Vinovatul

Născută în Scoţia, Lisa Ballantyne a studiat literatura engleză la Universitatea din St Andrews, după care a lucrat aproape un deceniu în China. În prezent, predă la Universitatea din Glasgow şi lucrează la un al doilea roman, despre "obedienţă şi revoltă". Vinovatul, primul său roman, se bucură de un succes mondial.

Unele lucruri nu pot fi iertate niciodată...
Un băieţel a fost găsit mort pe terenul de joacă. Avocatul londonez Daniel Hunter a ajuns un maestru al cauzelor pierdute. Însă viaţa sa se schimbă atunci când îl cunoaşte pe Sebastian, un băiat de unsprezece ani, acuzat că şi ar fi ucis prietenul. Pe măsură ce află tot mai multe despre abuzurile din casa lui Sebastian, Daniel este copleşit de amintirile propriei copilării, când Minnie, mama sa adoptivă, l-a salvat, pentru ca apoi să l trădeze.
Simpatia faţă de Sebastian şi amintirile dureroase îl fac oare pe Daniel să nu mai vadă adevărul? Ce s-a întâmplat pe terenul de joacă şi cine este vinovat de moartea băieţelului?
Punând sub semnul întrebării toate convingerile sale, Daniel înţelege cât de grave pot fi consecinţele unei erori.

Un roman emoţionant şi tulburător. Cu siguranţă, va avea cel puţin tot atâta succes ca Înainte să adorm al lui S.J. Watson. (The Guardian)

Vinovatul este o reuşită absolută, iar talentul Lisei Ballantyne e o descoperire de excepţie. (The Daily Record)

E un roman autentic, cu personaje verosimile, care au defecte la fel de verosimile şi a căror poveste e la fel de imprevizibilă ca şi viaţa. Vinovatul o aşază pe Lisa Ballantyne pe lista autorilor care merită urmăriţi în continuare. (Irish Independent)

Lisa Ballantyne a reuşit să scrie un roman care te ţine cu sufletul la gură şi-ţi merge totodată la inimă. Bogat în detalii, are totuşi acea stranie simplitate a parabolei. (Joyce Carol Oates)

În parcul Barnard a fost găsit mort un băieţel.

Aerul mirosea a praf de puşcă atunci când Daniel a ieşit din metrou şi s-a îndreptat spre secţia de poliţie Islington. Era în toiul verii şi vântul nu adia câtuşi de puţin, iar luna se strecura nevăzută pe cerul răvăşit şi strălucitor. Soarele apunea, învăpăind bolta cerului.

În timp ce mergea pe Liverpool Road, a început să tune, după care au pornit să cadă picături de ploaie mari şi grele, dojenindu-l şi pedepsindu-l. Şi-a ridicat gulerul şi a străbătut în fugă Waitrose şi Sainsbury's, strecurându-se printre cei care făceau ultimele cumpărături ale zilei. Da- niel era un bun alergător, aşa că nu şi-a simţit pieptul sau picioarele marcate de efort, chiar dacă ploaia s-a înteţit, îmbibându-i umerii şi spatele jachetei, determinându-l să alerge din ce în ce mai repede.

Înăuntrul secţiei de poliţie şi-a scuturat apa din păr şi şi-a şters, cu o mână, faţa. De asemenea, a şters şi apa de pe servietă. Atunci când şi-a rostit numele, a aburit geamul care îl despărţea de poliţistul aflat la recepţie.

Ofiţerul de serviciu, sergentul Turner, îl aştepta. Şi-au strâns mâinile, cea uscată, a poliţistului, atingând palma sa jilavă. În biroul acestuia, Daniel şi-a scos jacheta şi a atârnat-o pe spătarul unui scaun.
- Aţi ajuns repede aici - deschise Turner discuţia.

Din instinct, Daniel îşi plasă cartea de vizită pe biroul sergentului. Daniel era un obişnuit al secţiilor de poliţie din Londra, dar în aceasta, din Islington, nu mai fusese până atunci.
- Partener la Harvey, Hunter şi Steele? întrebă sergentul, zâmbind.
- Înţeleg că este vorba despre un adolescent?
- Sebastian are unsprezece ani.

Sergentul îl privi pe Daniel, ca şi cum ar fi încercat să desluşească o reacţie pe chipul acestuia. Daniel îşi petrecuse întreaga viaţă perfecţionându-şi o expresie impenetrabilă şi ştia că ochii săi de un căprui-închis nu trădau nimic în timp ce îi întorcea privirea detectivului, uitându-se ţintă la el.

