Mai puternic decât frica

Marc Levy este cel mai citit autor francez contemporan. Cărţile lui sunt traduse în 45 de limbi, regăsindu-se pe majoritatea listelor de bestseller din ţările în care este publicat. S-a născut în 1961, la Paris şi în prezent trăieşte la New York.

Cariera sa de scriitor demarează cu maximum de succes în anul 2000, când publică romanul Şi dacă e adevărat..., vândut în întreaga lume în milioane de exemplare şi ecranizat de Steven Spielberg (2005). Cartea a apărut în limba română la Editura Trei, alături de celelalte romane ale lui Marc Levy: În altă viaţă; Te voi revedea; Prietenii mei, iubirile mele; Şapte zile pentru o eternitate; Unde eşti?; Copiii libertăţii; Toate acele lucruri pe care nu ni le-am spus; Prima zi; Prima noapte; Hoţul de umbre; Strania călătorie a Domnului Daldry; Şi dacă aş mai trăi o dată etc.. În carcasa unui avion prăbuşit în zăpezile de pe Mont Blanc, Suzie Baker găseşte documentul care ar putea să-i facă dreptate familiei sale acuzate de înaltă trădare. Dar această descoperire compromiţătoare pune în alertă serviciile secrete americane.
Andrew Stilman, reporter la New York Times, i se alătură fascinantei şi enigmaticei Suzie Baker, pentru a da curs unei anchete de care depinde însăşi viaţa tinerei femei. Urmăriţi, manipulaţi, Suzie şi Andrew trebuie să evite capcane şi să dejoace planuri, riscând să dezvăluie unul dintre secretele cel mai bine păzite ale vremurilor noastre.
Personaje irezistibile, suspans bine dozat... Cu acest nou roman, Marc Levy imaginează o poveste de o uimitoare modernitate.
 
Aeroportul din Bombay, 23 ianuarie 1966, la ora 3 noaptea. Ultimii pasageri ai zborului Air India 101 traversează pista şi se urcă pe pasarela Boeingului 707. În sala de îmbarcare pustie, doi bărbaţi stau unul lângă celălalt, în picioare în faţa geamului.
- Ce e în plic?
- Prefer să nu ştii.
- Cui trebuie să-l dau?
- În timpul escalei la Geneva, o să mergi să bei ceva la bar, un bărbat o să vină lângă tine şi o să vrea să-ţi ofere un gin tonic.
- Nu beau alcool, domnule.
- Atunci, doar o să te uiţi la pahar. Interlocutorul se va prezenta sub numele de Arnold Knopf. Restul e secret şi te ştiu secretos.
- Nu-mi place că mă folosiţi pentru micile dumneavoastră daraveri.
- De unde ai dedus tu că e o daraveră oarecare, dragul meu Adesh?
 
George Ashton se exprimase pe un ton sec.
- Fie, dar după călătoria asta suntem chit, e ultima oară când folosiţi valiza diplomatică indiană în scopuri personale.
- O să fim chit când o să hotărăsc eu asta. Şi ca să ştii, nu-i nimic personal în ceea ce-ţi cer să faci. Să nu pierzi avionul, aş avea de tras dacă ar întârzia iar din pricina mea. Profită de zbor ca să te odihneşti un pic, îmi pari cam obosit. Peste câteva zile, ai să fii la conferinţa Naţiunilor Unite, la New York. Ai noroc, mie mi s-a luat de mâncarea de pe-aici, mi se întâmplă să mai visez noaptea la câte un hotdog din ăla bun de pe Madison Avenue. O să mănânci unul în cinstea mea.
- Nu mănânc porc, domnule.
- Deşi mă enervezi, Adesh, îţi urez, totuşi, drum bun.
 
*
 
Adesh Shamal nu avea să se întâlnească niciodată cu persoana de contact la barul aeroportului din Geneva. După ce făcuse escală la Delhi şi apoi la Beirut, avionul a redecolat la ora 3 noaptea. Unul dintre cele două instrumente de radionavigaţie era defect.
 
