Trecutul

Alan Pauls s-a născut la Buenos Aires în 1959. Este scriitor, jurnalist, scenarist şi critic de cinema. Licenţiat în Litere, a predat teorie literară la Universitatea din Buenos Aires şi a fondat revista Lecturas Críticas. A lucrat apoi ca redactor pentru jurnalul Página/12.
 
Trecutul este al patrulea şi cel mai cunoscut roman al său. A câştigat în 2003 Premiul Herralde de Novela, iar în 2007 a fost ecranizat de Héctor Babenco. Ca surse de inspiraţie pentru acest volum Alan Pauls i-a menţionat pe Marcel Proust şi Jerry Seinfeld.
 
Printre romanele publicate de Pauls se numără: El pudor del pornógrafo (1985), El coloquio (1989), Wasabi (1994, reeditat în 2005), Historia del llanto (2007), Historia del pelo (2010) şi Historia del dinero (2013). Roberto Bolaño l-a numit unul dintre cei mai buni scriitori latino-americani în viaţă. În prezent, Pauls trăieşte în Buneos Aires alături de soţia şi fiica sa.
  Alan Pauls nu ne spune aici o poveste de dragoste; ne spune ce se întâmplă atunci când o poveste de dragoste ia sfârşit. Un roman despre ruinele iubirii, Trecutul ne arată că adevăratele poveşti de dragoste nu mor, ci doar îşi schimbă forma: devin poveşti cu stafii.
 
După treisprezece ani petrecuţi împreună, Rímini se desparte de Sofia. Pentru el, viaţa la treizeci de ani pare acum nouă şi strălucitoare. Se aruncă în noi relaţii amoroase, munceşte şi consumă droguri - totul în exces. Dar Sofia apare iar şi iar în calea sa pentru a-l recuceri, pentru a-l tortura, pentru a-i salva viaţa. În timp ce Rímini se scufundă într-un abis al coşmarului şi al comediei, povestea ia o întorsătură neaşteptată când le întâlneşte pe Femeile Care Iubesc Prea Mult, un grup terorist emoţional, condus de Sofia.
 
Amintind de analizele lui Stendhal din Despre iubire şi de ferocele psihopatii matrimoniale ale lui Philip Roth, Trecutul este o poveste exemplară despre metamorfozele pasiunii atunci când aceasta intră în gaura neagră a trecutului.
 
Când a auzit soneria interfonului, Rímini era sub duş. A ieşit înfăşurat într-un prosop mic, pentru mâini - singurul pe care l-a găsit în bazarul acela de parfumuri, căşti pentru păr, creme, săruri, medicamente şi uleiuri de masaj în care Vera transformase baia - şi o dâră de stropi cuminţi l-a urmat până în bucătărie. "Poşta", i-a spus o voce, printre huruituri de camioane. Rímini i-a cerut să-i strecoare scrisoarea pe sub uşă şi, deodată, ca şi cum umbra unui intrus l-ar fi surprins într-o încăpere pe care o credea goală, şi-a văzut trupul gol, tremurând, în geamul unei uşi pe care o pală de vânt o deschisese brusc. Clasica imagine a nedumeririi: comună, eficientă, mult prea deliberată. Rotocoalele de abur venind dinspre baie - lăsase duşul deschis cu gândul că, în felul acesta, avea să scurteze întreruperea - îi produseră un fel de ameţeală. "Trebuie să semnaţi", i s-a strigat la interfon. Bombănind, Rímini a apăsat butonul, a deschis, şi a constatat, încremenit, că peisajul fericirii sale se năruia pe de-a-ntregul.
 
Dimineaţa acasă, fericirea provocată de raza de soare care-i mângâiase obrazul în timpul duşului, senzaţia aceea nouă, ca de prima zi de voiaj, pe care o simţea când se trezea şi descoperea că era singur şi primele sale mişcări, stângace şi tinereşti, rupeau liniştea unei întregi nopţi, beligeranţa vitală, uşor ingenuă, a nopţilor de amor cu Vera - totul se năruia. Deşi, poate... Rímini ascunse receptorul interfonului în palmă şi rămase câteva secunde nemişcat, cu capul aplecat spre blatul bufetului, încercând, parcă, să se facă nevăzut. Dar soneria interfonului se auzi din nou şi aproape în surdină, ca într-un film mut, ultimele cristale de euforie matinală sfârşiră prin a se preface în cioburi. Rímini, pentru care nu exista ceva mai detestabil decât felul în care, uneori, lumea se apuca să-i copieze contrarietăţile secrete, de data aceasta nu se simţi plagiat. Îl păştea pericolul. Nu mai era victima unei glose, ci a unui complot. Dar se resemnă, răspunse, şi, în timp ce-şi privea picioarele - nişte picioare de uriaş, în jurul cărora creşteau două minuscule oceane umane -, auzi din nou vocea care-i spunea tocmai lucrul de care se temuse de la început: uşa de la stradă era încuiată.
 
Ajuns la parter, după ce coborâse în fugă cele trei etaje interminabile pe care le blestema zilnic ("Genial: adio lifturi!", exclamase Vera admirând întunecata scară în spirală, când vizitaseră apartamentul pentru prima oară), Rímini deschise uşa, se uită în toate direcţiile, nu era nimeni. Fu cuprins de o furie pe care nu crezu că va fi în stare să şi-o stăpânească. Cum era posibil una ca asta? O camionetă jerpelită trecu prin faţa lui cu încetinitorul, înţesată de braţe bronzate, atârnate pe ferestre. Un claxon interminabil îi răsună în urechi. "Frumosule!", îi strigă o voce ironică, făcându-şi loc prin grămada de braţe. Rímini îşi privi din nou picioarele (sandaua stângă în piciorul drept şi cea dreaptă în stângul: tipica încurcătură matinală), prosopul roz, de gladiator roman, acoperindu-l până la jumătatea coapselor, impermeabilul de pe umeri umezindu-i-se - dar în mod intenţionat nu-i dădu nicio atenţie. Se pregătea să intre înapoi când, din chioşcul de alături, apăru o figură zâmbitoare, care-l opri. Era un tânăr slab ca un fachir; avea acea subţirime fibroasă, cu vene proeminente, pe care rockul i le împrumutase de la Egon Schiele. Dar nu era înalt şi nici nu purta uniformă. "Rémini?", întrebă, agitând un plic în aer. Rímini vru să-l corecteze, dar în cele din urmă alese să i-o scurteze: "Unde-ţi semnez?" Celălalt îi întinse scrisoarea şi un formular boţit, înţesat cu căsuţe dreptunghiulare, din care răsăreau o mulţime de semnături pentru tot felul de documente. Rímini aşteptă: un pix, un creion, ceva. Însă poştaşul se limita să-i privească unghiile de la picioare, care sticleau în soare, şi să producă cu un pai molfăit ciudate bolboroseli sonore pe fundul unei cutii goale. "Ai ceva de scris?", întrebă Rímini. "Să ştii că nu. Ce tâmpit sunt, aşa-i?", răspunse celălalt, ca şi cum o simplă declaraţie de acest fel l-ar fi absolvit de imbecilitate.
 
