldaţilor căzuţi în primul război mondial, o practică des întâlnită şi în lotizările SCLE. În afara caselor, în parcelare observăm amenajarea unor spaţii de servicii (un restaurant, o spălătorie auto, mici magazine), dar şi un centrul social (Complex de servicii socio-educative pentru elevi "Sf. Maria").
 
Pe de altă parte, surprinde faptul că parcelarea nu are nici un fel de altă dotare: nu există piaţă, biserică sau vreun parc proiectat. Din dosarul de parcelare aflăm şi motivul. Iniţial, Ministerul Agriculturii proiectase o piaţă în centrul parcelării, însă, din motive neclare, Ministerul Cultelor promite două loturi în plus pensionarilor militari din Ministerul Agriculturii. Cum distribuirea era deja finalizată, singura soluţie pentru a rezolva pozitivă cererile celor doi este renunţarea la spaţiul public şi la piaţa proiectată şi distribuirea loturilor funcţionarilor. Adresa Ministrului Culturii înaintată Ministrului Agriculturii descrie situaţie succint: "pentru a aplana chestiunea prin bună înţelegere, vă rugăm să binevoiţi a aproba să se parceleze piaţa centrală rămasă în planul general..."[iv]
 
Cine s-a mutat în parcelare?
 
Dacă planul de parcelare este gata în 1925, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre lista viitorilor locatari, finalizată abia în 1931, când cei 121 de funcţionari primesc confirmarea faptului că vor primi lotul de casă în parcelare. Definitivarea listei este problematică. Astfel, în 1931 deputatul Modreanu îi acuză pe cei doi miniştri ai Agriculturii, respectiv Culturii şi Instrucţiunii Publice că "deşi sunt 5 ani de la facerea tablourilor de împroprietărire cu loturi de casă, deşi comisiunea judeţeană agrară de pe lângă Tribunalul Ilfov a dat hotărâri definitive - pentru mulţi dintre funcţionari, totuşi nici până azi nu li s-au dat actele de posesie pentru a se putea clădi. Aceste tergiversări sunt explicabile dacă vor fi subdedesupturi necurate, sunt neexplicabile dacă afacerea e curată." Practic, deputatul îi acuză pe cei de la minister că tergiversează aceste împroprietăriri pentru a introduce pe listă şi alţi funcţionari, menţionând că aşa s-a făcut şi în cazul parcelării Cuza.
 
Răspunsul Agriculturii şi Domeniilor, prin Direcţia Aplicării Reformei Agrare este clar, subliniind faptul că "acest departament nu a avut nicio cunoştinţă, operaţiunea de atribuire fiind condusă direct de către Ministerul Instrucţiei Publice", Comisia fiind responsabilă de parcelare şi de încheierea acordului cu fiecare funcţionar în parte. Desigur, împărţirea loturilor nu este lipsită de probleme: posesorii diverselor parcele încalcă proprietatea vecinului, spaţiului privat încalcă oricum spaţiului public. Nu numai că cei doi funcţionari ai ministerului Agriculturii au luat parcele, dar depăşesc şi parcela care le-a fost dată, motiv pentru care un funcţionar al Ministerului Culturii rămâne fără lot şi sacrificarea pieţei centrale nu a avut rezultatul scontat: "avem onoarea a vă aduce la cunoştinţă că prin parcelarea pieţei centrale, nu s-a putut satisface toate cererile de împroprietărire ale funcţionarilor noştri, dl. Teişanu, Director General al Comitetelor din Casa Şcoalelor, funcţionar cu o vechime de 30 ani rămâne fără teren."[v] Rămâne, aşadar, încercarea a a-l îndruma pe acesta pe parcelarea Chiajna.
 
Cine are dreptul să fie împroprietărit?
 
Ce condiţii trebuiau să îndeplinească funcţionarii pentru a intra în posesia acestor loturi, teoretic de maxim 500 m.p., practic ajungând până la 700 m.p? Normele ministerului stipulau că funcţionarii trebuiau să aibă domiciliul în Bucureşti şi să fie în serviciul statului de cel puţin 10 ani. Mai mult, şi pensionarii Ministerului care ieşiseră după 30 de ani de serviciu puteau să ceară un lot de pământ. Împroprietăriţilor li se cerea să efectueze şi lucrările edilitare, cumpărătorii fiind încurajaţi sau mai degrabă nevoiţi "să se constituie în acest scop în cooperativă edilitară".[vi] Bazându-ne pe mărturiile orale, putem califica activitatea comună a locatarilor mai degrabă insuficientă, probabil rezumându-se la pavarea străzilor şi trotuarelor cu bolovani de râu şi introducerea electricităţii. Aşa cum era de aştepta, loturile nu puteau fi înstrăinate pe o durată de treizeci de ani.
 
