Ucraina pe faţă

De cînd au izbucnit, în diferenţa lor poate dialectică (deşi ar fi mult prea simplu, deci mai curînd fals), evenimentele din Ucraina, am avut la rîndul meu, aşa cum era şi firesc (adică aşa cum ar trebui să se lase, să se expună fiecare), o serie de ieşiri (din mine însumi) pe care, la fel cu ale altora - în primul rînd fiecare cu ale sale -, mi-ar plăcea să le expun şi să le (auto)nalizez ca simptome, altfel spus ca somatizare a unor mişcări indirect afectante, cu care, mai exact, am decis raţional să mă auto-afectez, să văd ce iese. Niciodată nu se ştie de unde răsare adevărul - pe piele. În oglindă, deci, la cercetare, la analiză (atît cît se poate), dar nu din narcisism, ci pentru a încerca să surprind, tocmai, lupta dintre narcisismul centripet, teritorializant-facializant, al eului şi ravagiile celorlalţi, faţa, expresia ca teren de luptă (evenimentul-grimasă). Apariţia celuilalt, invazia evenimentului pe faţă ca pe o hartă: masca totemică a evenimentelor. Să lucrăm măcar la rafinarea şi la precizarea obsesiilor.
 
Mereu alţii, altceva pe faţa mea. Nu doar în faţă, faţa din faţă, Lévinas: cînd eşti departe, cînd nu eşti de faţă în faţă, eşti (pe) faţa mea, îţi dau faţa mea. Dau faţa mea tuturor lucrurilor. Numai aşa fac faţă.
 
Ce proşti şi/sau ticăloşi trebuie să fie şi ucrainenii ăştia revoltaţi! Le era atît de bine şi, uite, s-au săturat cu binele şi se apucă de luptă politică şi/sau se aliază cu duşmanul, crezînd în minciunile Occidentului insidios! Ce le-o fi venit?
 
Ucrainenilor ar putea să le fie, economic, mai bine alături de Rusia. Ar putea - nu e sigur - avea cel puţin căldură mai ieftină. Uneori însă dorim pur şi simplu să primenim minciunile pe care ni le spunem, gîndind de-a gata. Puterea de la Kiev nu mi se pare mult mai fericită decît cei care i se opun, fiind prinsă la mijloc, presată clar de Rusia. Care nu-şi poate ceda tampoanele teritoriale. Aşa cum a fost măturată în ambele direcţii şi de Hitler, şi de Stalin, acum e prinsă la mijloc, captivă între tabere. E logica locului. Ucraina nu e o tabără, e frontul însuşi.
 
Pour une extension du domaine de la lutte... vers ses racines mêmes. Pe cînd Euromaidan în Piaţa Roşie? Never: Rusia, ca şi SUA (ceea ce începe, timid, să înveţe şi China: nu poţi fi imperiu pe loc, iar cînd vrei să fii lume nu poţi fi doar parte, tabără), îşi "externalizeaza" conflictele, marile puteri îşi poartă bătăliile în chip ventriloc, acasă la şi prin alţii...
 
Se pare că şefii de la Kremlinul Kievului au acceptat ceva abia cînd au fost ameninţaţi (cît de serios? Să fim serioşi!) cu blocarea vizelor şi a bănişorilor. La baza patriotismului (un simplu construct, o simplă extensie) - ca la noi, ca peste tot, tot antica iubire de moşie (proprie).
 
A fi împotriva răsculaţilor de la Kiev e ca şi cum ai fi fost de partea lui Ceauşescu în 1989 sau de partea lui Iliescu în 1990. Ireductibilă e doar revolta.
 
La bătăliile dintre imperii te uiţi "tehnic", strategic, tactic: contemplativ. Dar e de-a dreptul "fantasy"-st, copilărească probă de inadecvare, de disproporţie, să ţii, în general, moral, afectiv, partizan, cu vreunul (moral-partizan - ca si cum dreptatea ar fi de partea lui - sau epistemic-partizan - ca şi cum adevărul ar fi de partea lui - a cuiva). Logic, nu poţi fi de partea unui imperiu, a unei mari puteri, pentru că niciun imperiu nu mai e parte, ci, deja, totalizare sau voinţă de a fi totul. A ţine cu un imperiu e ca şi cum ai ţine cu Lumea: gîndire mitologică.
 
Războiul actual mondial pare a fi războiul civil, intra-infra-trans-naţional. În lipsa şi aşteptarea celui popular.
 
