Fericiţi cei însetaţi

Fost ministru al justiţiei şi avocat, jurnalist de televiziune şi reporter, Anne Holt este autoarea unor serii de romane poliţiste ce au cunoscut un succes imens în ţările scandinave, fiind ulterior traduse în peste 25 de limbi.
 
A fost recompensată cu mai multe premii, printre care Riverton Prize şi The Norwegian Booksellers' Prize. În 2012 a fost nominalizată la Edgar Award. De asemenea, a fost nominalizată la Shamus Award şi Macavity Award. În octombrie 2012, lui Anne Holt i s-a acordat Great Calibre Award of Honor în Polonia pentru întreaga operă.
 
Fericiţi cei însetaţi este al doilea roman din seria detectivei Hanne Wilhelmsen, serie deschisă de Zeiţa oarbă, apărut la Editura Trei în 2013.
  În al doilea roman dintr-o serie devenită bestseller internaţional, inspectorul de poliţie Hanne Wilhelmsen intră într-o cursă contracronometru pentru a opri atât un ucigaş, cât şi un tată disperat, pornit să se răzbune.
Hanne este chemată la o macabră scenă a crimei de la periferia oraşului. Un şopron abandonat e scăldat în sânge. Pe un perete, un număr din opt cifre însângerate. Nu există niciun cadavru.
Atunci când mai multe numere însângerate sunt găsite în locuri izolate prin tot oraşul, colegul Hannei, Håkon Sand, face o descoperire surprinzătoare: acestea corespund numerelor de dosar ale străinilor imigranţi. Toate aparţin unor femei dispărute. E posibil ca un criminal în serie să bântuie pe străzile din Oslo? Şi cum se face că acesta are acces la anumite date secrete?
Pe măsură ce pistele se ramifică, victima unui cumplit caz nerezolvat de viol şi tatăl ei se hotărăsc să-şi facă singuri dreptate. Hanne şi Håkon descoperă curând că nu sunt singurii care-l vânează pe ucigaş.
 
"Aceeaşi eroină cu care empatizăm singuralizează al doilea roman al lui Anne Holt din seria Hanne Wilhelmsen." (Publishers Weekly)
 
"Curajul şi onestitatea de care dă dovadă poliţista Hanne Wilhelmsen îi asigură romanului un loc important în literatura poliţistă scandinavă şi o primire călduroasă din partea fanilor genului care au citit totul de la Slaughter la Nesbø." (Booklist)
 
"Anne Holt reînvie genul poliţist clasic, aşa cum a fost el creat de Agatha Christie." (Red Magazine)
 
"Un omagiu fascinant, extrem de modern adus romanului poliţist clasic." (Der Spiegel)
   
Duminică, 9 mai
 
Era atât de devreme, încât nici diavolul nu-şi încălţase încă potcoavele ca să umble prin lume. La apus, cerul etala acea culoare intensă cu care numai un cer scandinav, primăvara, e binecuvântat  - albastru-regal la orizont şi mai deschis spre meridian, înainte de a se dizolva într-un roz ca puful de eider, acolo unde soarele încă lenevea la răsărit. Aerul era înviorător, netulburat de ivirea zorilor, cu acea uluitoare transparenţă pe care o au dimineţile însorite de primăvară la aproape şaizeci de grade latitudine nordică. Deşi temperatura rămânea în cifre unice, totul sugera că avea să fie o altă zi călduroasă de mai în Oslo.
 
Inspectoarea de poliţie Hanne Wilhelmsen nu se gândea la vreme. Stătea complet nemişcată, întrebându-se ce ar trebui să facă. Era sânge peste tot. Pe podea. Pe pereţi. Chiar şi pe tavan, în stropi negri care semănau cu desenele abstracte din testele acelea psihologice. Îşi lăsă capul într-o parte şi studie o pată aflată drept deasupra ei. Arăta ca un taur purpuriu cu trei coarne şi cu picioarele din spate diforme. Stătea nemişcată - un semn de indecizie, dar şi un indiciu al fricii sale de a nu aluneca pe podeaua năclăită.
- Nu atinge! avertiză ea brusc când un coleg mai tânăr, care avea părul de aceeaşi culoare cu a sângelui, dădu să pună degetul pe unul din pereţi.
 
