Dispariţia

Dror A. Mishani (n. 1975) este un scriitor israelian de romane poliţiste, editor şi literat, specializat în istoria literaturii poliţiste.
Seria avându-l drept protagonist pe inspectorul Avraham Avraham a fost publicată iniţial în ebraică, în 2011, şi a fost tradusă în numeroase limbi.
Dror A. Mishani locuieşte cu soţia şi cei doi copii ai săi la Tel Aviv.
 
Un roman poliţist israelian de excepţie, nominalizat la CWA International Dagger Award, 2013
 
Inspectorul israelian Avraham Avraham trebuie să dea de urma unui adolescent care a dispărut din suburbiile Tel Avivului. În cartierul lui Avraham infracţiunile nu sunt foarte grave. Aşa că, atunci când adolescentul de şaisprezece ani dispare şi un profesor al băiatului se implică în mod inexplicabil în anchetă, Avraham se vede nevoit să reconsidere tot ce ştia despre viaţă.
Povestit din perspective diferite, romanul lui Dror A. Mishani abundă în răsturnări de situaţii şi, totodată, pune sub semnul întrebării noţiunile legate de inocenţă şi vină, precum şi natura incertă a adevărului.
 
Un studiu psihologic asupra unui om care respectă legile morale, măcinat de redefinirea conceptelor de inocenţă şi vină. (New York Times)
 
Mishani îmbină cu măiestrie ancheta criminalistică şi suspansul, reuşind să-şi ia prin surprindere cititorii. (Publishers Weekly)
 
Dispariţia redă magistral culoarea locală din Tel Aviv, iar sondarea luptei interioare pe care o resimte inspectorul Avi conferă profunzime psihologică romanului. (Booklist)
 
În faţa lui, de cealaltă parte a biroului, stătea o mamă. Altă mamă.
 
Era a treia pe care o vedea în tura asta. Prima fusese foarte tânără, şi drăguţă pe deasupra, cu un tricou alb, mulat pe corp, şi nişte clavicule frumoase. Venise să depună o plângere deoarece fiul ei fusese bătut la ieşirea din curtea şcolii, iar el o ascultase cu răbdare, promiţându-i că reclamaţia ei va fi tratată cu toată seriozitatea. Cea de-a doua solicitase ca poliţia să trimită un detectiv care s-o urmărească pe fiică-sa şi să afle de ce vorbeşte în şoaptă la telefon şi se încuie în dormitor noaptea.
 
În ultimul timp, pe tura lui veneau numai reclamaţii de genul ăsta. Cu o săptămână în urmă, o femeie venise să reclame că soacră-sa o blestemase. Era convins că ofiţerii de serviciu din secţia lui opreau oamenii pe stradă şi îi trimiteau să depună cele mai ridicole reclamaţii ca să-şi bată joc de el. N-avea cunoştinţă de astfel de reclamaţii depuse pe tura altor colegi anchetatori.
 
Era ora 18:10 şi, dacă în biroul său ar fi existat o fereastră, inspectorul Avraham Avraham ar fi văzut că afară începea să se întunece.
 
