A şti, a crede - Temeiurile unei ambiguităţi (I)

A şti şi a crede - drumul adevărului şi cel al doxei - merg împreună, pentru a se despărţi la un moment dat ireconciliabil - de la Parmenide încoace, când ne aflăm, după Kuhn, în postura nesigură de a schimba paradigme ale cunoaşterii aşa cum călcăm pe pilonii dintr-o mlaştină: singurele puncte ceva mai sigure, care şi ele se scufundă de îndată ce le folosim, spre a trece la următorul şi la următorul...

Distincţia dintre cunoaştere şi credinţă (la rândul său distinsă între a crede ceva şi a crede în ceva) trebuie operată dintru început. Prima, pe care o voi nota mai departe cu K (Knowledge), credinţa în ceva cu F (Faith), pe când opinia cu B (Belief). K este o credinţă întemeiată, justificată, adică "adevărată", acest atribut de adevărat fiind asumat ca atare de grupul social în sânul căreia se naşte. K este legată de un anumit orizont anterior, care o iscă şi o "hrăneşte" în autoritatea şi stabilitatea sa, după cum există şi cutume în grupul social respectiv. Bunăoară, "cunoaşterea secretă" a unui trib are autoritate chiar dacă un anumit fragment al acestei cunoaşteri - cutare mit, de pildă - ajunge să fie considerat "incorect".

Ştiu fără să fiu capabil să demonstrez, dar referindu-mă la instanţe autorizate, iată opinia B. Instanţele de autoritate trebuie să fie acceptate ca având acest statut, ceea ce ridică, fireşte, întrebarea: de unde vine autoritatea? În afară de observaţia care trebuie făcută, anume că ea este construită social şi cultural, o asemenea instanţă de autoritate epistemică are, la rândul său, o stabilitate deosebită, ceea ce face ca persoana care le înfruntă să fie ea cea care are datoria de a dovedi faptul că greşesc. Criticul este cel care trebuie să argumenteze împotriva instanţelor, care îşi păstrează altfel nealterată o "prezumţie de nevinovăţie", de a fi adevărate până la înfruntarea care le va dovedi failibilitatea.

Observaţiile empirice şi ştiinţa produc fapte asertorice de K, dar mai sunt de asemenea norme şi valori despre care trebuie să ne întrebăm dacă dau valori de adevăr în K, ştiind că setul de valori este mobil şi se schimbă, este interpretabil în timp, ceea ce sugerează un anumit dezechilibru în construcţia socială a cunoaşterii K.

Există, fireşte, forme "slabe" de opinie B, cele care nu necesită invocarea unei instanţe de autoritate. Ele sunt motivate, pot fi raţionalizate, dar pot fi complet subiective şi personale. Ele pot fi, dar nu trebuie cu necesitate să fie acceptate de alţi, aşa cum se întâmplă cu K. Ele nu trebuie să inspire deîndată aerul că ar fi adevărate (aşa cum trebuie să se petreacă cu K), ci trebuie să fie doar credibile (în engleză, distincţia este între truth-likeness şi truthfulness). Aceste opinii şi credinţe se articulează în clusters, alcătuind sisteme de opinii, articulând, la nivelul individului, un anume mod de a gândi, iar la nivelul grupului, o anume practică socială. Ele trebuie să fie sistematice şi, din punct de vedere logic, coerente şi consistente. Sistemele de credinţe, notate cu BS (Belief Systems) sunt împărtăşite ca BS, chiar dacă pot exista diferenţe sau divergenţe la nivelul uneia sau a alteia dintre opinii. Aserţiunile contradictorii nu sunt astfel contradicţii ale BS, care le poate ingurgita şi izola pe limburi, fără ca aceste contradicţii locale să afecteze sistemul în ansamblu. BS alcătuiesc, am zice, acea "eronată" cale a opiniei parmenidiană. Există sisteme care devin (relativ) autonome în raport cu practica socială precum credinţa religioasă F. Există şi alte forme de a micşora instabilitatea BS şi anume fixarea în scris, sau validarea prin K, sau prin transformarea unui BS în dogmă, când graniţele sale devin impermeabile, iar el nu mai are capacitatea de a absorbi contradicţiile sale interne, despre care aminteam mai sus.