O crăpătură îngustă din acoperişul gata să se prăbuşească arunca o rază de lumină prăfoasă pe peretele din fund, unde sângele era împroşcat atât de abundent, încât arăta mai puţin ca un desen, cât ca o înspăimântătoare încercare de zugrăvire.
- Hai afară, ordonă ea.
 
Hanne oftă, dar se abţinu să comenteze  despre urmele de tălpi pe care poliţistul fără experienţă le împrăştiase în jur, pe podea, pe arii largi.
- Şi încearcă să calci pe propriile-ţi urme când ieşi.
 
Două minute mai târziu, şi ea făcu acelaşi lucru, mergând cu spatele, şovăielnic. Continuă să stea în prag, după ce îl trimisese pe ofiţer după o lanternă.
- Eu venisem doar să fac un pipi, şuieră omul care sunase ca să raporteze.
 
Ascultător, rămăsese să aştepte afară, lângă şopron.
 
Acum ţopăia în loc, atât de agitat, încât Hanne Wilhelmsen bănui că nu izbutise să-şi ducă misiunea la îndeplinire, în urmă cu o oră.
- Toaleta e acolo, zise el, chiar inutil.
 
Puternicul iz dinspre una dintre prea multele toalete în aer liber rămase în Oslo tăia duhoarea dulceagă, îngreţoşătoare, de sânge. Uşa marcată cu o inimă era imediat alături.
- Ei bine, du-te la toaletă, îl încurajă ea pe un ton prietenos, dar el n-o auzi.
- Eu venisem doar să fac un pipi, ştiţi, dar apoi am văzut că uşa aia era deschisă.
 
Acum arăta spre şopronul de lemn, făcând un pas îndărăt, de parcă vreun animal oribil ar fi putut să-şi scoată botul în orice clipă şi să-i înfulece tot braţul.
- De obicei e închisă. Nu încuiată, dar închisă. Uşa e atât de grea, încât stă deschisă de la sine. Nu vrem să se aciueze înăuntru câinii sau pisicile fără stăpân. Aşa că avem grijă de treaba asta.
 
Un mic zâmbet ciudat se răspândi pe faţa lui grosolană. Hanne îşi dădu seama că oamenii se preocupau  de lucruri, chiar şi în cartierul ăsta; aveau reguli şi păstrau ordinea, chiar dacă bătălia împotriva decăderii era pierdută.
- Am locuit aici, în cvartalul ăsta, de când mă ştiu, continuă el, cu o undă de mândrie. Observ când lucrurile nu sunt cum ar trebui să fie.
 
Aruncă o privire spre tânăra frumoasă care nu semăna deloc cu poliţiştii pe care îi văzuse el până atunci, aşteptând un mic semn de încuviinţare.
- Bună treabă, îl lăudă ea. A fost grozav că ai telefonat ca să ne anunţi.
 
Când el zâmbi cu toată gura, Hanne fu surprinsă de cât de puţini dinţi mai avea. Nu putea fi prea bătrân, în jur de cincizeci de ani.
- Am fost complet îngrozit, înţelegeţi. Tot sângele ăla...
 
Clătină din cap. Fusese cumplit să se confrunte cu o privelişte atât de diabolică.
 
Hanne putu să-şi dea seama exact cum fusese. Colegul ei cu părul roşu se întorsese cu lanterna. Ţinând-o strâns cu ambele mâini, Hanne Wilhelmsen îndreptă lumina, sistematic, dintr-o parte într-alta, pe pereţi. Cercetă tavanul, cât se putea din prag, apoi plimbă lumina în zigzag pe podea.
 
Încăperea era în întregime goală. Niciun lemn de foc, doar câteva surcele confirmând că şopronul fusese cândva folosit pentru scopul original, probabil cu mult timp în urmă. După ce raza lanternei lumină fiecare metru pătrat, ea îndrăzni să intre încă o dată în şopron, având grijă să calce pe vechile sale urme. Făcu semn spre colegul ei să nu vină după ea. În mijlocul încăperii de vreo cincisprezece metri pătraţi, se lăsă pe vine. Raza lanternei se propti pe peretele opus, la vreun metru de podea. De la uşă observase ceva, probabil litere, mâzgălite cu sânge, greu de descifrat.
 