Zece minute mai târziu, în culmea enervării (Rímini ceruse împrumut un pix de la chioşc, pe care vânzătorul nu acceptă să i-l dea decât contra cost, Rímini - a cărui ţinută vestimentară de urgenţă nu includea portofelul - promise să i-l plătească mai târziu, după care pretinse să-i fie înmânată scrisoarea, poştaşul-fachir o reţinu în chip de gaj, cerându-i, în schimbul ei, să cumpere un loz de Crăciun, Rímini argumentă că nu are bani la el, poştaşul - aruncând un ochi complice în direcţia chioşcului - îi sugeră să folosească aceeaşi metodă prin care obţinuse pixul), Rímini se prăbuşea într-un fotoliu şi se uita pentru prima dată la scrisoare. Se simţi cuprins de o uşurare infinită, ca şi cum plicul acela mic şi lunguieţ, aflat acum în prim-plan, ar fi fost unicul talisman în stare să-i alunge coşmarul acelei dimineţi.
 
Forma îi atrase atenţia mai puţin decât hârtia, lucioasă, somptuoasă ca mătasea, şi decât culoarea, un albastru anemic care cu ceva timp în urmă, când fusese cumpărată, ar fi putut fi liliachiu. Respectând parcă un protocol de rigoare al primitorilor de scrisori de modă veche, Rímini duse plicul la nas. Parfumul (un amestec de combustibil, nicotină şi gumă de mestecat cu gust de căpşuni sau de cireşe) se potrivea mai puţin cu hârtia şi culoarea plicului decât cu degetele poştaşului, ale căror urme rămăseseră imprimate într-un colţ. Nu avea expeditor; nici scrisul nu indica mare lucru. Însemnele lui Rímini erau notate cu litere mari de tipar, prea impersonale pentru a fi spontane (n-au fost dictate de inimă, ci de minte, îşi spuse, căutând brusc prin paginile unui roman uşurel): nimic din ceea ce s-ar putea explica prin hazard ori printr-o vagă asemănare cu practica întocmirii unei scrisori. Cel mai ciudat i se păru felul în care fuseseră înghesuite într-un colţ al plicului, de parcă autorul scrisorii ar fi rezervat spaţiul principal pentru ceva care apoi nu i-a mai venit în minte sau pe care n-a mai dorit să îl scrie. E ceva în asta, îşi spuse, gândindu-se că destrămarea fericirii sale matinale n-avea să fie totalmente lipsită de urmări. Se uită la ştampila poştei, citi "Londra". Multiplicat cu trei, un chip cu perucă, insolent şi îmbătrânit, îl privea de pe timbre. Reuşi cu greu să descifreze data expedierii, ale cărei cifre desenau o mustaţă rarefiată pe unul dintre chipuri. Calculă o lună şi jumătate. Într-o fracţiune de secundă, Rímini îşi imagină peripeţiile unui itinerariu sinuos, obstrucţionat de greve, poştaşi turmentaţi, cutii poştale greşite. I se păru că o călătorie de o lună şi jumătate era prea mult pentru o scrisoare adresată cuiva care n-avea obişnuinţa de a le primi.
 
În fapt, Rímini nici nu ştia să le deschidă. Vru să rupă plicul la un capăt; întâmpină rezistenţă. Îl rupse cu dinţii, cu furie de câine, şi când scuipă bucăţica de plic descoperi că mutilase şi o porţiune din conţinut. Era o fotografie color: în centru, expus într-o vitrină, un trandafir roşu, aşezat pe un modest piedestal negru; mai jos, cu litere mici, dar lizibile, o placă albă spunea: "În memoria lui Jeremy Riltse^[1], 1917-1995." Un frison sumbru îi străbătu tot corpul: umezeală, praf, alchimii râncede strecurându-se brusc prin crăpătura uşii. O parte din inocenţa lui dispăru dintr-odată. Când întoarse fotografia, Rímini, care presimţea ceea ce avea să găsească, era mai puţin tânăr decât în urmă cu zece minute.
 
Cerneală albastru închis, scris microscopic, înclinat spre dreapta. Şi vechea tendinţă de a deschide paranteze din orice motiv. Citi: "La Londra (ca acum şase ani), dar acum fereastra apartamentului (închiriat de la o chinezoaică cu un plasture pe ochi) dă spre o curte fără flori, unde nişte câini (cred că mereu aceiaşi) sfâşie în fiecare noapte pungile de gunoi şi se încaieră pentru nişte amărâte de oase. (Ar trebui să vezi peisajul pe care îl am în faţă în fiecare dimineaţă când mă scol). Acum două nopţi m-a trezit un vis lung şi dulce: îmi amintesc puţin, dar erai tu, jinduitor, ca de obicei, de ceva fără nici cea mai mică importanţă. Exact în momentul în care visam asta (am aflat-o mai târziu), murea J.R. Aşa se întâmplă lucrurile; de la sine, fără impulsul nimănui. Poţi să faci ce vrei cu ea. (Rímini, m-am schimbat atât de mult încât nu m-ai recunoaşte). Hârtia asta pare făcută special pentru tine: orice scrii pe ea se poate şterge cu degetul, fără să rămână vreo urmă. E posibil chiar ca, atunci când le vei primi, rândurile acestea să fi şi dispărut. Dar nici J.R., nici fotografia n-au vreo vină. Dac-ai fi fost în locul meu (şi ai fost: visul meu e martor că ai fost), ai fi făcut-o şi tu. Singura diferenţă este că eu am curajul să ţi-o trimit. Sper ca tânăra Vera să nu fie geloasă pe un biet pictor mort. Sper că vei şti să fii fericit. S."
 
Rímini întoarse fotografia şi o examină încă o dată. Recunoscu muzeul şi apoi, în marginea din dreapta, în afara razei flash-ului, umbra unui tablou al lui Riltse pe care mai înainte n-o observase. Acum, vitrina îi apărea voalată de o supraimprimare. Îşi apropie fotografia de ochi şi observă, reflectată în geamul care proteja trandafirul, flama albă, micul aparat automat şi, în sfârşit, strălucitor ca o coroană de lumină, haloul blond al părului Sofiei.
   
