Parcelarea funcţionarilor Ministerului de Finanţe din Bucureştii Noi (Chiajna-Străuleşti): iniţiativa proprietarilor de a se auto-administra

Reforma locuinţelor sociale în Bucureşti s-a bazat pe activismul instituţiilor statului care se implică masivă în industria locuinţelor în contextul în care iniţiativa privată nu poate să ofere destule locuinţe confortabile la un preţ accesibil. Prin Societatea Comunală pentru Locuinţe Eftine sau prin Casa Autonomă a Construcţiilor, activismul public înseamnă atât construirea caselor, cât şi realizarea lucrărilor edilitare, în special montarea stâlpilor de electricitate, serviciul de canalizare şi pavarea străzilor cu bolovani.
 
A doua mare etapă a îmbunătăţirii condiţiilor de locuire începe după Primul Război Mondial, prin împroprietăririle succesive iniţiate tot de instituţii publice (în cazul de faţă Ministerul de Finanţe) care oferă propriilor funcţionari loturi pentru construirea de locuinţe. Terenurile pe care Ministerul Agriculturii le pune la dispoziţie diverselor ministere se află în comunele suburbane, la distanţă apreciabilă de un centru dacă nu modern, cel puţin în curs modernizare. Considerând că împroprietărirea cu loturi de casă va rezolva de la sine problema utilităţilor, statul nu se mai implică precum o făcuse în proiectele precedente, împroprietăriţii fiind nevoiţi să se auto-administreze.
 
În Chiajna-Străuleşti, parcelarea Ministerului de Finanţe, împroprietăriţii se asociază într-o cooperativă care îşi propune să parceleze terenul, să realizeze lucrările edilitare şi să găsească bani pentru case. Un proiect ambiţios care înseamnă ieşirea parţială de sub autoritatea statului, similar oarecum cu unele dintre caracteristicile oraşului-grădină, proiectat de Howard. Ce realizări a avut această cooperativă şi cum a influenţat dezvoltarea oraşului?


Chiajna-Străuleşti - Bucureştii Noi
 
Numele ales de iniţiatori stârneşte confuzie, parcelarea găsindu-se între şoseaua Chitilei şi bulevardul Laminorului, nicidecum în comuna Chiajna sau în zona Militari, fiind asociată cartierului Bucureştii Noi. Însă şi această parcelare (precum şi cea a Ministerului de Finanţe) trebuie disociată de iniţiativa lui Nicolae Bazilescu, avocatul care a pornit parcelarea întinselor moşii ce va duce la apariţia cartierului Bucureştii Noi. Moşia era administrată la acea dată de Ministerul Agriculturii şi cedată Ministerului de Finanţe care întocmeşte planul parcelării în anul 1931.
 
De altfel, harta parcelării pare că a fost consultată şi de primul interlocutor cu care discutăm, acesta menţionând prezenţa a două parcelări în această zonă, una în care s-au mutat mai degrabă ceferişti (cei care lucrau la Triaj), lucrători ai ITB (fostul RATB) sau ai fabricilor Laromet şi Tehnometal, delimitată de străzile Constantin Goldeanu, Oaşului, Nazarcea şi Proletarului, şi o a doua parcelare proiectată pentru Ministerului Culturii (între străzile Proletarului/Nazarcea şi Bd. Laminorului), ceea ce corespunde cu realitatea anilor treizeci. Nu îşi aduce aminte de Ministerul de Finanţe, nici nu menţionează vreo cooperativă a proprietarilor, precizând totodată că oricum moştenitorii proprietarilor iniţiali au vândut casele, oferindu-ne drept exemplu una dintre casele din imediata vecinătate.
 
