A şti, a crede - Temeiurile unei ambiguităţi (II)

Pe de altă parte, trebuie făcută observaţia că, odată cu diseminarea informaţiilor şi prin mass media, în perioada post-modernă în care trăim se produce un fenomen aparent straniu: pe de o parte, se înmulţesc sursele de formare a BS, pe de altă parte însă se diminuează tăria, autoritatea BS, care se "aplatizează" în consecinţă. De asemenea, BS îşi diminuează coerenţa internă şi ierarhia care le structurează, pentru a căpăta un caracter de colaj, nu în ultimul rând din cauza acelei amintite diversităţi a surselor. BS influenţează practica socială, colectivitatea fiind cea care la rândul său hrăneşte cu legitimitate BS.

BS devin alternative, în concurenţă, coprezente, pot fi alese. Atitudinea aceasta asupra BS este însă condiţionată de experienţă, pot fi încă "ales" de către un anume BS, după cum îmi pot "customiza" propriul BS.

Pe de altă parte, tocmai această atomizare a BS poate duce la Fundamentalism, ca reacţie împotriva caracterului nesistematic al cutăror BS. Fundamentalismul, în raport cu BS, împărtăşeşte atributele sale cu Romantismul, cu Utopismul şi cu Esenţialismul, toate contra-reacţii la slăbirea BS într-un anumit moment dat şi toate sunt atitudini regresive, când cel care optează tinde să se retragă pe "codurile tari" ale unuia sau altuia dintre BS, sau pe codurile tari dinlăuntrul propriului sistem de valori, pe care astfel tinde să-l reafirme în forme simplificate şi re-ierarhizate.

Câteva cuvinte despre cunoaştere K şi credinţă F (a crede în ceva) din perspectivă fenomenologică. Credinţa împărtăşeşte cu K necesitatea de a pre-exista încrederea, de a investi cu încredere persoana care afirmă ceva din domeniul K, F, sau B. Se face observaţia că believe, ca şi lieben, împărtăşesc prezenţa noţiunii de dragoste cu glauben. Aşa se face că putem distinge între B şi F după cum urmează:

B: Avem încredere în cineva că ceea ce spune ea este adevărat (versiune "slabă"). F: Raţionarea şi capacitatea de a cunoaşte au ca suport nutritiv experienţa sacrului (versiune "tare"). Este de observat că F nu exclude raţionarea, dar nu acceptă ca fiind singura cale de a cunoaşte, ci face loc şi sentimentului direct, nemediat al sacrului. La limită, excesul de raţiune în cunoaştere şi opinare produce o aplatizare a experienţei lumii trăite, în vreme ce, la capătul celălalt, avem un mod superstiţios, primitiv de a fi în contact cu sacrul.

În cunoaşterea prin credinţă F, Simţim un intens sentiment de ataşament, chiar dacă obiectul acelui ataşament este o fiinţă, un simbol, sau o reprezentare abstractă în general. Pe de altă parte, noi nu putem decide în chip voluntar, aşa cum ar putea să sugereze cele spuse mai sus cu privire la BS şi caracterul lor de colaj, să ne schimbăm valorile şi credinţele; mai degrabă, ar spune fenomenologii, aceste credinţe aderă la noi, ca să zic aşa. Suntem aleşi de valorile noastre, dar tocmai acest act, paradoxal, este o experienţă a libertăţii. Desigur, ea presupune o anumită condiţionare socială, culturală, o "pre-cunoaştere" (acel "dintotdeauna-deja" heideggerian).

Ajunşi aici, merită să continuăm analiza noastră cu privire la K din perspectivă hermeneutică şi, din nou, în descendenţă heideggeriană. Suntem pe tărâmul interpretării. Cunoaştem ceea ce ştiam deja, fiinţe imerse între alte fiinţe şi contextualizate. Înţelegerea fiinţei este finită şi înscrisă în timp (istorie). Nu putem înţelege ceva fără contextul din care emerge (iată o primă limitare a înţelegerii), ceea ce contrazice concepţiei platonice. Să ne amintim că şi Kant a încercat să spună că înţelegerea este finită, datorită unei părţi de informaţie care este pasivă şi această pasivitate condiţionează informaţia pe care o putem primi.

Toată înţelegerea este interpretativă. Încercarea de a defini lucrurile din perspectiva unor prezenţe eterne (categorii, bunăoară) este futilă. Prezenţa este istorică, este captivă în curgerea timpului, ea poate fi înţeleasă doar într-un "context al absenţei". Există întotdeauna anticipări, experienţe anterioare nelegate de prezenţă, un orizont (Gadamer), idee pe care a preluat-o mai târziu şi Derrida, care spune că nu poţi ajunge să cunoşti nimic fără a fi deja deranjat de un asemenea orizont (un alt semnificant, contextul, negaţiile, comparaţiile - urmele din text). Acest "dintotdeauna-deja" heideggerian poate fi asemuit "paradigmei" lui Kuhn, despre care am amintit la început.

Iată de ce adevărul capătă acest caracter de dezvăluire, de neascundere (aletheia), presupune un caracter procesual şi parţial, pentru că, pe măsură ce dezvălui ceva, altceva se ocultează. Dar, dacă "datul" care mi se prezintă nu este pur (decupat din context, stabil, scos din timp), ci, dimpotrivă, întotdeauna comparat, negat, contaminat, cum mai pot atunci verifica "ştiinţific" dacă "datul" meu este "adevărat"? Răspunsul după Heidegger şi mai ales după Derrida? - nu există un "dat". Toată înţelegerea este "doar" interpretativă, nu există fapte şi date, nu există nimic în afara textului. Interpretarea se hrăneşte din context, ceea ce putem face este să dezvoltăm acest "strat-suport" prin interpretare şi atât...