Ce-l mira atât? Doar şi ultimele lucruri pe care le aflase despre ea, cu vreo şase luni în urmă, după un an şi jumătate de când se despărţiseră, tot printr-un mesaj scris îi parveniseră. Nu fusese o scrisoare, nici măcar o coală întreagă de hârtie, ci o jumătate - ruptă cu mâna, cu resturile acelea în partea de sus pe care o rupere neglijentă sau furioasă le lasă de obicei deasupra liniei trasate cu unghia de la degetul mare - dintr-o foaie gălbuie în subsolul căreia supravieţuise, în lipsa antetului, doar o adresă din cartierul Belgrano.
 
Era ziua de naştere a lui Rímini. O dată în plus, hotărâse să nu şi-o serbeze sau să reducă sărbătorirea la plăcerea solitară de a înşirui într-un carnet numele prietenilor care, de-a lungul zilei, îi lăsau mesaje de felicitare pe robot. Însă Vera, care îi interpretase reticenţa ca pe o formă bărbătească de cochetărie (şi Vera avea dreptate), îi furase într-un moment de neatenţie catalogul de loialităţi demonstrate telefonic, le numărase, şi rezervase o masă pentru douăsprezece persoane la un restaurant din centru. (Doar doi ani despărţeau francheţea ei de isteria lui: Rímini se născuse odată cu Revoluţia Cubaneză; Vera, cu prima aselenizare). Cel dintâi sosise Victor; Rímini îl văzuse intrând, măturând restaurantul cu o privire grăbită şi traversând salonul gol cu pieptul exagerat de bombat, în acel echilibru instabil pe care Rímini îl atribuia dimensiunilor picioarelor lui, disproporţionat de mici, şi deduse că va fi şi primul care va pleca. Se aşeză pufnind lângă el şi nu-l felicită. Era preocupat de ceva. "Şi Vera?", întrebă cu voce scăzută. Rímini făcu semn înspre tejghea, unde Vera, frecându-şi o pulpă cu călcâiul celuilalt picior, trecea pe curat meniul serii împreună cu un maître. "M-am întâlnit cu Sofía azi după-masă", spuse Victor. Rímini simţi brusc o presiune sub ochi şi în coşul pieptului, de parcă l-ar fi pocnit cineva. Pumnul lui Victor se deschise: floare delicată, carnivoră, cu petale lungi şi unghii smălţuite. Rímini observă în palma lui Victor o bucată de hârtie descreţindu-se după momentele de captivitate şi, aruncând o privire către tejghea (Vera se îndrepta acum spre ei), o făcu să dispară printr-o mişcare rapidă de scamator. "Iartă-mă", îi şopti Victor, uşurat, în timp ce se ridica s-o salute pe Vera: "dar când a aflat c-o să te văd n-a mai fost chip s-o opresc."
 
Trei ore mai târziu, la toaletă, Rímini se gândea la acea secretă bombă cu ceas, în timp ce încerca să-şi înlăture ameţeala privindu-se fix în oglindă şi scotocindu-se în căutarea unei monede pentru aparatul cu săpun lichid. Pipăi cu degetele capacul unui pix, cheile, o fisă de metrou cu cantul ciobit şi, în sfârşit, marginea tăioasă a unei hârtii. Simplul contact cu ea îl făcu să tresară; avu impresia că simpla ei despăturire avea să dezlănţuie o avalanşă de catastrofe. Dar trebuia, atunci sau niciodată. Aşa încât desfăcu mesajul şi îl citi în faţa oglinzii, sprijinindu-se şi îndepărtându-se de chiuvetă, în lumina care începuse să pâlpâie: "La mulţi ani, ticălosule! Cum poţi să mai împlineşti ani fără mine? Astăzi m-am trezit devreme, foarte devreme (de fapt, nici nu sunt sigură că am dormit), şi când am ieşit din casă (cu pardesiul peste cămaşa de noapte, ciorapi de lână, papuci) mi-am dat seama de ce. Alt 14 august! Ţi-am cumpărat ceva (n-am putut să mă abţin, jur). E foarte drăguţ, îl am la mine. Nu i-l dau lui Victor, pentru că mi-e ruşine (şi ştii bine că nu vreau să te compromit în faţa succesoarei mele), dar de îndată ce-are să plece (poartă-te frumos cu el, ai grijă ca şi tânăra Vera să fie drăguţă cu el, adu-i aminte să-şi ia doctoriile), am s-o regret, cu siguranţă, însă va fi prea târziu. Dacă îl vrei, sună-mă. Sunt în acelaşi loc. S. (Nu-ţi fie teamă. Mesajul ăsta se va autodistruge în cincisprezece secunde)."
 
Cineva împinse uşa; Rímini simţi o palmă în spate şi, crezându-se descoperit, deschise robinetul, ca să disimuleze. Hârtia îi alunecă printre degete pe fundul chiuvetei, unde fu botezată de trei firicele timide de apă. "Mizerabilule", îi spuse o voce cunoscută. Rímini se întoarse uşor, în timp ce scrisoarea Sofiei se dezintegra sub apă în volute de cerneală palidă. Era Sergiu, unul dintre invitaţi. "Ai citit-o de unul singur". Rímini zâmbi: "E dreptul meu, nu? Era un cadou de aniversare."
   
Mania aceasta de a-i trimite scrisori nu era ceva nou pentru el. De câte ori n-o făcuse? De câte ori, în răstimpul de când se despărţise de Sofía, şi de câte ori, de-a lungul celor aproape doisprezece ani pe care-i petrecuse alături de ea? Când ajung la un punct limită al relaţiei lor sentimentale, la acel moment în care nu mai e cale de întoarcere şi o pasiune imperioasă le cere să schimbe limbajul, personajele din opere încetează să mai vorbească şi cântă, actorii din comediile muzicale nu mai păşesc prin scenă, ci dansează. Sofía scria. În copilărie studiase canto (prototipul fetiţei copleşite de activităţi extraşcolare, mereu obosită şi mereu fericită), iar pe traseul "investigaţiilor corporale" (cum numea ea mulţimea de cursuri şi ateliere pe care le frecventase la ieşirea din adolescenţă) avusese de mai multe ori ocazia să se întâlnească cu disciplina dansului. Însă când era sufocată de dragoste, când vreun accident suferit, cel mai fericit ori cel mai dureros, extazul, de exemplu, sau disperarea, trecea dincolo de pragul prin care iubirea limitează valabilitatea cuvintelor şi gesturile reale, Sofía amuţea şi se retrăgea, ca şi cum pentru a merge mai departe era nevoie să dispară. După o oră, o zi, uneori o săptămână, când economia iubirii îşi regăsea echilibrul cotidian, iar "incidentul", cum numea Rímini, în sinea lui, acele episoade de afazie, părea cicatrizat de la sine, Rímini dădea dintr-odată peste câte un mesaj, o scrisoare, trei rânduri grăbite sau pagini întregi de abnegaţie confesională redactate de Sofía în clipele ei de solitudine, în straniile intervale în care subzista fără Rímini, dar numai pentru el: închisă într-o cameră, într-un bar, cu coatele sprijinite de o masă tapetată cu şerveţele, ori insomniacă, în zorii zilei, aşezată la masa din bucătărie, în timp ce Rímini, dormind în diagonală, folosea acele momente pentru a ocupa tot patul cu un 4 perfect desenat de picioarele sale. Două rânduri romantice, strecurate ca din întâmplare în mijlocul unei liste de verdeţuri şi detergenţi, îl asaltau pe neprevăzute când citea biletul pentru cumpărături. Îşi deschidea portmoneul, aşteptând în staţia de autobuz şi, între două bancnote mototolite, descoperea intrusa: marginea unui plic, cu iniţialele lui tandru caligrafiate în mijloc, iar înăuntru, roadele recapitulării pasionale înghesuite pe un formular de reţetă medicală. Mesajele Sofíei îl luau prin surprindere în dulăpiorul din baie, în fundul buzunarului unei serviete, în agenda de lângă telefon, între paginile documentului pe care Rímini îl avea de tradus (unde Sofía le strecura în chip de marcatoare secrete), ba chiar şi în frigider, unde îl aşteptau ore în şir, îngheţate, dar stoice, sprijinite de vreo cutie de lapte sau de vreun borcan de iaurt.
 