Daniel era un avocat experimentat în cazuri cu adolescenţi: din postura de avocat apărase puşti de cincisprezece ani acuzaţi de împuşcarea membrilor unor bande şi câţiva adolescenţi care se dedaseră la jafuri pentru a-şi procura droguri. Dar nu avusese nicicând de-a face cu un copil - niciodată nu apărase un băieţel. Propria sa copilărie reprezenta unica lui referinţă în legătură cu acest subiect.
- Nu este arestat, nu-i aşa? îl întrebă Daniel pe Turner.
- Deocamdată nu, dar ceva nu este în regulă. O să te convingi şi singur. Ştie exact ce i s-a întâmplat acelui băieţel... Aş zice că el a făcut-o. Dar nu înainte de a-ţi aduce la cunoştinţă că am dat de urma mamei sale. A sosit acum vreo douăzeci de minute. Mama susţine că au fost împreună în tot acest răstimp, dar nu este prea convingătoare, şi că abia acum a aflat de grozăvie. Am solicitat un mandat pentru a percheziţiona casa familiei.

Daniel privi obrajii roşcovani ai lui Turner, care se îmbujoraseră.
- Aşadar, este suspectat că ar fi comis această crimă?
- Pe toţi dracii, chiar aşa stau lucrurile.

Daniel oftă şi scoase o agendă din servietă. Tremurând un pic în hainele sale jilave, se apucă să ia notiţe în timp ce ofiţerul de poliţie îi descria pe scurt crima, martorii şi detaliile discuţiei pe care o purtase până atunci cu băiatul.

Sebastian fusese chestionat în legătură cu descoperirea trupului unui alt copil. Băieţaşul care fusese găsit fără viaţă se numea Ben Stokes. Se părea că fusese omorât în bătaie într-un ungher înfrunzit al locului de joacă din parcul Barnard, în după-amiaza zilei de duminică. Fusese izbit cu o cărămidă peste faţă, care i-a spart arcada. Atacatorul folosise cărămida cu pricina şi, în plus, crengi şi frunze, pentru a-i acoperi chipul zdrobit. Trupul îi fusese ascuns sub căsuţa de lemn de pe locul de joacă, în colţul parcului, unde a fost descoperit luni dimineaţă, de către unul dintre tinerii muncitori însărcinaţi să se ocupe de acel perimetru.
- Mama lui Ben i-a anunţat dispariţia încă de la începutul serii de duminică, rosti Turner. A afirmat că băiatul ieşise să se plimbe cu bicicleta pe trotuarul de la Richmond Crescent în după-amiaza respectivă. Ea nu îi îngăduise să părăsească zona, dar atunci când a aruncat o privire afară, pentru a verifica, nu l-a mai zărit.
- Şi l-aţi luat pe acest băiat la întrebări pentru că...?
- După descoperirea cadavrului, am plasat o dubă pe Barnsbury Road. Un localnic ne-a adus la cunoştinţă că văzuse doi băieţi bătându-se în parcul Barnard. Descrierea unuia dintre băieţi se potrivea cu aceea a lui Ben. Omul ne-a spus că strigase la cei doi băieţi să se potolească şi că celălalt băiat îi zâmbise, spunându-i că nu făceau decât să se joace. Atunci când i-am comunicat mamei lui Ben descrierea celui de-al doilea băiat, ea a rostit numele lui Sebastian Croll - băiatul tău de aici - care locuieşte la doar câteva case distanţă de căminul familiei Stokes.
- Sebastian era singur acasă în zona Richmond Cres- cent - sau cel puţin aşa credem noi - când doi ofiţeri s-au dus acolo, pe la ora patru, în această după-amiază. Sebastian le-a spus ofiţerilor că mama lui ieşise, iar tatăl său era plecat în străinătate, cu treburi. Imediat după aceea am apelat la o asistentă socială şi l-am adus la secţie. A fost evident, chiar de la început, că ne ascundea ceva - asis- tenta socială a insistat să fie chemat un avocat.

Daniel încuviinţă din cap şi îşi închise cu un pocnet agenda.
- Te conduc la el, spuse Turner.

Pe când se îndrepta spre camera de interogatoriu, Daniel simţi cum era înghiţit de atmosfera claustrofobică specifică secţiilor de poliţie. Pereţii erau tapetaţi cu anunţuri de hârtie emise de autorităţi, referitoare la băutul la volan, consumul de droguri şi violenţa în familie. Toate jaluzelele erau trase şi murdare.