Un gînd pentru viitor: MI-AŞ DORI CA UCRAINA, CU FORŢA ŞI FORŢELE EI DE LUPTĂ, DE REZISTENŢĂ ŞI DE ATAC, SĂ SE APROPIE ŞI CHIAR SĂ INTRE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ. Ar putea deveni un actor, un teren politic INTERN interesant, decisiv poate, în care Estul să-şi spună cuvîntul. Ar fi bine ca Euromaidanul să intre AŞA în Uniunea Europeană.
 
Abia atunci cînd se moare din popor, civil, din îndemn propriu, adică abia atunci, indiferent de propagandă şi de taberele politice, cînd se produc sacrificii, tabăra se înclină, lucrurile se pun în mişcare. Politica se face cu viaţa, cu "carne de tun". Şi există, evident, profitori, dar a reduce jocul politic doar la ei înseamnă, cinic, prosteşte, fals filosofic, a face jocul ticăloşilor. Aşa că a se slăbi cu falsa înţelepciune politică şi cu lecturile incomplete, mental partizane, de cabinet (ba chiar de cabinet de toaletă) din marii filosofi ai politicului, care ştiu să vorbească şi de conducători, dar şi de oameni, de popor, fie şi doar ca "mase critice". Capisci?
 
Ei, războiul abia acum poate să înceapă: Ianucovici denunţă de la Harkov o lovitură de stat. Dar de ce a fugit? Se va intoarce cu trupe? E de aşteptat. Nevoind să zboare la Ceauşescu, se ascunde ca Saddam Hussein sau ca Kaddafi, sau de data asta va fi chiar război?
 
Dacă totul s-a făcut pentru răzbunarea Iuliei Timoşenco, degeaba!
 
Ultimii fascişti la putere au fost nişte comunişti din Est.
 
Problema cu adevărat real-politică este ca slavii nu prea ştiu - sau au ştiu şi puţinul pe care-l dobîndiseră - să stăpînească, adică să împărăţească.
 
Ca să fie clar: la aceia dintre numiţii prieteni de pe Facebook pe care îi voi vedea luînd partea lui Putin în disputa (sau ce-o fi) cu Uraina voi renunţa sec şi net, revoluţionar, cu o amicală ghiliotină. ADN-mi moral, "expertiza" istorică nu-mi permit să cultiv rusofilia politică în afara Rusiei.
 
Fuga, încercarea nereuşită de exfiltrare şi ascunderea lui Ianucovici nu dovedesc decît ce se dovedise deja: fragilitatea puterii. Numai o putere instabila, fragilă, improvizată exagerează, escaladează, ucide: numai o putere slabă recurge la forţă. O putere care are de partea ei şi autoritatea, adică mai mult decît legitimitatea formală, nu ajunge să recurgă la măsuri extreme, care nu fac decît să i se întoarcă împotrivă. Astfel încît o putere (care se arată) forte este, de fapt, o putere slabă, o putere insuficient institutionalizată (şi tocmai de aceea prea personalizată), o putere care se simte şi îşi arată îndoielile cu privire la propria legitimitate. Altfel spus, ştie el ce ştie, de-asta face ceea ce face! Acte de putere exagerată, excesivă ca simptom al lipsei de autoritate, deci ca acte ratate (inconştientul fiecărei puteri).
 
Dacă Occidentul nu s-a ferit să intervină, Putin, Rusia, nu par a sări să-i dea o mînă de ajutor lui Ianucovici măcar cît să-şi salveze pielea. Să-l fi sacrificat, abandonat deja? Evident: se spală pe mîini, se ajută cel mult pe ei. Interesant de văzut în continuare. Kremlinul, putere mult mai mare ca scară, nu se fixează pe indivizi. Din momentul în care a piedut puterea, cînd de fapt abandonat-o laş, mizînd pe ajutor, Ianucovici a fost deja vinovat, de domeniul trecutului.
 
Şi pentru viitor: RUSIA NU ARE NIMIC DE-A FACE (şi cît a avut, a avut grijă să răzuiască singură) CU STÎNGA. ŞI INVERS.
 
Un naţional-comunist aka non-comunist nu vede decît fascişti - pe sine - din narcisismul puterii.
 
Internaţionalismul placat pe imperialism asiatic i-a fost deocamdată fatal comunismului. Şi cel puţin pentru asta, Rusia ar trebui tratată ca principalul duşman. Iar cine nu trage nicio concluzie de aici e cel puţin obnubilat.
 