La început, Rímini le luase drept ofrande de iubire şi se simţise măgulit. Notate aproape întotdeauna pe dosul unei hârtii deja scrise, în chip de apeluri pentru sprijin sau mesaje clandestine, erau un fel de nestemate domestice, cu farmec de artizanat sentimental, jinduitor şi conjunctural, tulburător prin subtilitate, dar şi prin neglijenţe. De îndată ce le găsea, Rímini devenea nerăbdător să le citească, replică întârziată a nevoii imperioase pe care Sofía o simţise scriindu-le, şi pentru a savura acele rânduleţe intempestive era în stare să deschidă robinetul de gaze şi să uite să aprindă focul, să-şi întrerupă o treabă la jumătate, să se oprească în mijlocul unei intersecţii ori să lase suspendată în aer, cu lipsa de politeţe a îndrăgostiţilor, o întrebare adresată de cineva. Fiecare mesaj era un balsam, o descărcare de fericire, mica doză cu care acel drog absolut, iubirea pe care o simţea pentru Sofía, îi revigora dependenţa exact când Rímini se aştepta mai puţin, sau când obişnuinţa - şi absenţa momentană a Sofíei - îl făceau să creadă că se putea lipsi de ea. Nu faptul că le găsea îl mişca, ci faptul că acestea îl găseau pe el, traversând întotdeauna, infailibile, şi învingând asemenea unor mesageri sinucigaşi, toate obstacolele pe care lumea le ridica între el şi Sofía. Le citea imediat, uneori în situaţii dintre cele mai delicate, când o clipă de neatenţie i-ar fi putut produce necazuri sau chiar vătămări. Dar se credea invulnerabil: scrisorile - şi îndeosebi norul acela delicios cu care îl împresurau - erau armura şi antidotul lui. Iar după ce le citea, aproape întotdeauna în şoaptă, cu iluzia că astfel vocea Sofíei se va insinua printre meandrele tonului său, Rímini se străduia să reia treaba pe care scrisorile o întrerupseseră, şi lucra, vorbea, mergea pe stradă, cu eficienţa mecanică a unui somnambul, adăpostindu-le mult timp în căuşul palmei, ca pe un talisman secret. Apoi, seara, când se întâlneau, Sofía nici măcar nu trebuia să-l mai întrebe dacă le citise, pentru că Rímini, luându-i-o înainte, se prăbuşea în braţele ei, euforic şi învins totodată, şi chiar înainte de a o saluta, copleşit de fericirea de a putea, în sfârşit, să răspundă dovezii de dragoste trimise de Sofía, o acoperea cu sărutări, reluând, nerăbdător, mesajul din acelaşi punct în care ea îl încheiase. Nu stăteau separaţi decât opt, zece ore, uneori chiar mai puţin, dar simpla intervenţie a scrisorii, pe care Rímini, deşi familiarizat cu sistemul, o primea întotdeauna cu surprindere şi cu oarecare temere, cum sunt primite intervenţiile sorţii, îi dădea impresia că timpul despărţirii lor se dilată până la limite insuportabile şi distanţa dintre lumile în care, în toate aceste ore, trăiau unul fără altul, se multiplică la nesfârşit. (O dată, dând de un mesaj în timp ce călătorea cu metroul şi recunoscând scrisul Sofíei în clipa în care-şi aruncase ochii pe el, Rímini fusese cât pe ce să leşine: se trezise imaginându-şi că Sofía e moartă, moartă de multă vreme, şi imediat înţelesese, speriat, în ce măsură acel paragraf strecurat printre paginile agendei lui, ca o voce de dincolo sau ca un semn de viaţă neaşteptat, era în stare să-i pulverizeze gândul chiar din primul moment în care şi-l inoculase). Recrudescenţa iubirii, rodul unei iluzii retrospective, mai curând decât al iubirii propriu-zise, puteau explica transa maximă şi cumva disperată în care Rímini şi Sofía se adânceau atunci când se reîntâlneau. Nu se îmbrăţişau ca nişte amanţi, ci ca nişte victime, victime eliberate, în sfârşit, iar cuvintele de amor, aproape imperceptibile, şoptite printre sărutări, departe de a fi legate de fatala distanţare din viaţa cotidiană, păreau a celebra sfârşitul unui teribil chin, absolvirea de o condamnare care i-ar fi ţinut despărţiţi pe vecie.
 
Cu timpul, Rímini ajunse să posede o colecţie considerabilă de mesaje. Le păstra în locuri secrete, schimbate periodic, de teamă că Sofía le-ar fi putut descoperi. Nu le recitea niciodată; însă puţine lucruri îl excitau atât de mult (când simţea apropiindu-se paşii Sofíei), ca dibuirea unei cutii vechi de pantofi, a unei cărţi sau a unei haine pe care n-o mai purta, în care căuta să ascundă o nouă piesă din colecţia sa. (Rímini, care nu condamna adulterul, dar îl considera culmea evadării din spaţiul său, ceva atât de extravagant şi inaccesibil precum levitaţia, astrologia sau dependenţa de droguri, găsise, totuşi, o formulă singulară pentru a-l pune în practică: îşi înşela iubita cu dovezile de dragoste pe care ea însăşi i le demonstra.) Le păstra aşa cum alţii păstrează fotografii, şuviţe de păr, suporturi de pahar de prin baruri, bilete de intrare la teatru, tichete de călătorie sau cărţi poştale din ţări străine, relicve în care îndrăgostiţii se refugiază din când în când, pentru a rememora dimensiunea istorică a unei pasiuni cotidiene, sau pentru a o reînvia, pentru a-i reaprinde flacăra atunci când, împotmolită în lâncezeală, tinde să se confunde cu un orizont de pure repetiţii.
 