Se gândise deja ce să cumpere de mâncare în drum spre casă şi la ce să se uite la televizor în timpul mesei. Dar până atunci trebuia să liniştească îngrijorările celei de-a treia mame. Stătea cu privirea aţintită în monitorul calculatorului, aşteptând momentul potrivit.
- Ştiţi de ce nu există romane poliţiste scrise în ebraică? a întrebat el atunci.
- Cum?
- De ce nu există romane poliţiste? De ce în Israel nu se scriu cărţi precum cele ale Agathei Christie sau de genul Millennium?
- Eu nu prea citesc, a răspuns ea.
- Atunci am să vă spun eu. Pentru că la noi nu se întâmplă astfel de crime. Noi nu avem criminali în serie, nu avem răpiri şi nu avem atâţia violatori care să atace femeile pe stradă. Aici, când se comite o crimă, autorul ei este de obicei vecinul şi nu-i nevoie de investigaţii complicate pentru găsirea criminalului şi elucidarea misterului. Pur şi simplu, aici nu există mistere. Explicaţia este întotdeauna foarte simplă. Ce vreau eu să vă spun este că, după părerea mea, e foarte puţin probabil ca fiul dumneavoastră  să fi păţit ceva. Şi nu spun asta doar ca să vă liniştesc. Asta spun statisticile şi nu există semne de îngrijorare că situaţia ar fi altfel în cazul fiului dumneavoastră. Va veni acasă peste o oră, poate peste trei ore, mâine-dimineaţă cel târziu. Pot să vă asigur. Problema este că, dacă eu decid acum că fiul dumneavoastră a dispărut şi cazul necesită atenţie imediată, sunt obligat să trimit agenţi care să înceapă numaidecât să-l caute. Astea sunt procedurile. Şi pot să vă spun din proprie experienţă că există şansa să-l găsim într-o situaţie în care nu v-ar plăcea să-l găsim. Ce fac dacă îl găsesc cu un joint în mână? N-am încotro şi trebuie să-i deschid dosar penal. Deci, vedeţi, nu cred că are rost să începem să-l căutăm acum, decât dacă, desigur, instinctul vă spune că ceva i s-a întâmplat şi puteţi să-mi daţi o dovadă sau o explicaţie în acest sens. În cazul ăsta, vom deschide imediat un dosar de dispariţie şi vom începe cercetările. Dacă nu, va trebui să aşteptăm până mâine-dimineaţă.
 
A fixat-o pe femeie cu privirea, încercând să-şi dea seama ce impresie îi făcuse micul său discurs. Aceasta părea pierdută. Nu era obişnuită să ia decizii - sau să insiste.
- Nu ştiu dacă i s-a întâmplat ceva, a spus ea. Nu are obiceiul să dispară aşa.
 
A mai trecut un sfert de oră în care au stat aşa, faţă în faţă, în micul birou. Nu mai făcuse o pauză de ţigară de la ora 17:00. Pachetul de ţigări Time era pe masă, în faţa lui, având deasupra o mică brichetă bic de culoare neagră. Avea câte o brichetă în fiecare buzunar al pantalonilor şi în buzunarul cămăşii.
- Haideţi să reluăm ideile principale şi să stabilim ce puteţi face când ajungeţi acasă, dacă el nu s-a întors între timp, bine? Aţi spus că a plecat la şcoală ca de obicei. La ce oră ziceaţi - opt fără zece minute?
- V-am mai spus, nu m-am uitat la ceas. Dar a plecat când pleacă de obicei în fiecare dimineaţă, probabil la opt fără un sfert.
 
El a dat tastatura la o parte şi a luat un stilou simplu pe care l-a găsit în sertar ca să noteze câteva idei pe o coală de hârtie. Avea un mod ciudat de a ţine stiloul în mână, foarte aproape de peniţă, cu toate degetele, ale căror vârfuri erau deja pătate cu cerneală albastră.
- Nu este importantă ora exactă, a continuat el. Şi-a luat rucsacul ca de obicei? Aţi observat dacă a luat cu el ceva neobişnuit, dacă rucsacul era cumva mai îndesat cu lucruri, dacă lipseau haine din dulap?
- N-am verificat.
- Şi când aţi observat că nu şi-a luat telefonul mobil?
- Mai târziu, când făceam curat în camera lui.
- Îi faceţi curat în cameră în fiecare zi?
- Cum? Nu, nu în fiecare zi. Din când în când, atunci când se face mizerie.
 
Lui i s-a părut că e genul de femeie care face curăţenie zilnic. Mică de statură, cu mâini mici, stătea acolo pe scaun, uşor aplecată în faţă, cu o geantă ponosită din piele neagră pe genunchi. Ţinea o mână pe geantă şi în cealaltă un mic telefon mobil, un Samsung vechi, albastru. Şi această mamă cu spatele încovoiat, cu un fiu de şaisprezece ani, era de-o vârstă cu el, poate mai mare cu un an sau doi. N-avea mai mult de patruzeci de ani. El nu a notat şi lucrurile acestea pentru că nu aveau relevanţă.
- Telefonul era închis, da? Parcă aşa ziceaţi?
- Da, era închis. Era pe biroul din camera lui.
- L-aţi deschis?
- Nu. Credeţi că ar fi trebuit?
 