Nu se poate să nu i se dea dreptate lui Putin: fasciştii trebuie combătuţi cu orice preţ, ce naiba! Marele Razboi pentru Apărarea Patriei cu Preţul Oamenilor (Rusia fără ruşi, războiul ca razie internă, ca mijloc de epurare socială) continuă, nu s-a încheiat niciodată, o societate se ţine în frîu cu turniruri externe. "La raison du plus fort est toujours la meilleure" (La Fontaine). Mais est-il toujours le plus fort, ou veut-il se le prouver d'abord à lui-même, adică Putin, arată-te tare, călare cu bicepşi motorizaţi pe calul istoriei, dă-te turbo ca să nu te faci de rahat şi să se facă, Doamne fereşte şi păzeşte (Doamne ajută!), Piaţa Roşie Maidan!
 
Adevăratul nazism, vetero-nazism, nu neo-nazism, stă în proceduri, nu în declaraţii. Ideologiile sînt pentru presă, practicile mute sînt singurele semnături politice autentice. Adevăratul nazism ar fi prin urmare mai degraba du côté de Moscou.
 
Ocupaţia continuă, Revoluţia abia urmează: între Moscova şi FMI, chiar trebuie să crezi în Dumnezeu! "O delegaţie a FMI a sosit marţi la Kiev pentru discutarea unui plan de salvare financiară a Ucrainei. Autorităţile de la Moscova au suspendat un ajutor de 15 miliarde de dolari acordat Ucrainei în decembrie, din care nu au furnizat decât 3 miliarde de dolari. FMI cere în schimbul sprijinului financiar măsuri dureroase de reformă, în special majorarea preţului gazelor pentru populaţie. O altă solicitare a FMI este cotaţia liberă a monedei, acceptată de facto de autorităţile de la Kiev."
 
Ucraina ar putea deveni principalul teren de luptă post-post-comunistă al Estului ca teritoriu transtatal inter-imperial: teritoriu-subiect, după ce, din ambele părţi, aici nu s-a urmărit decît separarea, dezlipirea, disocierea teritoriului (hiperbogat) de subiecţi, de populaţii. Teritoriul acesta atît de disputat ar putea, în sfîrşit, să fie subiectivat, să devină teren şi actor în lupta deja continuă dintre imperii.
 
1. Rusia (dintotdeauna): întîi ocupăm, după aia discutăm (ca să avem despre ce, ce ceda). 2. Occidentul: vă ajutăm împrumutîndu-vă, îndatorîndu-vă pentru libertate (ca să vă puteti răscumpăra dezvoltîndu-vă/aliniindu-vă; libertatea costă mult mai mult decît "sompla" luptă cu preţul vieţii "nude" pentru ea). 3. Între: victime sigure, revoluţii, războaie, istorie subalternă, în care populaţiile sînt figuranţi, non-subiecţi.
 
Remember? Occidentalii cică ocupaseră deja Berlinul, dar au stat să-l aştepte pe Stalin să infigă el steagul pe Reichstag (fotografie trucată, curăţată, montată, un fel de plonjeu vertiginos post-Caspar David Friedrich ante-Photoshop), Armata Roşie nu strînsese chiar toate ceasurile de mîna din teritoriile deja ocupate, de facto, dupa care să impună timingul istoriei - şi asta se resimte pînă azi, dai nas lui Ivan...
 
De atîta ambiguitate ne-am petrecut tinereţile sub toţi reduşii gonflaţi, patrioţi înflăcăraţi, oameni-moşie (de-asta au şi trecut-o pe numele lor după aia). E o ambiguitate care ucide, nu hrăneşte arta. Cine n-a gustat ocupaţia nu ştie.
 
Disproporţie: este de înţeles cubanezul să se plînga, dar ceea ce deplînge el aici nu este de fapt extinderea NATO, ci dispariţia URSS, adică inexistenţa unei promisiuni şi a unui alibi universalist cu care să poate face faţă universalismului, ideologic izbutit, al setului "drepturile omului-stat de drept-democraţie" (libertate de expresie - economică: aici este ambiguitatea, răsucirea, confuzia provocată şi întreţinută dintre capitalism şi democraţie, capitalismul justificat prin democraţie). Rusia nu (mai e) decît un stat mare şi lat, foarte mare şi foarte lat, dar nu se mai poate prezenta ca lume. 
 
Rusia, Putin, promiteţi ceva, adica altceva decît muşchii de gaze, ceva ideal, o lume, şi abia atunci, doar aşa, veţi mai putea atrage lume de partea voastră.