Ies din casă după multe zile de agonie adiacentă. Fac primul pas. Nu, nu sunt acea Sandra Bullock la final de Gravity (părul îmi stă mult mai aiurea şi nici picioarele nu mi s-au lungit între timp). Totuşi, fac primul pas şi simt cum învăţ din nou să merg. Nu mă trage gravitaţia în jos. Mai mult simt că plutesc în vid. Într-un vid mental care pare să fie un fel de sistem al organismului de autoapărare. Fac deci primii paşi deşiraţi, simt că-mi revine echilibrul fizic, timp în care reuşesc să mă concentrez şi pe factorii externi. Copacii roz. Ce chestie! Erau departe de a arăta aşa ultima dată când am ieşit din casă. Se întâmplase între timp. Viaţa se pregătea de înviere. La început nu simt nimic olfactiv. Trec ca printr-o bulă inodoră şi ajung acolo unde mă retrag pentru a cere ajutor. Acolo mă aşteaptă acea şamanică trecere într-un nou început. Era şi timpul. Îmi simt ligamentele picioarelor amorţite, deşănţate, atrofiate. Departe de senzaţii din dimineţile la stâncă, mă simt ca o epavă regăsită de ea însăşi după multe căutări fără rezultat undeva prin Oceanul Indian. Erau aceleaşi străzi cu care am crescut, aceleaşi picături de timp scurse în pavajele scobite de vremuri şi ideologii opuse. Întrebarea era dacă mai eram eu? Unde eram eu şi ce mă modificase în aşa măsură încât să tânjesc atât după un moment de vindecare?
Curador
Aşteptam echinoxul. Mai aveam o oră şi 45 de minute până la intrarea în primăvară. Poate mai mult aşteptam echilibrul dintre zi şi noapte, dintre bine şi rău, dintre suportabil şi insuportabil, dintre diferitele roluri pe care curador-ul mi le descrisese. În care dintre cele trei roluri îmi stătea cel mai bine? Bineînţeles că în cel de salvator, cu nuanţe de agresor şi victimă. Aşa se explicau multe. Curador-ul meu ştie. Aplec urechea şi caut în interior. Uitasem cumva să respir între timp? Poate, pentru că sigur nu simţeam nici noxe, nici iz floral. Eram eu, fără nas, fără urechi, un fel de android ionescian, plasat într-un cadru pe atât de banal, pe atât de cu înţelesuri ascunse adânc în absurd. Sună mai poetic decât este. Încercând să-mi recreez realitatea, căutam din nou sprijin din afară. Acea perspectivă de afară se arăta cu soare şi copaci înfloriţi. Ieşeam din iarna psihică în care mă înfundaseră o bronşită, o varicelă şi multe alte mucozităţi, mai mult spirituale, combinate cu absenţe cronice. Realitatea din oglindă se arăta taman pe dos faţă de cum mi-o clădise imaginarul infantil. La naiba, maturizarea e dureroasă. Să luăm o pauză...
La Paz
Eram undeva lângă La Paz, într-un peisaj selenar, aşteptând venirea şamanului San Pedro. La umbra rece a cortului aşteptarea e o formă de iniţiere, destul de tensionată şi plictisitoare de altfel. Aveam curajul să încerc această formă total dubioasă de vindecare. Aveam curajul să caut dincolo de mine. Deocamdată nu. Deocamdată îmi doream să rămân în control, chiar dacă un control lipsit de interesant şi de simboluri. Cercurile se spiralau, timpul devine un accelerator molecular. Apare şamanul, bem licoarea, soarele apune... Începe. Luna se contractă, secundele se agită, drumul prinde viteză, feţele spiritelor se dilată, luminile munţilor înzăpeziţi devin lampioane galactice, timp în care pulsaţiile inimii prind un galop de speriat. Sunt una cu trecutul şi cu viitorul. Totul se comprimă...
Restart
După patru ani. Nu văd corturi, nu văd şamani. Realitatea nu mai e un joc în reţea. Şi totuşi, îmi întorc gândul tot către curador, aşa că ies din iarnă. Fix la 18:45 începe primăvara. Simt: căldură şi miros de flori. Mă întorc. E timpul să intru în tura a doua.