Într-o zi - o zi ca toate celelalte, fără presimţiri şi fără semne deosebite - Rímini descoperi un mesaj pe care, pentru prima oară, amână să-l citească. Se grăbea să ajungă într-un loc unde întârziase. Cobora, trei câte trei, scările de la metrou, croindu-şi drum prin mulţimea nepăsătoare, în clipa în care auzi semnalul trenului care se oprea la peron. Căută pe dibuite în buzunar un tichet şi reuşi să-l descopere ascuns între pliurile unei foi de hârtie. Trecu dincolo de porţile de taxare, evită un grup de călători nehotărâţi, şi reuşi să oprească închiderea uşilor strecurându-şi jumătate de corp înăuntru. Preţ de două staţii, călători cu capul în jos, ruşinat parcă de propria îndrăzneală, şi, când îşi băgă mâinile în buzunar - pentru a nu ocupa prea mult spaţiu, ca şi cum prin acest gest de civism, neluat în seamă de nimeni, ar fi încercat să repare bruscheţea cu care dăduse buzna înăuntru - nimeri din nou peste mesaj. Îi trecu prin minte că ar fi o dovadă irezistibilă de iubire să-l citească în situaţia incomodă în care se afla, lipit de uşile vagonului, dar se gândi mai bine şi, după ce-i pipăi din nou marginile, pentru a linişti parcă vocea aceea mută care-l chema, îl lăsă să se odihnească în buzunar. Însă şirul de întârzieri continuase, printr-un efect în lanţ, dezlănţuit de prima sosire nepunctuală, iar restul zilei care tocmai începuse i se scurse în încercarea de a recupera cele zece sau douăsprezece minute pierdute în acea dimineaţă. Nu reuşi. Luă numai decizii greşite, confundă programările şi locurile de întâlnire, fu martor la diverse incidente de stradă, mâncă prost la amiază şi lucră fără spor, crispat, cramponându-se de detalii fără importanţă (citi opt în loc de trei pe nota de plată şi se consideră tras pe sfoară; îşi dădu acordul la o notă de subsol a unei traduceri, apărând-o aproape cu vehemenţă, deşi era de neapărat). Şi uită complet de mesajul Sofíei.
 
Două zile mai târziu, în timp ce luau cina, Sofía îl întrebă dacă-l citise. Rímini se simţi cuprins de ameţeală, ca şi cum o rafală puternică l-ar fi izbit în capul pieptului. "Da", reuşi să spună, "sigur că da". Mâncară în linişte câteva minute, fără să se uite unul la altul. Rímini vedea totul în alb, albul acela mat, infinit şi vinovat, care se aşterne adesea peste memoria studentului în faţa mesei examinatorului. Frunzări puţin prin mâncare şi, aproape fără să-şi dea seama, încrucişă tacâmurile pe farfurie. Apoi, în pat, moţăiră o vreme cu ochii la televizor, unde se transmitea o vechitură de film argentinian. Rímini constată că de-abia-şi mai putea ţine ochii deschişi; sonorul televizorului ajungea până la el ca un zumzet hârâit, în plan secund, un fel de spumă răsuflată peste care se impregna răsuflarea cadenţată a Sofíei. Nu îndrăznea nici măcar s-o privească. Îi pândea respiraţia, cele mai mici tresăriri ale corpului, modul în care braţul aşezat de-a curmezişul pieptului părea să devină ba mai greu, ba mai uşor. Avu impresia, pentru o clipă, că întreaga lui viaţă depindea de acela dintre ei care avea să se lase primul pradă somnului, şi că acel moment cheie, pe care obişnuiau să-l aştepte, încrezători şi fericiţi, ca o binecuvântare de amor, pragul nopţii când unul dintre ei, cel mai slab, avea să se abandoneze, în sfârşit, veghii celuilalt, se transforma acum într-o luptă decisivă dintr-un război necunoscut.
 
O fată tânără, cu spatele la cameră, se dezbrăca sub privirea lascivă a unui sculptor şi, aproape în aceeaşi clipă, se prăbuşea otrăvită, ca-ntr-un extaz. Visa că o mână albă, ca de fildeş, îşi desfăcea degetele, lăsând să cadă un minuscul flacon cu otravă. Se trezi. Era singur. Se făcuse dimineaţă, probabil era trecut de unsprezece. Se pregătea să se îmbrace când observă, atârnat de o cheie a şifonierului, un umeraş cu pantalonul pe care Sofía i-l adusese de la curăţătorie cu o seară înainte. Şi-l puse. Băgând mâna într-unul din buzunare simţi, la fund, o bucată de hârtie groasă, aspră, cu marginile sfărâmicioase.
   
A spune că Riltse le plăcea ar fi o jignire - cea mai nepotrivită, cea mai banală, o jignire realmente uriaşă. Îl adorau. Întotdeauna îl adoraseră, de când se ştiau capabili de raţiune, o eră al cărei început obişnuiau să-l dateze, pentru ei doi în particular, dar şi fiecare în parte pentru martorii neîncrezători care i-ar fi ascultat, în ziua în care descoperiseră că se iubeau. Rímini avea şaisprezece ani; Sofía, cu şapte luni mai mult - o diferenţă cu care Rímini nu se obişnuise niciodată şi pe care o considera la fel de inconsolabilă ca şi metrii aceia, puţini, dar semnificativi, care se spune că l-ar fi despărţit pe Ahile de broasca ţestoasă^[2]. Îl adorau pe Riltse şi-i iubeau pe Tanguy^[3], pe Fauxpass^[4], pe Aubrey Beardsley^[5], acea suspectă familie de artişti pe care studenţii mai cultivaţi - profesionişti ai ingenuităţii şi ai infatuării - îi afişau pe copertele mapelor cu notiţe, pentru a-i umili pe duşmani, care şi le împodobeau cu fotografii de actori sau de vedete rock. Timpul nu întârziase să-i dezamăgească. Doi sau trei ani mai târziu, totul se evaporase, stalactitele cu forme de amanţi împerecheaţi, paturile vechi, ochii şi pălăriile suspendate pe ceruri dintre cele mai albastre, întreg repertoriul acela îndrăzneţ, pe care îl proslăviseră drept culme a imaginaţiei, se dovedise a fi pură înşelătorie care nu le mai trezea decât revoltă. Descoperiseră (deşi nu-şi dăduseră seama decât mai târziu, când se mutaseră împreună într-un minuscul hogeac mochetat de pe Belgrano R, iar colegii de liceu, într-un tipic acces de admiraţie rău prevestitoare, vorbeau despre ei ca despre o pereche de "bătrâni precoce") că adolescenţa nu adoră artişti, nici opere, ci doar tipuri alternative de familie, şi că dincolo de această adoraţie incertă stăteau la pândă decepţii la fel de incerte. Descoperirea îi duruse. Se simţiseră nişte idioţi fără pereche, căci orgoliile dovedite prin retrospecţie drept neghiobii dor de două ori mai tare, şi această rană care începea să-i usture avea să le consume o parte, mică dar importantă, din tinereţea lor. Totuşi, raţiunea autocritică se dovedi salvatoare; pe ei îi salvă de ironia celor din jur şi de lumea pregătită în orice moment să detecteze prostia; pe Riltse, de furia dezlănţuită cu care Rímini şi Sofía renegară toată banda aceea de impostori, după ce-i idolatrizaseră.
 