Camera de interogatoriu nu avea ferestre. Pereţii erau vopsiţi într-un verde palid şi nu aveau nicio deschizătură. Sebastian stătea chiar dinaintea lui. Poliţia îi luase băiatului hainele, aşa că acesta era îmbrăcat într-o salopetă albă de hârtie, care foşnea în timp ce se foia pe scaun. Salopeta, prea mare pentru el, îl făcea pe băiat să pară chiar mai mic şi mai vulnerabil - nu părea să aibă unsprezece ani. Era izbitor de frumos, aproape ca o fetiţă, cu un chip lat, în formă de inimă, buze mici şi roşii şi ochi mari şi verzi, sclipind de inteligenţă. Deasupra nasului, pielea foarte palidă îi era presărată cu pistrui. Părul îi era şaten-închis şi îl avea tuns elegant. Zâmbi spre Daniel, care îi întoarse zâmbetul. Copilul părea de o vârstă atât de fra- gedă, încât Daniel aproape că nu ştia cum să i se adreseze, aşa că făcu tot posibilul pentru a-şi ascunde şocul.

Sergentul Turner făcu prezentările. Era un bărbat înalt - mai înalt chiar şi decât Daniel - şi părea prea mare pentru acea încăpere mică. Schiţă o reverenţă în timp ce i-o prezentă lui Daniel pe Charlotte, mama lui Sebastian.
- Vă mulţumesc atât de mult că aţi venit, zise Charlotte. Vă suntem recunoscători.

Daniel răspunse la salut dând din cap spre Charlotte, după care se întoarse spre fiul ei.
- Tu trebuie să fii Sebastian, nu-i aşa? rosti el, aşezându-se şi deschizându-şi servieta.
- Da, într-adevăr. Puteţi să-mi spuneţi Seb dacă vreţi.

Daniel se simţi uşurat că băiatul părea să fie atât de deschis.
- În regulă, Seb. Sunt încântat să te cunosc.
- Şi mie îmi face plăcere să vă cunosc. Sunteţi avocatul meu, nu-i aşa?

Sebastian rânji şi Daniel ridică o sprânceană. Băiatul putea să fie cel mai tânăr client al său, dar cu toate acestea cuvintele lui îl arătau mult mai încrezător decât adolescenţii pe care îi apărase. Privirea iscoditoare a ochilor verzi ai lui Sebastian şi vocea veselă şi echilibrată a acestuia îl dezarmară. Bijuteriile mamei păreau mai grele decât ea, iar croiala hainelor sale, scumpă. Oasele fine ale mâinii ei dansau precum o pasăre în timp ce mângâia piciorul lui Sebastian.

Acest băieţel trebuie să fie nevinovat, se gândi Daniel în timp ce îşi deschidea dosarul.

Fu adusă cafea, dar şi ceai şi biscuiţi cu ciocolată. După aceea sergentul Turner îi lăsă singuri, astfel încât Daniel să poată discuta în particular cu tânărul său client şi cu mama acestuia.
- Pot să iau unul, vă rog? întrebă Sebastian, în timp ce degetele sale îngrijite şi subţiri, atât de asemănătoare cu cele ale mamei sale, se îndreptau spre biscuiţi.

Daniel îşi dădu acordul, clătinând aprobator din cap şi zâmbind la dovada de politeţe a băiatului. Îşi aduse aminte de vremea în care era un copil cu probleme, croindu-şi drum printr-o lume adultă, şi dintr-odată se simţi responsabil pentru soarta băiatului. Îşi aruncă jacheta încă umedă pe spătarul scaunului şi îşi slăbi cravata.

Charlotte îşi trecea degetele prin păr. Se opri pentru a-şi examina manichiura, înainte de a-şi împreuna palmele. Mama lui Daniel avea unghii foarte lungi şi el se opri pentru un moment, căci atenţia îi fusese distrasă de ele.
- Scuzaţi-mă, spuse ea, ridicându-şi pleoapele machiate intens şi plecându-şi-le mai apoi la loc. Va dura mult? Trebuie să ies să-l sun repede pe tatăl lui Seb, pentru a-l anunţa că sunteţi aici. E în Hong Kong, dar mi-a cerut să-l ţin la curent. Am de gând să dau o fugă până acasă. Mi-au spus că pot să-i aduc lui Seb nişte haine înainte de a se apuca să-l ia din nou la întrebări. Pur şi simplu, nu-mi vine să cred că i-au luat toate hainele. I-au luat chiar şi o mostră de ADN - vreau să spun pe când eu nu ajunsesem încă aici...