Era prima întrebare pe care i-o pusese. Ea a strâns mai tare geanta în mână şi lui i s-a părut că vocea i s-a mai înviorat - de parcă el i-ar fi spus că în clipa când va deschide telefonul, acesta va suna şi fiul ei o va asigura că este bine şi că vine spre casă.
- Nu ştiu, doamnă. În orice caz, vă sugerez să îl deschideţi de cum ajungeţi acasă.
- Am avut o presimţire imediat ce am găsit telefonul, a zis ea. Nu-mi amintesc să-şi fi uitat vreodată telefonul.
- Da, aşa aţi spus, a continuat Avraham. Şi i-aţi telefonat colegului lui de şcoală abia după-amiază, corect?
- Am aşteptat până la ora patru deoarece uneori mai întârzie. Miercurea are mai multe cursuri şi ajunge acasă la ora trei şi jumătate. Eu am sunat la patru.
- Şi îl credeţi pe prietenul lui, da?
 
Răspunsul ei afirmativ a fost hotărât la început, dar spre final a căpătat o tentă de ezitare.
- De ce nu? Credeţi că a minţit? Şi-a dat şi el seama că sunt îngrijorată.
- Doamnă, nu ştiu dacă a minţit sau nu. Eu nu-l cunosc. Dar ştiu că prietenii se mai acoperă unul pe altul, iar dacă băiatul dumneavoastră s-a hotărât să tragă chiulul de la şcoală şi să se ducă la Tel Aviv să-şi facă un tatuaj, de exemplu, se poate ca el să-i fi spus asta celui mai bun prieten şi să-l fi rugat să nu spună nimănui.
 
Şi eu aş fi făcut la fel, şi-a zis Avraham în sinea lui.
 
Oare copiii mai folosesc expresia "a trage chiulul"? Poate pentru că ea stătea acolo nemişcată, speriată că se afla într-o secţie de poliţie sau poate doar pentru că era târziu, nu i-a mai spus că şi el a învăţat la aceeaşi şcoală, că îşi amintea cum se ducea dimineaţa în staţia de autobuz din capătul străzii Shenkar şi aştepta maşina 1 sau 3 ca să se ducă la Tel Aviv, în loc să meargă la şcoală. Nu spunea niciodată nimănui, nici măcar puţinilor prieteni pe care îi avea. Şi avea pregătită o scuză bună pentru situaţia în care dădea nas în nas cu vreun profesor.
- De ce-ar face asta? a întrebat ea. N-a mai făcut aşa până acum.
- Poate că nu, poate că da; merită să verificaţi. Dacă vedeţi că nu s-a întors când ajungeţi acasă, vă sugerez să-i telefonaţi din nou prietenului, poate chiar şi altor prieteni de-ai lui şi să încercaţi să aflaţi pe unde se mai duce el. Poate că are o iubită de care nu ştiţi. Şi încercaţi să vă aduceţi aminte dacă a zis cumva că ar avea planuri pentru miercuri. Poate că a zis ceva şi dumneavoastră aţi uitat.
- Ce planuri să aibă? Nu mi-a zis nimic de niciun plan.
- Dar fraţilor lui? Sau altcuiva din familie - vreunui văr, bunicului?
 
Întrebarea lui a părut să stârnească din nou ceva în ea, poate umbra unui gând, dar numai pentru o clipă.
 
Sau poate că se înşela. Ea venise la secţia de poliţie în speranţa că va găsi pe cineva care să se ocupe de cazul fiului ei şi care să înceapă să-l caute, dar discuţia o bulversase. În primul rând, nu ea ar fi trebuit să se afle acolo. Dacă soţul său ar fi fost în ţară, el ar fi stat în locul ei în biroul acela şi ar fi sunat de pe telefonul mobil, ar fi ameninţat şi ar fi încercat să tragă sfori. În schimb,ea era expediată frumuşel acasă, instruită cum să-l caute singură pe fiul său, în timp ce poliţistul din faţa ei vorbea despre el de parcă ar fi fost vorba de altcineva.
 
