Nu prea ştiu de ce mi-a venit în cap titlul ăsta când m-am gândit despre ce să scriu săptămâna asta. Sau ba, ştiu. A fost o săptămână de coşmar. Sau, mă rog, cel puţin o săptămână sufocantă. Din mai multe puncte de vedere, dar mai ales din cauza aparatului respirator, care ne-a dat de cap în timp ce noi nu-i dădeam de coadă. Poate în loc de Sufocare, Chuck ar fi putut scrie romanul Tuse. Sau eu, ei bine, eu aş fi putut să mă arunc de câteva ori pe geam ca să mai simt un pic de aer proaspăt adiind pe la nări. Pentru că da, a fost o săptămână sufocantă, dar nu ca în romanul lui Chuck, în care personajul principal trăia din escrocherii gen simulări de sufocare în restaurante de lux. Mă trezeam fiind singurul personaj principal de care depindeau în mod aproape absolut încă două personaje pentru care mi-am dat seama că mi-aş da lejer viaţa dacă ar fi nevoie, în loc să-i văd că suferă. Pentru că bolile astea ale copilăriei, bată-le vina, nu-s chiar floare la ureche, iar dacă ar fi fost să-mi amintesc măcar unele dintre ele, aş fi preferat să nu am memorie. Aşa că după zile, nopţi, să tot fie săptămâni bune de când nu am mai închis relaxat un ochi, viaţa începe să mi se pară un teatru destul de absurd în esenţa sa, dar mai ales un lung şir de sufocări periodice, din care trebuie să-ţi revii trăgând tare aer în piept şi reîncepând lungul şir de inspirări şi expirări. N-ai de ales, aşa cum nu poţi evita nici masa plină de siropuri de tuse, analgezice cu gust de Haribo, uleiuri volatile elveţiene, picături de levănţică, siropuri de întărire a sistemului imunitar, pastile cu eucalipt, comprese cu oţet şi mulţi neuroni dispăruţi pe vecie. Pentru că aşa e viaţa câteodată. Sufocantă, la propriu. Iar după o săptămână de nevăzut cerul, toate călătoriile iniţiatice (vorba vine) mi se par nişte bagatele de adormit copii mici (nici măcar), în comparaţie cu ce aventuri între patru pereţi am de înfruntat zilele astea.
E interesant cum starea asta de epuizare fizică şi psihică reuşeşte că scoată la suprafaţă anumite trăsături de care nu aveai habar. E cumva ca în concursurile astea de supravieţuire de la Discovery în care câştigă nu cei mai puternici fizic, nu cei mai antrenaţi, nu cei cu cele mai multe cunoştinţe, ci cei care reuşesc să vadă momentele limită ca pe ceva din care încă mai poţi scoate o glumă bună. Şi cam acolo ajungi. Să râzi de tine cel stresat, nedormit şi speriat de propria umbră. Pentru că aşa arătam în majoritatea timpului petrecut între două febre şi trei puseuri de tuse productivă, într-un trio sinistru, din care nu vrei decât să scapi fără drumuri pe la urgenţe. Şi mai trece o zi, şi mai aştepţi o tură, şi mai încerci o terapie alternativă cu uleiuri scumpe, şi te mai rogi la toţi sfinţii să treacă şi noaptea asta. După care bagi o cafea tare, îţi iei scutul şi te pregăteşti de încă o bătălie cu măria sa virusul care ne căleşte de toţi şi de toate şi cu care aş da de toţi pereţii. Dar ştiind că acesta este doar începutul unei lungi odisei despre toleranţă, putere şi maturizare, vă doresc tuturor un somn liniştit şi un sistem cât mai nevirusat.