Ceea este cu adevărat important este faptul că nu doar funcţionarii cer să fie împroprietăriţi, ci şi sătenii din Colentina. Astfel, arhivele păstrează o cerere, înainte de începerea distribuirii, când fusese sistematizată, dar nu şi împărţită: "au rămas încă 115 loturi disponibile în această vatră de sat, care sunt stăruitor solicitate de către sătenii localnici lipsiţi de cămin. Nevoia de locuri de casă fiind mare în localitate, vă rog să binevoiţi a reveni asupra ordinului... autorizându-ne să procedăm la distribuirea loturilor de casă conform celor stabilite."[vii] Cererea a fost respinsă, loturile fiind împărţite directorilor, inspectorilor şi şefilor de birou ai Ministerului, suprafaţa fiind achitată integral în decembrie 1930.
 
Parcelarea Cuza - Gara de Nord
 
Deputatul Modreanu menţiona că nu doar la Plumbuita au fost probleme cu distribuirea loturilor, ci şi în parcelarea de lângă Gara de Nord. Suntem îndreptăţiţi să credem că plasarea parcelării într-o zonă centrală a generat mai multe conflicte, chiar dacă nu sunt documentate în arhive. De asemenea, judecând după arhitectura caselor, concluzionăm că în parcelare au primit lot de casă cei mai înstăriţi funcţionari ai Ministerului (în total sunt 64 de loturi[viii]), aceştia optând pentru un stil mult mai costisitor faţă de simplitatea caselor din Plumbuita. Construite treptat, casele adoptă fie un stil românesc, fie modernist. Din păcate, nu am întâlnit pe nimeni care să ne evoce trecutul acestei parcelări. Astăzi, cartierul reprezintă unul dintre cele mai elegante locuri din Bucureşti, deşi niciuna dintre case nu se află pe lista monumentelor istorice. Străzile au preluat numele foştilor miniştri ai culturii Petre Poni, C.C. Arion, Tache Ionescu şi Constantin Dissescu.
 
Parcelarea Chiajna- Străuleşti
 
Cea de a treia parcelare, construită în comuna Chiajna, lângă loturile destinate Ministerului Finanţelor a rămas în memoria locuitorilor. Astfel, Ministerul Culturii primeşte de la Ministerul Agriculturii două suprafeţe: prima era delimitată astăzi de străzile Proletarului, Mihai Viteazu, Bulevardul Laminorului , iar cea de a doua la nord de strada Oaşului, concomitent cu cele două parcelări amintite mai sus. Amintirile locuitorilor din zonă diferenţiază loturile Ministerul de Finanţe (ulterior preluat de ITB sau de CFR) de loturile Ministerului Culturii, însă în ambele cazuri, construirea caselor a întârziat până la începutul anilor cincizeci. Cel mai probabil, întârzierea a fost determinată de lipsa lucrărilor edilitare. Vom reveni cu detalii în următorul episod dedicat Parcelării Ministerul de Finanţe din Chiajna, în care vom analiza mai pe larg memoriile celor din Chiajna referitoare la istoria şi caracteristicile urbanistice ale zonei.
 
Concluzii
 
Trei concluzii se desprind din urma studiului acestor parcelări. În primul rând, reforma agrară a dus şi la dezvoltarea Bucureştiului, chiar dacă nu imediat. Condusă de Ministerul Agriculturii, împroprietărirea funcţionarilor a condus la urbanizarea unor noi suprafeţe, chiar dacă lucrările edilitare au întârziat construirea caselor.
 
În al doilea rând, funcţionarii Ministerului Culturii şi Instrucţiunii Publice profită de reformă şi obţin unui loc de casă într-una dintre cele trei parcelări. Procesul birocratic este unul anevoios, întinzându-se pe durata a şase ani (de la parcelarea terenului până la vânzarea loturilor), în timp ce construirea caselor în parcelarea Plumbuita sau în Chiajna a fost anevoioasă, nefinalizându-se până la instaurarea noului regim. Lipsa lucrărilor edilitare şi distanţa faţă de centru nu a încurajat mutarea rapidă în parcelările Plumbuita sau Chiajna, fenomen ce se va întâmpla abia după anii cincizeci.
 
În ultimul rând, Parcelarea Cuza, aflată în centrul oraşului, a beneficiat de cu totul alt regim: vilele îngrijite denotă prezenţa unor arhitecţi celebri, departe de arhitectura vernaculară din Plumbuita sau din Chiajna. Cu toate acestea, deşi reprezintă unul dintre cele mai închegate ansambluri de arhitectură din Bucureşti, unite cu Parcelarea Inginerilor case nu se află pe lista monumentelor istorice.