Aerul era saturat de izul de piele udă al servietei şi de parfumul moscat al lui Charlotte. Seb îşi frecă mâinile şi se îndreptă în scaun, ca şi cum ar fi fost emoţionat într-un mod bizar de prezenţa lui Daniel. Luă o carte de vizită de-a lui Daniel dintr-un compartiment al mapei şi se aşeză înapoi pe scaun, admirând-o.
- E o carte de vizită drăguţă. Sunteţi partener?
- Sunt.
- Aşadar, veţi fi capabil să mă scoateţi de aici?
- Încă nu ai fost acuzat de nimic. Vom purta doar o scurtă discuţie pentru a-ţi examina povestea, după care poliţia îţi va mai pune o serie de întrebări.
- Ei cred că l-am rănit pe băiatul acela, dar eu, niciodată.
- Vrei să zici că nu ai făcut-o - şopti Charlotte. Ce ţi-am spus eu în legătură cu asta?

Daniel se încruntă, recunoscând în felul său că luase aminte la reproşul deplasat făcut de către Charlotte.
- OK, aşadar, ai de gând să-mi spui ce s-a întâmplat duminică după-amiază? rosti Daniel.

Luă notiţe în timp ce băiatul îşi depănă versiunea sa, povestind despre cum ieşise să se joace împreună cu vecinul lui, Ben Stokes.
- Familia Stokes locuieşte cu doar câteva case mai la vale - adăugă Charlotte. Din când în când, ei se joacă împreună. Ben este un băieţel simpatic, destul de isteţ, dar este cam mic pentru Sebastian.
- Are numai opt ani, zise Sebastian, zâmbind spre Daniel şi încuviinţând din cap, în timp ce îl privea direct în ochi, acoperindu-şi gura cu mâna ca şi cum ar fi vrut să-şi înăbuşe râsul. Sau poate ar trebui să spun că avea opt ani. Acum e mort, nu-i aşa?

Daniel făcu un efort să nu tresară la cuvintele lui Sebastian.
- E ceva amuzant? întrebă Daniel, uitându-se cu coada ochiului la mama lui Sebastian, dar aceasta părea neatentă, privindu-şi unghiile, ca şi cum nu ar fi auzit. Ai idee ce i s-a întâmplat?

Sebastian privi în altă direcţie.
- Cred că este posibil să-l fi atacat cineva. Poate un pedofil.
- De ce crezi asta?
- Ei bine, mi-au fost puse deja toate aceste întrebări.

Poliţia crede că i s-a întâmplat ceva după ce l-am văzut eu pentru ultima oară şi eu cred că dacă este mort trebuie să fi fost vorba despre un pedofil, despre un ucigaş în serie ori despre ceva de genul ăsta...

Daniel se încruntă spre băiat, dar acesta păru să-şi menţină calmul, ca şi cum ar fi considerat că soarta lui Ben reprezenta mai degrabă o problemă teoretică. Daniel îşi continuă şirul întrebărilor, interogându-l pe Sebastian despre ceea ce făcuse înainte şi după ce se întorsese acasă, în ziua precedentă. Răspunsurile băiatului fură limpezi şi coerente.
- Foarte bine, spuse Daniel, simţind că băiatul avea încredere în el şi fiind convins totodată de veridicitatea afirmaţiilor acestuia. Doamnă Croll?
- Spuneţi-mi Charlotte, vă rog, căci niciodată nu mi-a plăcut numele pe care l-am căpătat după căsătorie.
- În regulă, Charlotte. Aş vrea să te întreb câteva lucruri, dacă eşti de acord.
- Fireşte.

Daniel putea distinge o pată de ruj pe dinţii ei şi, în timp ce se întorcea spre ea, remarcă încordarea trupului ei delicat. În pofida zulufilor săi îngrijiţi şi a machiajului minuţios al ochilor, pielea din jurul acestora era obosită. Zâmbetul îi era forţat. Dacă ar fi ştiut de urma de ruj de pe dinţii ei, se gândi Daniel, s-ar fi simţit umilită.
- Astăzi, când poliţia l-a găsit pe Sebastian, era singur acasă?
- Nu, eram şi eu acasă, dar dormeam. Avusesem o mi- grenă şi luasem câteva pastile, să-i vin de hac. Dormeam buştean.
- Atunci când a fost luat Sebastian, conform raportului poliţiei, el a declarat că nu ştia unde vă aflaţi.
- Oh, nu făcea decât să glumească. Are acest obicei. Îi place să-i provoace pe oameni, ştiţi dumneavoastră.
- N-am făcut decât să-i iau un pic peste picior, atâta tot - confirmă Sebastian, înflăcărat.
- Poliţia habar n-avea unde vă aflaţi, motiv pentru care au şi solicitat prezenţa unei asistente sociale...
- După cum am spus - răspunse Charlotte, liniştită -, dormeam dusă.