Activitatea de bază în luna februarie, deszăpezirea, deschide discuţiile legate de lucrările edilitare. Astfel, dl. Ene îşi aminteşte de infrastructura anilor cincizeci, mai degrabă din povestirile din familie decât din experienţa proprie, acesta mutându-se în cartier abia în anii şaptezeci. Pavarea străzilor şi a trotuarelor a fost realizată în anii 1955-1956, de locuitorii cartierului care, asociaţi în comitetele de stradă cărau bolovanii de la fabrica Laromet cu căruciorul, depozitându-i şi fixându-i pe străzile parcelării. Mărturia confirmă faptul că străzile nu fuseseră pavate în anii treizeci. În rest, cel puţin în 1969, exista reţeaua de electricitate, iar gazele (1996) şi canalizarea (2002) sunt realizări ale perioadei postcomuniste. În afară de aceste servicii, cea mai mare problemă a cartierului pare a fi lipsa mijloacelor publice de transport: un singur autobuz face legătura cu şoseaua Chitila, iar până la finalizarea lucrărilor la metrou, autobuzul sau tramvaiul de pe bulevardul Bucureştii Noi sunt cele mai rapide legături cu centrul. Pe de altă parte, cartierul este bine dotat, cu două Biserici, una pe strada Nazarcea şi una pe 16 Februarie, dar şi două şcoli şi o grădiniţă.
 
Detalii la fel de interesante vin de pe strada Sălăjeni, unde unul dintre primii proprietari ne mărturiseşte că în momentul în care s-a mutat în zonă (anii cincizeci) existau doar câteva case, de o calitate modestă. Acestea erau împrejmuite cu gard mic de scânduri (motiv pentru care se mai furau şi hainele de pe sârmă), iar lucrările edilitare lipseau cu desăvârşire. Mai mult, la intersecţia dintre acea stradă şi strada 16 Februarie era un maidan în care băieţii din satele vecine se strângeau şi jucau fotbal, nicidecum case. Între timp, strada 16 Februarie a fost asfaltată şi pe mijlocul ei au fost plantaţi platani. Pe celelalte străzi, nu a existat un efort susţinut al Primărie în privinţa plantării de arborii: fiecare proprietar şi-a plantat în faţa curţii în special pomi fructiferi. Pomii sunt însă verificaţi din când în când de reprezentanţi ai Primăriei, tăierea lor fiind interzisă fără autorizaţie. Cât despre proprietari, nu avem nicio menţiune legată de Ministerul de Finanţe, singura categorie socială reprezentată în naraţiunea bătrânului fiind ceferiştii cărora li se oferă posibilitatea de a-şi construi case pe străzile Mezeş şi pe Laminorului, cele două parcelări despre care am scris într-un articol precedent, aflate în afara parcelării.
 
Mărturiile orale indică în primul rând lipsa construcţiilor la nivelul anilor cincizeci, fapt care poate fi confirmat şi de lipsa influenţei în arhitectură a vreunuia dintre stilurile folosite la acea dată, fie cel neo-românesc, fie cel modernist. Arhitectura este aproape în întregime vernaculară. Din cele aproape 600 de loturi de pe planul de parcelare, cel mai probabil, numai câteva zeci să fi fost construite până la sfârşitul anilor patruzeci.
 
În absenţa statisticilor care să clarifice câte case au fost construite, concluzionăm că în lipsa serviciilor şi a neimplicării statului în construirea imobilelor, împroprietăriţii nu au reuşit să le construiască până la sfârşitul anilor patruzeci. O posibilă explicaţie poate fi şi lipsa infrastructurii, lăsată în grija asociaţiei noilor proprietari. Cum îşi propuneau aceştia să suplinească lipsa de implicare a instituţiilor specializate?
 
Funcţionarii Ministerului de Finanţe şi Cooperativa lor
 
Este cel de-al şaselea proiect al Ministerului de Finanţe din acea perioadă după R.M.S Grant (incluzând blocul din 1942), blocul de la Piaţa Lahovary, Cuţitul de Argint, Prelungirea Dorobanţi şi Fabrica de Chibrituri. Numărul mare al funcţionarilor şi lucrătorilor în industria de stat dirijată de Ministerul de Finanţe forţează conducerea Ministerului să recurgă la parcelarea unor noi terenuri, iar împroprietăririle de după război reprezintă soluţia cea mai eficace. Nu este greu de imaginat cum arăta zona la sfârşitul anilor treizeci, atunci când Ministerul de Finanţe hotărăşte ca funcţionarii să fie împroprietăriţi şi în afara Bucureştiului. Practic, Bucureştiul se termina cu cartierul Bucureştii Noi, parcelat de Bazilescu, moşia Chiajna reprezentând şi acum limita oraşului.
 
