Imediat după 1990, s-a tradus mult, dar mereu cu intermitenţe, în salturi, pe momente: încercînd să recuperăm întîrzierea, dar fără a izbuti întotdeauna, cu foarte puţine excepţii, să traducem în mod sistematic şi, mai ales, simultan, la prezent.
În prezent, nemaitraducînd, sau traducînd infinit de puţin şi, mai ales, la întîmplare, producem din nou, dar liber, fără să ne impună nimeni, întîrziere, ca alibi al neparticipării, al necooperării, ca evitare a concurenţei pe piaţa contemporană a ideilor. Ca fugă în inactual.
Pentru mine, şi pentru ori cultură înclinată îndeosebi spre retragere, spre repliere, spre de-conectarea ideatică şi spre contemplarea lumii, precum cea română, traducerea din domeniul ştiinţelor umaniste şi sociale franceze rămîne importantă, din punct de vedere politic şi cultural, graţie potenţialului de alteritate, de ne-aliniere, deci potenţialului critic, şi nu doar cinic, la cote mereu înalte, al cercetării franceze din domeniul ştiinţelor umaniste şi sociale.
S-ar putea spune că misiunea marilor edituri în traducerea marilor nume şi direcţii ale gîndirii, franceze şi nu numai, s-a încheiat tocmai odată cu dispariţia acestor mari nume şi cu intrarea într-o altă paradigmă, altă epistemă, altă matrice etc., post-hegemonică, şi în gîndire, de asemenea. Gîndirea nu mai este la modă. Moda nu mai e în gîndire.
Micile edituri intră în joc, în cazul editurii Idea, de exemplu, în combinaţie cu o revistă, tocmai după un model francez (dar nu numai) din ce în ce mai actual, dacă pot spune astfel, întreprinderii Idea alăturîndu-i-se, tot din Cluj, cu vigoare şi ambiţie, editura Tact.
Ar fi poate, şi mai ales, şi rolul, misiunea editurilor universitare, îndeosebi pentru a asigura şi vizibilitatea cercetării româneşti, tînără şi experimentală, în domeniul ştiinţelor umaniste şi sociale, în continuitate cu traduceri strict contemporane.
Dar Universitatea este din ce în ce mai normată, disciplinată, orientată, instrumentalizată. Ea nu visează decît să (se) măsoare tot timpul, iar cercetarea liberă, deschisă, nu mai este autocentrată, în sensul de autonomă, devenind din ce în ce mai auto-devorantă.
*
Văd şi concep, deci, traducerea, mai ales din domeniul ştiinţelor umaniste şi sociale franceze, conform noii paradigme a globalizării fără hegemonie, a emergenţei unui cîmp global de luptă, a unui COMPARATIVISM AL COMPLEXITĂŢII, ca participare, în prezent, la creaţia de idei, nu ca înainte, ca agent într-un proces sociologic heteronom, cel al recunoaşterii şi al canonizării, fără riscuri, doar cu profituri - ceea ce evidenţiază un paradox mai puţin aparent al traducerii, în general: e un semn al recunoaşterii, dar tocmai ea, traducerea, abia ele, traducerile, fac renumele, recunoaşterea. Traducerea este ea însăşi plurală, diferenţiată.
Poţi fi mare, agent, şi nu doar public, creînd recunoaştere, participînd la crearea schimbării, a noului prin traducere. Deoarece a traduce nu este, sociologic, acelaşi lucru dacă traducem simultan, în contemporaneitate, riscînd, sau dacă traducem doar ceea a fost deja tradus de către cei mari, traducînd deci traduceri, lecturi, nu, direct, originale curajoase şi riscante.
Raportul de ulterioritate, de pasivitate, de pură copie platonică a traducerii este din ce în ce mai puţin valabil într-o lume în care centrele de creaţie, de impulsionare a cercetării se multiplică şi se relativizează. Operele de idei devin altele, deci se multiplică şi se îmbogăţesc, prin receptările-utilizările lor locale. Netraducînd la timp, în timpul propriu al creării lor, refuzînd participarea la marile şantiere de idei şi la marile lanţuri globale de montaj conceptual, ne excludem, ne "minorăm" noi înşine.
Autorii contemporani de idei, de analize şi de explicaţii, de "povestiri\' teoretice despre om şi societăţile sale, sînt în plus colectivi şi în sensul că se multiplică prin traducere, prin traduceri, prin nişte traduceri care devin contemporane creaţiei şi coextensive cu ea, traduceri aproape automate, traduceri implicite şi incluse. A traduce înseamnă a relansa - atomistic, prin clinamen - o idee, o teorie, o analiză, a le reda permanent hazardului germinativ. Şi a-i forţa pe receptori să intre în contact, în confruntare cu ele.