Nu erau litere. Erau numere. Opt cifre, din câte putu ea desluşi: 920433576. Cifra nouă era neclară şi ar fi putut fi un 4. Cifra finală arăta ca un 6, dar nu era sigură. Poate că era de fapt un 8. Se ridică şi se dădu iar înapoi, ieşind la lumina zilei, acum deplină. Auzi un plânset de sugar dinspre o fereastră deschisă de la etajul al doilea şi se înfioră la gândul copiilor obligaţi să trăiască într-un astfel de cartier. Un pakistanez în uniformă de vatman ieşi din clădirea de cărămidă, uitându-se băgăcios la ei pentru o clipă, înainte s-o şteargă grăbit de la intrare. După reflecţiile din ferestrele ultimului etaj, Hanne putu vedea că soarele se hotărâse să se ridice, în sfârşit. Păsările, cele mici şi cenuşii, care încă reuşeau să-şi ducă zilele în cele mai ascunse cotloane din centrul oraşului, ciripeau fără convingere dintr-un mesteacăn pe jumătate uscat, care făcea o zadarnică încercare de a-şi întinde braţele spre dârele de lumină ale dimineţii.
- Fir-aş al naibii, ce crimă oribilă trebuie să fi fost, comentă tânărul agent de poliţie, scuipând, într-un inutil efort de a scăpa de izul de canal. Ceva cumplit trebuie să se fi petrecut aici.
 
Părea bucuros la acest gând.
- Da, într-adevăr, zise încet Hanne Wilhelmsen. Se poate să se fi întâmplat ceva serios aici. Dar, totodată...
 
Se opri şi se întoarse cu faţa la colegul ei.
- În momentul de faţă, asta nu e o crimă. Ca să fie, avem nevoie de o victimă. N-am văzut nicio urmă de aşa ceva. Cel mult, e vandalism deliberat. Deşi...
 
Se uită din nou spre uşă.
- Bineînţeles, ar putea ieşi ceva la iveală. Ia legătura cu legiştii. E mai bine să fim asiguraţi.
 
Se înfioră uşor. Asta mai mult din pricina propriilor speculaţii pe marginea a ceea ce tocmai văzuse, decât a aerului rece al dimineţii. Strângându-şi mai bine jacheta în jurul ei, îi mulţumi omului ştirb încă o dată pentru că-i anunţase, apoi porni să străbată pe jos, singură, cei trei sute de metri până la sediul poliţiei din Oslo. Când trecu pe partea cealaltă a străzii, în bătaia soarelui, se făcu mai cald. Un tumult internaţional de glasuri de femei, strigăte matinale în urdu, punjabi şi arabă, reverberă pe după colţurile caselor. Un proprietar de chioşc îşi începea activitatea, pregătindu-şi taraba de pe trotuar pentru o altă zi de muncă, deschizându-şi întreaga prăvălie fără nicio consideraţie pentru practicanţii religioşi sau pentru regulamentele în privinţa orelor de deschidere. Fulgeră un zâmbet alb şi prietenos către ea, întinzându-i o portocală şi înălţându-şi sprâncenele, întrebător. Hanne Wilhelmsen clătină din cap şi îi zâmbi, la rândul ei. O ceată de puşti de vreo paisprezece ani huruia pe trotuar trăgându-şi cărucioarele albastre cu exemplarele din ziarul Aftenposten de distribuit. Două femei cu capetele acoperite cu voal se grăbeau, fiecare la destinaţia ei, cu ochii plecaţi. Când trecură pe lângă poliţistă, o ocoliră într-un arc larg, neobişnuite să vadă femei albe atât de devreme, dimineaţa. Altminteri, cartierul era de-a dreptul pustiu. Pe o asemenea vreme, chiar şi Tøyenul căpăta un aer împăciuitor, aproape agreabil.
 
Cu siguranţă făgăduia să fie o altă zi frumoasă.
 
Luni, 10 mai
 
- La ce naiba lucrezi şi în weekend? Nu crezi că avem destulă bătaie de cap în fiecare zi a săptămânii?
 