Cu Tanguy fuseseră expeditivi. Pictorul îi recompensase prin răspândirea cenuşii subţiri rămase de pe urma gloriei sale peste roua sclipitoare a dealurilor înverzite. Pe Fauxpass îl arseră complet într-o singură după-amiază, în jungla plină de muşte pe care bunica Sofíei o deţinea în spatele casei sale din City Bell. Nici măcar nu-şi pierduseră timpul să privească spre flăcările ce le purificau sufletele dezamăgite. Max Brauner le dăduse încă şi mai puţin de lucru: aproape că nu aveau reproduceri ale tablourilor lui. Le cunoscuseră la mâna a doua, din descrierile exaltate găsite în autobiografia unui contemporan isteţ, care dăduse greş ca pictor şi, patruzeci de ani mai târziu, când Brauner avea deja treizeci de când putrezea într-un cimitir din Polonia, devenise cel mai înstărit şi mai şmecher marchand din Uniunea Sovietică. Terminară şi cu biografia.
 
Era rândul lui Riltse. Sofía adună reproducerile. Rímini, piroman cu experienţă la acea dată, pregăti kerosenul şi chibriturile. Până în clipa aceea, din superstiţie mai curând decât din ranchiună, le negaseră condamnaţilor acea ultimă privire, de adio, dar nicidecum de absolvire, ce uşurează cumva drumul spre locul de execuţie. În cazul lui Riltse, însă, Sofía ezitase, atinsă parcă de umbra unei greşeli ireparabile. Planşele tremurară o clipă deasupra flăcărilor. Rímini, ale cărui degete începeau să se pârlească, le dădu drumul. Atunci, Sofía le trase deoparte şi începu să caute printre ele, cu disperare, ca cineva care răvăşeşte hârtii inutile, asemănătoare una cu alta, pentru a da de una anume, permisul cu care să poată trece graniţa. Rímini fu tentat să protesteze. Era încăpăţânat; nimic nu-i părea mai dificil decât încălcarea regulilor impuse de el însuşi. Îşi rumegă dezacordul preţ de câteva secunde, privind focul; apoi, considerând terminat răgazul pe care mintea sa i-l acordase Sofíei spre a se răzgândi, se întoarse către ea şi o văzu şezând cu spatele la el, pe iarbă. Umerii i se mişcau într-un tremur uşor. Se apropie, o întrebă ce se întâmplase. Sofía plângea tăcută, legănând cu picioarele, ca pe nişte mici trupuri fără viaţă, cele trei reproduceri din seria Supliciilor. Rímini mai privi o dată estradele rotunde, trupurile agăţate în cui ca vitele, scheletele lungi, alburii, costumele de gală atârnând, îngrămădite, pe cuiere rotitoare, şi surâse. Iar Riltse supravieţui.
 
Prima lor călătorie în Europa a fost un pretext pentru a vedea originalele maestrului. Sofía mai fusese înainte, cu părinţii, aşa că profită de acest uşor avantaj pentru a-l obliga pe tatăl lui Rímini, unul dintre sponsorii călătoriei, să păşească pe urmele uşor depăşite, dar de neuitat ale itinerariului pe care părinţii ei îl moşteniseră de la o familie de prieteni "umblaţi prin lume", amatori de miniaturi din sticlă, de cataloage spaniole de artă şi de îmbrăcăminte sportivă (Rímini ar fi putut jura că fuseseră pionierii joggingului - vestimentaţie, disciplină şi propagandă - în Belgrano şi probabil în Argentina). Din cele şaptezeci de zile cât durase voiajul, petrecute într-o jumătate de duzină de ţări, cincisprezece fuseseră numai în Austria. Lui Rímini, procentajul i se păruse cam exagerat. Nu avea nimic împotriva Austriei, dar îi fusese de-ajuns să se uite pe o hartă a Europei centrale, pentru a cântări din ochi mărimea ţării şi propria ignoranţă în domeniul limbii germane, pentru ca, proiectând această măsură asupra duratei de două săptămâni, să înţeleagă că nu dispunea de toate elementele de judecată necesare înţelegerii situaţiei. Sofía tocmai îi mărturisise în avion, la ducere, încurajată de sticluţa de vin pe care o ceruse la cină: prietenii părinţilor ei erau austrieci.
 
Cu toate acestea, Rímini o luă ca pe o ciudăţenie simpatică, una dintre multele pe care le avea relaţia lui cu Sofía, izvorâte din acea excentricitate uşor fanată ce stârnea admiraţia şi înţepăturile prietenilor mai apropiaţi. Mai mult de jumătate din promoţia care absolvise colegiul în acel an plecase în călătorie în Europa. Însă cu excepţia lui César Lichter, ai cărui ochelari Rímini avusese impresia că i-a zărit sclipind în dosul unei reviste de automobile, în gara unde coborâseră pentru a corecta o eroare de natură feroviară, în cele şaptezeci de zile nu întâlniseră niciun fost coleg. În realitate, Europa străbătută de turişti era acelaşi continent pentru toţi doar în ghidurile şi hărţile agenţiilor de voiaj. Fels şi Matheu se vânturau prin Amsterdam, burduşiţi cu droguri, fulare şi miniaturi pornografice, Catania se întorcea în natalul Torino şi intra într-un grup de "dezbatere teoretică" - embrion intelectual, cum se va dovedi ulterior, al primelor celule ale aşa-numitei Brigatte Rosse -, Bialobroda, cu legendarul său duet de canini - unul rupt şi celălalt de aur -, punea capăt celor două decenii de viaţă necumpătată spânzurându-se cu o curea în hotelul Vieux Paris, la două străzi de Sena, într-o cameră care rămăsese neachitată, Maure dormea sub cerul liber în Ibiza, iar Nepper, blond, slab băţ, putred de bogat, era arestat într-o toaletă a unui bar din cartierul chinezesc din Barcelona. În acest timp, Rímini şi Sofía, protejaţi de reţeta unei Europe paralele, mai alpină şi mai puţin iritantă, colecţionau sătuce medievale, creste muntoase înveşmântate în zăpadă, pieţe curate ca un sanatoriu, costume tipice, tramvaie, plăpumi sufocante, sărbători ale berii, cântece populare cu triluri de privighetori, coline, semănături, inimi, pe care o jumătate de duzină de păhărele date peste cap cu un gest energic erau de-ajuns să le prefacă în adevărate imnuri de luptă.
 