Faptul că inspectorul începuse să-i vorbească la plural ca să-i dea impresia că nu era singură în îngrijorarea ei nu ajuta cu nimic. Avea senzaţia că femeia dorea să încheie discuţia, dar nu voia să plece acasă. Iar el, la rândul lui, dorea foarte mult să plece acasă. Şi chiar atunci, fără ca ea să observe, a scris numele Ofer Sharabi în capul foii de hârtie, subliniindu-l neglijent de două ori.
- Nu prea vorbeşte cu fratele şi cu sora lui, a zis femeia. Fratele lui are cinci ani, iar de sora lui nu este foarte apropiat.
- N-ar strica să staţi de vorbă cu ei. În fine, aveţi calculator acasă?
- Da, avem calculator. În camera în care stă cu fratele lui.
- Uitaţi ce mai puteţi face. Verificaţi-i e-mailurile, pagina de Facebook, dacă are. Poate că a lăsat acolo vreun mesaj care ar explica situaţia. Ştiţi cum să verificaţi?
 
Ştia că ea n-o va face. Atunci de ce-i mai spunea lucrul acesta? Se va duce acasă să aştepte şi va sări în picioare de fiecare dată când va suna telefonul sau la cel mai mic zgomot de pe scara blocului. Şi chiar dacă fiul ei nu se va întoarce în această seară, ea tot nu va face nimic. Va aştepta până mâine-dimineaţă, apoi va veni din nou la secţie - îmbrăcată cu aceleaşi haine pe care nu şi le va scoate toată noaptea. Va veni din nou la el.
 
În birou era linişte. Femeia nu-i răspunsese la întrebarea despre calculator. Poate că se simţea ofensată. Sau poate că-i era prea ruşine să recunoască faptul că nu ştia cum să verifice.
- Doamnă, eu chiar încerc să vă ajut. Fiul dumneavoastră nu are cazier şi ziceţi că nu se amestecă în lucruri neobişnuite. Copiii obişnuiţi nu dispar. Poate se hotărăsc să chiulească de la şcoală, să plece de acasă câteva ore sau le este prea ruşine să vină acasă dacă li se pare că au făcut ceva de neiertat. Dar nu dispar. Să vă descriu un posibil scenariu: poate că fiul dumneavoastră s-a hotărât să nu se ducă la şcoală pentru că astăzi trebuia să dea o lucrare scrisă şi el nu s-a pregătit. Ştiţi cumva dacă avea de dat vreo lucrare scrisă? Întrebaţi-l pe prietenul lui. Poate că nu s-a pregătit, de obicei lua note bune şi n-a vrut să-şi dezamăgească părinţii. Aşa că nu s-a dus la şcoală şi s-a plimbat prin oraş sau s-a dus într-un mall pe undeva şi l-a prins vreun profesor sau altcineva care îl cunoaşte. El s-a speriat şi a crezut că va afla toată lumea că a chiulit de la şcoală. Aşa că de-asta n-a venit acasă. Aşa se întâmplă cu copiii obişnuiţi. Deci, dacă dumneavoastră nu-mi ascundeţi nimic, n-aveţi de ce să vă faceţi griji.
 
Vocea ei tremura.
- Ce să vă ascund? Eu vreau să-l găsiţi. El nu poate să sune dacă nu are telefonul la el...
 
Discuţia nu ducea nicăieri. Era momentul să-i pună punct. Avraham a oftat.
- Soţul dumneavoastră se întoarce abia peste câteva zile, nu-i aşa?
- Peste două săptămâni. Lucrează pe o navă cargou şi s-a dus la Trieste. Nu poate să coboare de pe navă decât peste patru zile, când ancorează în primul port.
- Nu e nevoie să coboare nicăieri. Unde sunt acum fratele şi sora lui Ofer?
- I-am lăsat cu o vecină.
 
El şi-a dat seama că rostise numele băiatului pentru prima oară de când stăteau de vorbă. Ofer. Era un nume atât de frumos. Şi-a schimbat imediat numele cu cel al băiatului - aşa cum făcea mereu când auzea un nume frumos. Se juca în gând cu un alt nume, pe care el nu îl va avea niciodată: Ofer Avraham. Inspectorul Ofer Avraham. Inspectorul-şef Ofer Avraham. Şeful poliţiei, Ofer Avraham, şi-a anunţat azi demisia din motive personale...
- Vă sugerez să vă întoarceţi acasă la copii şi vă asigur că mâine nu ne vom revedea. Am să pun pe cineva să vă sune la telefon mâine-dimineaţă să vadă care e situaţia.
 