Avocatul Håkon Sand stătea în uşă. Blugii lui erau noi şi, pentru prima dată, purta sacou şi cravată. Sacoul îi era un pic cam prea larg, iar cravata, un pic prea lată, şi totuşi arăta decent, per total. În afară de manşeta blugilor. Hanne Wilhelmsen nu se putu abţine să nu se aplece în faţa lui, întorcând rapid înăuntru surplusul de material, cât să nu se vadă.
- N-ar trebui să-i porţi cu manşeta răsfrântă în afară.
 
Îi zâmbi prietenos şi se ridică. Îşi trecu mâna peste braţul lui, uşor, aproape ca o mângâiere.
- Gata. Acum arăţi fantastic. Te duci la tribunal?
- Nu, răspunse avocatul, care, în pofida gestului ei bine intenţionat, se simţi prost.
 
De ce trebuise să-i atragă ea atenţia asupra lipsei lui de simţ al modei? Ar fi putut să se scutească de osteneala asta, gândi el, deşi, când vorbi, spuse altceva.
- Am o întâlnire la cină, imediat după program. Dar tu, de ce mai eşti încă aici?
 
Un dosar verde-pal stătu puţin suspendat în aer, înainte de a ateriza exact pe sugativa Hannei Wilhelmsen.
- Tocmai am primit ăsta, continuă el. Ciudat caz.
 
Nu s-au raportat oameni sau animale tranşate în zona noastră.
- Mi-am pus o tură în plus la secţia crime, a explicat ea, fără să se atingă de dosar. Se luptă toţi cu boala, acum.
 
Avocatul, un bărbat brunet, cu înfăţişare agreabilă, ale cărui tâmple erau mai încărunţite decât ar fi sugerat cei treizeci şi cinci de ani ai săi, se lăsă să cadă pe scaunul vizitatorului. Îşi scoase ochelarii şi se apucă să-i şteargă cu capătul cravatei. Lentilele nu ieşiră deosebit de curate, însă cravata ieşi fără îndoială mai boţită.
- Cazul ne-a fost repartizat amândurora. Dacă există un caz, adică. Nu e nicio victimă, nimeni n-a auzit nimic, nimeni n-a văzut nimic. Bizar. Sunt şi nişte fotografii înăuntru.
 
Arătă spre dosar.
- N-am nevoie de ele, mulţumesc, dădu ea din mână, indiferentă. Am fost acolo. Chiar nu arăta deloc drăguţ. Dar, ştii, continuă ea, aplecându-se spre el, dacă tot sângele ăla se dovedeşte  a fi uman, atunci trebuie să fi fost două sau trei persoane ucise acolo. Înclin să cred că-i mâna vreunor derbedei tineri care-şi bat joc de noi.
 
Teoria nu părea improbabilă. Poliţia din Oslo era în mijlocul celei mai proaste primăveri a ei din toate timpurile. În decurs de şase săptămâni,  trei crime se abătuseră asupra oraşului şi cel puţin una dintre ele părea de nerezolvat. Fuseseră raportate nu mai puţin de şaisprezece cazuri de viol în aceeaşi perioadă, şapte dintre acestea devenind ţinta unei atenţii exagerate a mijloacelor de comunicare în masă. Faptul că una dintre victime era membru al Parlamentului din partea creştin-democraţilor şi că se afla pe drumul spre casă, după o întrunire de seară a comitetului, când fusese brutal asaltată, în Parcul Palatului, inflamase dezamăgirea publicului în privinţa lipsei progreselor făcute de poliţie. Temeinic ajutaţi de tabloide, cetăţenii frustraţi din Oslo începuseră să protesteze faţă de aparenta incapacitate de a acţiona a poliţiei. Clădirea lungă, în arc de cerc, stătea acolo, pe Grønlandsleiret 44, cenuşie şi de neclintit, aparent netulburată de toate criticile nemiloase. Locatarii ei soseau la muncă, dimineaţa, cu umerii aduşi şi ochii în pământ. Plecau apoi acasă, mult peste program, în fiecare zi, cu spinările încovoiate, fără să se poată lăuda cu altceva după truda zilnică decât cu alte confirmări de piste moarte. Zeii responsabili cu starea vremii erau puşi pe glume, bătându-şi joc de ei cu temperaturi de vară caniculară. Jaluzelele erau trase până jos, zadarnic, la toate ferestrele de pe faţada sudică a clădirii enorme, făcând-o să pară deopotrivă oarbă şi surdă. Interiorul rămânea la fel de înăbuşitor. Nimic nu ajuta şi nimic nu părea să conducă la altceva decât la un impas profesional, care pur şi simplu creştea cu fiecare nou caz ce intra în uriaşul sistem de date. Date ce ar fi trebuit să fie de ajutor, dar, în loc de asta, le apăreau ostile, aproape zeflemitoare, în fiecare dimineaţă când îşi afişau listele cu cazuri nerezolvate.
- Ce mai primăvară, zise Hanne Wilhelmsen, oftând teatral.
 