De mai multe ori, în timp ce cobora dintr-un tren pentru a lua un altul, năucit de imorala punctualitate a liniei Eurailpass, Rímini, încărcat de valize, îşi blestemase paltonul - contribuţie de ultim moment a mamei sale -, care-l făcea să meargă ţeapăn ca un om de zăpadă, şi avusese senzaţia că greşise voiajul. N-avea multe de obiectat: trenurile erau comode şi serviciul eficient; localnicii compensau prin amabilitate dificultatea de comunicare; în cafenele existau ziare din toată lumea, prinse cu simpatice cârlige de lemn; dulciurile erau irezistibile. Sofía, aproape de nerecunoscut din cauza excesului de haine protectoare, îl târa de mână pe străduţe înfundate, instigată de amintirile din călătoria anterioară, în general imprecise, pe care încerca să le înnoade din agenda de buzunar unde susţinea că le notase. "Aşteaptă..., pe aici, pe undeva, era un magazinaş de dantele in-cre-di-bil..., îl am notat... Uite aici: «dantele! La capătul Străzii Fierarilor»...Pe ea suntem, nu? «După cofetăria Grillpärzer». Aici: asta e Grillpär... Pe-aici trebuie să fie... Făceau un ştrudel..., o să intrăm după aceea... Aici! aici e, mi-amintesc perfect! Vitrina era tot albă..." "E un magazin de muzică, Sofía". "Nu, nu gândi negativ. Hai să traversăm." "Vezi? Instrumente vechi". "Nu se poate". "Ai fost aici acum doi ani, Sofía; şi la ei lucrurile se schimbă". "Uite lăuta asta! Aşa-i că-i drăguţă?" Însă, pentru Rímini, problema nu erau dantelele (de găsit, cum era de aşteptat, după breaslă, pe strada Dantelelor), nici ştrudelul de la Grillpärzer (delicios), nici lăutele (cu toate că patronul magazinului le ceruse, de cum intraseră, să-şi stingă ţigările, să-şi scuture încălţările afară şi să vorbească mai încet), nici nimic din ceea ce îi era dat să trăiască. Problema era tot ceea ce nu trăia, acel tip de călătorie negativă care, din când în când, printre atâtea momente de furtivă fericire austriacă, îl intercepta insidioasă, ca o datorie neplătită, infiltrându-i suspiciuni ascunse. N-ar trebui să fim puţin mai murdari? N-ar fi trebuit să ne pierdem paşaportul? N-ar fi fost cazul să ne certăm mai des? N-ar fi normal ca poliţia să ne privească cu neîncredere, să ne oprească pe stradă, să ne legitimeze? Unde erau discotecile, oamenii ca noi, motelurile pentru tineri, seringile?
 
Fuseseră simple îndoieli - un flutur de aripă al unei păsări bezmetice, mult prea grăbită ca să fie periculoasă, îşi spunea Rímini - şi nu lăsaseră urme. În rest, fiecare punct al itinerariului părea să şteargă îndoielile prilejuite de cel dinainte. Salzburgul corecta punctele oarbe ale Innsbruckului, Viena pe cele ale Salzburgului, şi aşa mai departe. Iar la Viena, după ce Sofía îşi făcuse apariţia, în sfârşit, frumoasă şi străvezie, după gripa de coşmar care o ţinuse la pat cinci zile, tablourile lui Klimt, Egon Schiele şi Kokoshka, aperitive ale extazului pe care visa să-l trăiască la Londra cu cele ale lui Riltse, sfârşiră prin a-l linişti definitiv. Până atunci, Rímini stătuse de veghe lângă patul în care Sofía aiura din pricina febrei, pierdută printre aşternuturi. În prima zi, îi fusese imposibil să-şi dea seama când dormea şi când era trează. Îşi arunca de pe ea cearşafurile de parcă o ardeau şi după cinci minute, dârdâind de frig, le căuta cu disperare în penumbra camerei. Se ridica din pat în miezul nopţii, îngăimând printre buzele palide cuvinte într-o limbă necunoscută. Rímini întrebase de un medic; vorbise cu recepţionera, cu paznicul de serviciu, cu şeful restaurantului, în cele din urmă şi cu cel al hotelului, iar când epuizase lista de anglofoni disponibilă, epuizat şi el, i se păru că înţelege că "doctorul Kleber anunţase că este bolnav, pentru prima dată în douăzeci de ani". Însă n-aveau să-l lase fără ajutor. Îi aduseră aspirine, supe aproape reci (şase etaje despărţeau bucătăria de camera lor), seturi de prosoape cu monograma altui hotel, un termometru nefiresc de lent, câteva exemplare vechi din revista companiei aeriene austriece. Rímini intra şi ieşea; niciodată nu deschisese de atâtea ori aceeaşi uşă, şi niciodată nu se simţise atât de speriat închizând-o. De câte ori constata că Sofía stătuse zece minute în şir fără să se mai agite, simţea că întinereşte de fericire; se apropia de fereastră desculţ, în vârful picioarelor, şi sărbătorea miracolul uitându-se cum cădeau fulgii de zăpadă, lenţi şi imbecili, în noaptea uimitor de roşie.
 
A doua zi febra scăzuse cu câteva linii. Sofía începea deja să remarce vechiturile din cameră, când Rímini, ameţit de nesomn, dar lucid, deschise cartea de telefon şi găsi adresa Spitalului Britanic. La scurt timp după aceea erau primiţi de un medic tânăr, cu maniere distinse, îmbrăcat într-un halat atât de apretat încât fâşâia. Pentru a le intra în graţii, poate şi pentru a-şi exersa cunoştinţele de limbă, pronunţase câteva cuvinte sâsâite în spaniolă - Rímini deduse că-şi făcea vacanţele în Spania -, le prescrise antibiotice - se adresase amândurora, de parcă şi Rímini ar fi fost la fel de bolnav ca Sofía - şi avusese amabilitatea de a le recomanda o farmacie unde vorbeau engleza. Ieşiseră în stradă şi se îmbrăţişaseră. Copleşiţi de recunoştinţă, amândoi avuseseră impresia că cel care era gata să izbucnească în plâns era celălalt. Sofía propuse să meargă după medicamente, iar la întoarcerea la hotel, să-i scrie doctorului câteva rânduri de mulţumire. Trebuia să afle, spusese, tot ce făcuse pentru ei: un asemenea gest nu putea fi lăsat să se piardă. O dată în plus, Rímini încercase s-o facă să se răzgândească. În tot voiajul de până atunci mai lăsase să-i scape câteva efuziuni epistolare de acelaşi fel, menite a retribui generozitatea gondolierilor, a taximetriştilor, a paznicilor de prin muzee, a curierilor şi casierilor de prin bănci - salvatori anonimi ale căror merite se reduceau, în cea mai mare parte la a le fi silabisit corect numele unei străzi, la a-i fi întrebat de unde erau, la a le fi zâmbit fără motiv sau - pur şi simplu - la a nu le fi vorbit pe ton răstit.
 