A pus stiloul pe foaia de hârtie şi s-a lăsat pe speteaza scaunului. Ea nu s-a ridicat. Dacă n-o să-i spună clar că întrevederea  s-a încheiat, ea nu va pleca. Poate că ar fi bine să-i mai pună nişte întrebări. Era clar că nu voia să fie lăsată singură.
 
Abia atunci Avraham a observat că, în timp ce vorbeau, el mâzgălise absent o figurină albastră în josul paginii de hârtie. O linie lungă în loc de pelvis, abdomen şi gât. Două linii oblice la un capăt, în loc de picioare, şi alte două linii la celălalt capăt, în loc de braţe - cu un cerc deasupra, în loc de cap. În jurul cercului era legat ceva ce semăna cu o frânghie. Şi din cerc picurau stropi albaştri de sânge. Sau poate lacrimi? N-avea niciun motiv s-o facă, dar a acoperit desenul cu mâna. Avea degetele pătate cu cerneală albastră.
 
Deasupra secţiei de poliţie şi Institutului Tehnologic din Holon, cerul aproape că se întunecase de-a binelea când Avraham a ieşit din clădire. Era trecut de ora şapte. A cotit la dreapta pe strada Pichman, apoi la stânga pe Golda Meir, amestecându-se prin mulţimea de oameni de pe lunga alee de jogging ce se întindea între cartierele Neve Remez şi Kiryat Sharet. Încerca să nu intre în ritmul lor de mers. Mai încet, fără grabă. Era o seară plăcută, la începutul lunii mai. Nu vor mai fi multe la fel în lunile următoare.
 
Mersul său domol provoca mici ambuteiaje printre oamenii din spate. Majoritatea erau cu douăzeci sau treizeci de ani mai în vârstă decât el, îmbrăcaţi în pantaloni de trening şi tricou. Încetineau pasul, apoi, după o clipă de ezitare, ieşeau de pe alee, luând-o pe alături prin nisip, îl depăşeau repede pe poliţistul îmbrăcat în civil şi treceau înapoi pe asfalt. O femeie destul de bătrână cât să-i fie mamă s-a ciocnit de braţul lui şi s-a întors spre el murmurând scuze, iar el şi-a dat brusc seama de zgomotul traficului de pe şosea, de parcă abia atunci cineva îi scosese nişte căşti din urechi.
 
Timp de câteva minute nu auzise nimic. Era preocupat să asculte doar dialogul său interior. Nu reuşea s-o uite pe femeia aceea. Şi-a adus aminte de uciderea lui Inbal Amram în 2006. Decizia tribunalului a fost transmisă fiecărui poliţist din ţară. S-a constatat atunci că poliţia a dat dovadă de neglijenţă în operaţiunea de căutare şi se făcea vinovată de moartea femeii. Dar circumstanţele au fost cu totul diferite. Fiul femeii care venise mai devreme în biroul său nu dispăruse noaptea. Şi deocamdată nu exista niciun indiciu care să arate că era nevoie de aplicarea procedurilor de urgenţă pentru cazurile de dispariţie sau de declanşarea unei complexe şi costisitoare operaţiuni de căutare. El chiar făcuse efortul ca, în prezenţa mamei, să dea câteva telefoane la spitalele din zonă. Niciunul n-a raportat internarea vreunui băiat pe nume Ofer Sharabi sau a cuiva care corespundea semnalmentelor lui.
 
Înainte să plece de la secţie, ceruse să fie anunţat dacă apărea vreo informaţie relevantă în acest caz, să fie sunat şi-n toiul nopţii dacă era nevoie. Îi explicase mamei cum să-l caute în continuare singură şi îi lăsase ofiţerului de serviciu o descriere a rucsacului negru cu dungi albe - o imitaţie după marca Adidas - în caz că apărea vreo informaţie legată de apariţia vreunui obiect suspect în zonă. Orice altă variantă de acţiune ar fi însemnat o risipă de resurse - şi l-ar fi băgat în bucluc. Dar dacă băiatului avea să i se întâmple ceva în noaptea aceea, ceva ce el ar fi putut să prevină, atunci chiar că ar fi încurcat-o. Regreta micul discurs despre romanele poliţiste şi statisticile cazurilor de crimă din Israel. Amram fusese omorâtă de un hoţ de maşini care nici măcar n-o cunoştea - un furt de maşină care ieşise prost.