Cu o expresie de resemnare, îşi ridică sprâncenele şi-l contemplă pe superiorul ei. Ochii ei nu erau deosebit de mari, dar erau uimitor de albaştri, cu o margine distinctă, neagră, în jurul irisurilor, care-i făcea să pară mai închişi decât erau în realitate. Părul ei era şaten-închis şi foarte scurt. Din când în când, se trăgea de el, fără să-şi dea seama ce făcea, de parcă şi-ar fi dorit de fapt să-l aibă lung şi i-ar fi grăbit creşterea, dacă îl ajuta puţin. Avea o gură plină, generoasă, la care arcul de cupidon al buzei de sus nu doar că se adâncea la mijloc, dar se mai şi întâlnea cu geamănul de jos, ca o buză despicată ezitantă, care se răzgândise, desenând astfel o curbă senzuală în loc de un defect. Deasupra ochiului stâng avea o cicatrice paralelă cu sprânceana. Era de un roz-pal şi nu foarte veche.
- N-am văzut niciodată ceva asemănător. Cu toate că lucrez aici de numai unsprezece ani. Kaldbakken e aici de treizeci. Dar nici el n-a mai pomenit aşa ceva.
 
Trase de tricou, dezlipindu-l de corp, şi-l flutură.
- Iar căldura asta nu îmbunătăţeşte lucrurile cu nimic. Tot oraşul forfoteşte, noapte de noapte. O aversă de ploaie, acum, ar pica la ţanc. Măcar i-ar ţine pe oameni în casele lor.
 
Mai stătură aşa o bună bucată de vreme, vorbind despre nimicuri. Erau doi colegi buni, care întotdeauna găseau un subiect de discuţie, dar care, totodată, nu ştiau prea multe unul despre celălalt. În afară de faptul că amândurora le plăcea munca lor, că o luau în serios şi că niciunul nu era mai competent decât celălalt. Asta nu ajuta prea mult relaţia dintre ei. Ea era o poliţistă foarte pricepută, cu reputaţia că fusese întotdeauna bună, dar, ca urmare a unui caz dramatic de toamna trecută, acum atinsese dimensiuni legendare. El trândăvise prin secţia de poliţie ca avocat de mâna a doua mai bine de şase ani, niciodată făcându-se remarcat, niciodată strălucind.
 
Totuşi, îşi construise şi el o reputaţie de ins conştiincios şi muncitor. Şi el jucase un rol decisiv în acelaşi caz senzaţional. Reputaţia lui înclinase de atunci spre calificativele bazat şi de încredere, spre deosebire de cum fusese înainte: mai degrabă neinteresant.
 
Probabil se completau unul pe celălalt. Probabil tocmai faptul că nu se aflaseră niciodată în competiţie le îngăduise să lucreze atât de bine împreună. Cu toate acestea, era o prietenie curioasă, limitată între zidurile secţiei de poliţie. Avocatului Håkon Sand îi părea sincer rău pentru asta şi de mai multe ori se străduise să îndrepte situaţia. Cu ceva vreme în urmă, sugerase, în trecere, c-ar trebui să ia odată cina împreună. Refuzul fusese atât de direct, încât trebuia să treacă multă vreme până să mai facă din nou pasul.
- Ei bine, o să lăsăm deoparte şopronul de lemne scăldat în sânge. Am alte lucruri de făcut! zise poliţista şi bătu cu palma într-un teanc de dosare dintr-un suport de documente de lângă fereastră.
- La fel ca noi toţi, replică avocatul, înainte de a reface drumul de douăzeci de metri, pe culoar, până la biroul său.
 