Dosarul acestor împroprietări se deschide în anul 1925[i] când observăm că peste 500 de funcţionari sunt pe listele pentru dobândirea unui lot de pământ pe moşia Chiajna, aceştia fiind nevoiţi să suporte costurile de cadastru sau de plată a inginerului. Se găsesc şi câteva acte de împrumut garantat cu ipotecă care dovedesc că unii dintre aceştia se împrumută la Casa de Economii, Credit şi Ajutor a Ministerului de Finanţe pentru a-şi putea construi casele, însă exemplele nu sunt deloc numeroase. Mai mult, 66 de funcţionari cărora li s-au repartizat loturi la Chiajna-Străuleşti nu se prezentaseră până în 1932 să îşi facă actele. Însă, după ce listele sunt finalizate, urmează partea cea mai interesantă a acestui proces, delegarea atribuţiilor de gospodărire viitorilor proprietari.
 
Dosarul împroprietăririi prezintă statutul Cooperativei Chiajna-Străuleşti, Societate cooperativă pentru lucrări edilitare pe moşia Chiajna-Străuleşti, având ca scop înlesnirea instalării noilor proprietari, reparcelarea terenului, dar şi "administrarea în interesul comun al terenului parcelat şi păstrarea semnelor pe teren, după noua parcelare", Mai mult, cooperativa se ocupa de "executarea lucrărilor edilitare ca: plantaţie, împietruire, pavaje, apă, canal, lumină", dar şi studia posibilitatea procurării de la Stat şi particulari a fondurilor necesare, pentru construire de locuinţe, prin Societăţi de construcţie sau altfel, cu înlesniri de plată, cu termene lungi". Nu în ultimul rând, cooperativa îşi propunea "a sădi între membrii, spiritul de solidaritate şi prevedere, pentru ajutorul moral şi material al membrilor".
 
Cooperativa era condusă de un Consiliu de Administraţie, de o Adunare Generală şi şase cenzori, iar primii membrii ai Consiliului de Administraţie sunt directorul C.A.M., Ministerul de Finanţe şi alţi directori care semnează statutul împreună cu cei 6 cenzori, şi cu alţi 251 de membrii, iar actul este înregistrat la Prefectura Poluţiei Capitalei. Diversele legi urmau a fi adoptate prin vot, membrii erau aleşi prin tragere la sorţi. Asociaţia are şi un capital iniţial, toţi membrii cotizând cu 120 lei, dar aveau şi un credit iniţial din parcea Casei Economii, Credit şi Ajutor. Cooperativa poate face împrumuturi şi putea primi donaţii, având şi un buget de aprobat la începutul fiecărui an.
 
Rezultatele acestei cooperative au fost prezentate indirect, bazate pe memoriile actualilor proprietari. Dacă mărturiile actualilor proprietari sunt veridice, concluzionăm că asociaţia a avut rezultate incomparabil mai slabe în comparaţie cu proiectele de construire a locuinţelor sociale iniţiate de Societatea Comunală pentru Locuinţe Eftine sau de Casa Autonomă a Construcţiilor ale căror parcelări sunt dotate cu majoritate serviciilor. Pe de altă parte, o asemenea iniţiativă de grupare a 500 de împroprietăriţi merită luată în considerare, impactul ei fiind greu de apreciat în cazul în care mediul politic se schimbă drastic începând cu 1938 - 1939, la numai câţiva ani după ce cooperativa începuse să se ocupe de administrare. Totodată, este dificil de calculat câţi proprietari au rămas în parcelare după terminarea războiului, câţi şi-au mai construit case sau care era regimul juridic după amplele reforme iniţiate de comunişti.
 
Oricare ar fi fost rezultatele, cooperativa funcţionarilor reprezintă o nouă inovaţie în reforma locuinţelor sociale, o încercare de a grăbi această reformă prin acordarea unei mai mari libertăţi proprietarilor. Această iniţiativă a dispărut din memoria actualilor proprietari. Concluzionăm că în lipsa intervenţiei statului prin autorităţile însărcinate cu aceste măsuri, cetăţenii din parcelare nu au reuşit să îşi construiască rapid locuinţe şi nici nu au putut ridica propriul cartier la standarde urbane, acest fapt petrecându-se în timpul socialismului de stat.