Daniel scrâşni din dinţi. Se întreba ce ascundea Charlotte. Avea mai multă încredere în băiat decât în mama acestuia.
- Şi duminică, atunci când Sebastian s-a întors acasă, unde vă aflaţi?
- Da, atunci când s-a întors de afară, unde se jucase cu Ben, mă aflam în casă, ca întotdeauna...
- Şi nu aţi remarcat nimic ciudat atunci când Sebastian s-a întors acasă?
- Nu, câtuşi de puţin. Imediat după ce a venit... ne-am uitat la televizor, cred.
- Şi la ce oră s-a întors acasă?
- Pe la trei.
- În regulă, rosti Daniel. Cum te simţi, Seb? Eşti în stare să continui să răspunzi întrebărilor poliţiei pentru puţin timp?

Charlotte se întoarse spre Sebastian şi îşi puse un braţ pe umerii acestuia.
- Ei bine, e târziu. Suntem cât se poate de dornici să dăm o mână de ajutor, dar poate că s-ar cuveni să plecăm şi să amânăm până mâine.
- O să-i întreb, zise Daniel. Pot să le spun că băiatul are nevoie de odihnă, dar este posibil ca ei să nu fie de acord. Şi chiar dacă s-ar declara de acord, s-ar putea să solicite o cauţiune.
- Cauţiune? Ce naiba vreţi să spuneţi?
- O să le adresez această cerere, dar nu se prea obişnuieşte acest lucru atunci când este vorba despre o crimă.
- Sebastian nu are nimic de-a face cu toate astea, rosti Charlotte, tendoanele gâtului încordându-i-se în timp ce ridica tonul.
- În regulă. Aşteptaţi aici.

Era aproape nouă seara, dar poliţia intenţiona să continue interogatoriul. Charlotte dădu o fugă până în Richmond Crescent pentru a lua nişte haine pentru fiul ei, aşa că Sebastian avu posibilitatea să renunţe la salo- peta sa de hârtie, îmbrăcând nişte pantaloni albaştri de trening şi o bluză sport, de culoare gri. Fu condus din nou în camera de interogatoriu.

Sebastian stătea lângă Daniel, flancat de mama lui în cealaltă parte, la capătul mesei. Sergentul Turner era aşe- zat în faţa lui Daniel. Era însoţit de un al doilea ofiţer de poliţie, Black, un individ cu o faţă prelungă, care stătea în faţa lui Sebastian.
- Sebastian, nu eşti obligat să spui nimic, dar apărarea ta ar putea avea de suferit dacă nu menţionezi acum ceva ce ai declara mai târziu la tribunal. Tot ceea ce declari poate fi înregistrat...

Sebastian pufni, uitându-se în sus la Daniel şi sufle- cându-şi mânecile bluzei de trening, în timp ce asculta aceste cuvinte formale.
- Te simţi mai confortabil acum, în hainele astea dră- guţe şi curate? întrebă ofiţerul de poliţie. Ştii de ce ţi-am luat hainele, Seb, nu-i aşa?
- Da, pentru că vreţi să căutaţi probe criminalistice.

Cuvintele lui Sebastian fură rostite pe un ton calm, limpede şi sigur pe sine.
- În regulă. Ce fel de probe crezi că vom descoperi?
- Nu sunt sigur.
- Atunci când te-am ridicat, în această după-amiază, aveai nişte pete pe adidaşi. Par să fie urme de sânge, Seb.

Poţi să ne explici de unde provin?
- Nu sunt sigur. Este posibil să mă fi tăiat în timp ce mă jucam, dar nu-mi pot aminti cu exactitate. Sau este posibil să mă fi murdărit...

Sergentul Turner îşi drese glasul.
- Nu crezi că ar fi trebuit să-ţi aminteşti dacă te-ai fi tăiat îndeajuns de rău încât să laşi pete de sânge pe încălţăminte?
- Depinde.
- Prin urmare, tu crezi că petele de pe încălţămintea ta sunt de sânge, dar ai impresia că este vorba despre propriul tău sânge? continuă ofiţerul, cu un glas dogit din pricina consumului exagerat de tutun.