*
- De ce nu m-ai adus niciodată aici până acum?
 
Femeia care stătea vizavi, la măsuţa îngustă, zâmbi cu reproş şi-i strânse mâna companionului ei.
- Nu eram sigur că-ţi place genul ăsta de mâncare, răspunse bărbatul, evident mulţumit de cât succes avusese masa.
 
Chelnerii pakistanezi, îmbrăcaţi imaculat şi cu o dicţie ce trăda faptul că se născuseră mai degrabă la Aker Hospital, decât într-o sală de naşteri din Karachi, le oferiseră amabili detalii şi sugestii când consultaseră meniul.
- Situat puţin peste mână, adăugă el, dar altminteri e unul dintre restaurantele mele preferate. Mâncare bună, serviciu excelent şi preţuri potrivite pentru un funcţionar public.
- Cu cine? Ea făcu o pauză. Deci ai venit deseori aici.
 
El nu răspunse, ci ridică paharul la gură, pentru a ascunde cât de umilit era de întrebare. Toate femeile lui trecuseră pe aici. Fuseseră relaţii de scurtă durată, cu mult mai puţine decât îi plăcea lui să considere, şi vreo două sau trei duraseră câteva luni. De fiecare dată, el se gândise la ea. Cum ar fi fost să stea aici, cu Karen Borg. Iar acum, în sfârşit, stăteau aici.
- Nu te gândi la cele care au fost înainte. Concentrează-te la faptul că eşti cea din urmă, zise el, cu un rânjet, după un moment de gândire.
- Elegant formulat, replică ea, dar vocea ei căpătase o urmă de... nu răceală, ci un soi de detaşare care pe el întotdeauna îl îngheţa de spaimă. Că nu se mai învăţa minte odată.
 
Karen Borg nu voia să vorbească despre viitor. De aproape patru luni, se întâlnea regulat cu el, chiar şi de şapte ori pe săptămână. Luau masa împreună şi apoi se duceau la cinematograf. Mergeau la plimbare prin pădure şi făceau dragoste de îndată ce prindeau ocazia. Ceea ce nu se întâmpla prea des. Era măritată, aşa că apartamentul ei ieşea din discuţie. Soţul ştia că ea-l înşală, după spusele ei, dar se hotărâseră să nu taie punţile până ce nu erau siguri că într-adevăr asta voiau. Bineînţeles, s-ar fi putut duce la el acasă, cum i-o sugera de fiecare dată când erau împreună. Însă ea îl refuza sec.
- Dacă vin la tine acasă, înseamnă că am făcut o alegere, declara ea, ilogic.
 
Håkon Sand credea că alegerea de a face dragoste cu el era o decizie mult mai importantă decât aceea a locului de întâlnire, dar fără folos.
 
Chelnerul apăru cu nota, la douăzeci de secunde după ce Håkon îi făcuse semn. I-o prezentă după eticheta de modă veche, împăturită frumos pe o tavă, aşezată dinaintea lui. Karen Borg o înşfăcă, iar el nu reuşi să-şi adune atâta energie cât să protesteze. Una era că ea câştiga de cinci ori mai mult decât el şi cu totul alta că-i aducea mereu aminte de asta. Când cardul AmEx Gold a fost adus înapoi, el se ridică şi o ajută cu scaunul. Surprinzător de frumosul chelner le comandase un taxi, iar ea se ghemui lângă amantul ei, pe bancheta din spate.
- Presupun că mergem direct acasă, zise el, cu precauţie faţă de propria dezamăgire.
- Da, mâine e zi de lucru, confirmă ea. O să ne vedem curând. Te sun mâine.
 
Coborî din taxi şi se aplecă din nou ca să-i dea o sărutare uşoară.
- Mulţumesc pentru seara plăcută, zise ea încet, zâmbindu-i scurt şi retrăgându-se din taxi.
 
Oftând, el îi spuse şoferului noua adresă. Era situată exact în capătul celălalt al oraşului, ceea ce-i îngăduia răgazul de a simţi junghiul ascuţit al durerii pe care o încerca după fiecare seară petrecută cu Karen Borg.