Sofía se însănătoşi. Începu să mănânce cu poftă; după ce-şi lingea farfuria, ataca şi garnitura dintr-a lui Rímini, spätzle, de care el nici nu se atinsese. În cea de-a cincea zi, când Rímini nu mai avea nevoie să se uite pe fereastră pentru a observa ce se mai întâmplă pe bucăţica aceea de stradă către care dădea camera lor, Sofía îi sugeră să iasă şi el la o plimbare. Rímini se opuse. "Doar puţin", insistase ea: o oră. Ce-are să mi se-ntâmple?" Rímini profită de ocazie pentru a merge să vadă casa lui Freud, prin care în ultima lună şi jumătate se perindaseră vreo 40 de argentinieni, după cum se informă din cartea vizitatorilor. O cercetă cu oarecare curiozitate, însă nu găsi niciun nume cunoscut. Şi totuşi, de-abia terminase să-şi pună semnătura sub celelalte - fără niciun comentariu: doar numele şi prenumele, de nerecunoscut, deformate de scrisul grăbit, şi data -, când ceva îl obligă să-şi devieze puţin privirea: o "neregulă", ceva imposibil de definit, ceva care nu se afla în câmpul său vizual, ci mai curând într-o margine, la pândă, şi care părea să se fi scuturat, brusc, de pe o creangă neagră; după ce parcurse de jos în sus coloana de vizitatori, dădu peste un nume aproape ilizibil - Ezequiel, Rafael, Gabriel -, scris cu litere înflorite, dar îşi luă imediat gândul de la el. Se făcuse cinci şi jumătate când ieşi din muzeu. Cerul era acoperit de nori. Nu ningea, se respira un aer foarte curat, şi obişnuitele valuri de ceaţă din jurul felinarelor dispăruseră.
 
Rímini avu o senzaţie ciudată. Petrecuse doar o oră fără Sofía şi deja avea impresia, nu complet necunoscută, că era singurul om viu din oraş. Simţi o singurătate teribilă: tocmai acum, când Sofía revenise la viaţă, voiajul acela i se păru o fatidică nesăbuinţă. Se gândi să sune la Buenos Aires, să-l întrebe pe tatăl său de ce inclusese Viena în itinerariu. Mânat de la spate de frig, fu tentat să traverseze în fugă, pe roşu, bulevardul pustiu, însă lătrăturile unui dashund pe care stăpâna lui, cocoşată şi tremurândă, îl parcase lângă un copac, îl determinară să renunţe. La vreo 10-12 străzi mai sus, un telefon public îi respinse apelul cu taxă inversă, dar acceptă, fără a i le returna, cele două monede în plus pe care Rímini le introdusese de teamă să nu se întrerupă convorbirea. La celălalt capăt al liniei, o angajată nouă, după ce repetase de mai multe ori numele lui Rímini cu semn de întrebare, îl informă cu oarecare neîncredere că tatăl său era plecat în week-end la Villa Gesell.
 
Însă după două zile (cele două zile pe care Viena, conform calculului din final, avea să le răpească Londrei), când intrară la Osterreichische Galerie, în salonul Klimt - Rímini, neîncrezător, Sofía, slăbită şi adorabilă, înfăşurată într-un poncho, ca o beduină invernală, înviorând amândoi aerul încălzit dinăuntru cu norişorii albi aduşi de afară -, Rímini se simţi protejat ca unul care revine în patrie după o lungă rătăcire printre tristeţi de tot felul. Străbătu sălile, sub mângâierea blândă a luminii gălbui, şi privi tablourile cu o inapetenţă fericită, de parcă s-ar fi aflat atât de departe de toate, încât nici măcar frumuseţea nu-i mai putea tulbura starea de bine. Se opriră în faţa Sărutului şi-l admirară îmbrăţişaţi, victime ale mimetismului ce pune stăpânire pe îndrăgostiţi, ori de câte ori privesc această imagine care li se pare întotdeauna că se uită la ei şi le vorbeşte. "Ce-a fost mai rău a trecut", îşi spuse Rímini, şi când se gândi la "ce-a fost mai rău" nu-i veni în minte Viena, nici confuziile de limbă, nici febra, nici măcar banii şi timpul pe care "eroarea austriacă", cum ajunsese s-o numească, li-i răpise, ci simpla posibilitate, pe care n-o vedea în viitor, ci în trecut, în acele câteva ore pe care cu două zile în urmă le petrecuse singur, ca Sofía, acel trupuşor cald şi compact, care se lipea acum de el, să dispară din viaţa lui pentru totdeauna. Asemenea supravieţuitorului care, în fiecare noapte, înainte de a adormi, asistă o dată şi încă o dată la accidentul care fusese cât pe ce să-l omoare, şi după ce-l retrăieşte în toate amănuntele îşi dă seama că în ziua aceea nu fusese vorba de nicio neatenţie, nici de pavaje umede, nici de maşini fatale, şi că accidentul acela, deşi n-avusese loc niciodată, îi furase, oricum, o părticică de viitor, deschizându-i o rană cumplită în suflet, tot la fel şi Rímini se imagină din nou departe de Sofía, se văzu fără ea, şi imaginea aceea de orfan jefuit îl îngheţă de spaimă. Tocmai înţelesese ce rămâne dintr-un om când, din ce este el, din tot ceea ce crede că este, se scade femeia iubită.
 
Membranele iubirii sunt fragile; orice atingere întâmplătoare le poate sfâşia. Dacă îndoielile lui Rímini le afectaseră, expunându-le infecţiei ce stă mereu la pândă, pentru îndrăgostitul tentat să trăiască o viaţă diferită de cea pe care o avea, experienţa catastrofei fusese de-ajuns spre a le reface. Pesemne aceasta este adevărata funcţie a tragediilor improbabile, care au loc doar într-un spaţiu şi un timp create de imaginaţia retrospectivă: să-l scufunde în spaime şi să-l scoată imediat la lumină; să-l anihileze, să-l salveze şi să reducă, până aproape de ridicol, împrejurările nedorite care i-ar putea contamina viaţa amoroasă pe viitor. Sofía nu dispăruse, nu murise, era cu el şi încă îl iubea: ce era restul, orice rest, dacă nu pură frivolitate?