La ora 6,58 minute şi 54 secunde, comandantul de bord primea autorizaţia turnului de control regional de la Geneva să coboare la nivelul 190 după depăşirea vârfului Mont Blanc.
 
La ora 7,00 minute şi 43 secunde, comandantul D\'Souza indică faptul că trecuseră de munte şi-şi începuseră coborârea spre Geneva. Controlorul de trafic îi răspunse de îndată că poziţia este greşită şi că mai are cinci mile până la masivul muntos. Comandantul D\'Souza confirmă primirea mesajului la ora 7,01 minute şi 6 secunde.
 
La ora 7,02 minute, 00 secunde, în dimineaţa zilei de 24 ianuarie 1966, ecoul radar al zborului Air India 101 nu se mişcă vreme de un minut, înainte de a dispărea de pe ecranul controlorului.
 
Boeingul 707 botezat Kanchenjunga se lovise de stâncile Tournette, la 4 670 de metri altitudine. Niciunul dintre cei unsprezece membri ai echipajului şi cei o sută şase pasageri nu a supravieţuit impactului.
 
La şaisprezece ani după prăbuşirea avionului Malabar Princess, un alt aparat al companiei Air India se prăbuşea pe Mont Blanc, în acelaşi loc.
   
Vijelia acoperise din nou muntele, iar îngrozitoare rafale de vânt răscoleau stratul de zăpadă, reducând vizibilitatea la zero. Cei doi alpinişti legaţi în coardă abia de reuşeau să-şi vadă mâinile. Nu mai puteau să înainteze prin această magmă albă.
 
De două ore, Shamir nu se gândea decât să se întoarcă, dar Suzie se încăpăţâna să meargă înainte, profitând de şuieratul vântului ca să-i ignore repetatele rugăminţi de a coborî. Ar fi trebuit să se oprească, să sape o groapă ca să se adăpostească. În ritmul acesta, n-aveau cum să ajungă la refugiu înainte de lăsarea întunericului. Lui Shamir îi era frig, faţa îi era acoperită de promoroacă, iar amorţeala ce-i cuprindea membrele îl îngrijora. Alpinismul la mare înălţime poate se transformase, foarte rapid, într-un joc de-a v-aţi ascunselea cu moartea. Muntele n-are prieteni, oricine îi e intrus; atunci când îţi închide uşile, trebuie să i te supui fără crâcnire. Faptul că Suzie nu-şi mai amintea ce-o învăţase înainte să accepte s-o însoţească îl înfuria.
 
La 4.600 metri, în plină vijelie, este absolut obligatoriu să-ţi păstrezi sângele rece, aşa că Shamir începu să caute alinare printre amintiri.
 
Vara trecută, el şi Suzie plecaseră să se antreneze pe vârful Grays din pădurea naţională Arapaho. Dar Coloradoul era diferit, iar condiţiile climatice, incomparabile cu acelea pe care le înfruntau în această seară.
 
Escalada vârfului Grays marcase un punct de cotitură în relaţia lor. Odată întorşi în vale, se opriseră la un mic motel din Georgetown, împărţind pentru prima oară aceeaşi cameră. Motelul n-avea niciun şarm, dar patul era destul de mare ca să nu se dea jos din el vreme de două zile. Două zile şi două nopţi în timpul cărora fiecare oblojise pe corpul celuilalt rănile pe care i le făcuse muntele. Uneori, e de-ajuns un gest oarecare sau o atenţie, ca să te încredinţezi că l-ai găsit pe acel altul ce-ţi este atât de asemănător. E ceea ce simţise Shamir în timpul acestei escapade.
 
Cu un an mai înainte, Suzie îi sunase la uşă, surâzându-i într-un fel care-l descumpănise. În regiunea Baltimore, oamenii zâmbitori nu-s pe toate drumurile.
- Se pare că sunteţi cel mai bun profesor de alpinism din tot statul! spusese ea în loc de "bună ziua".
- Chiar de-ar fi adevărat, n-ar fi cine ştie ce glorie, Marylandul mai că nu e la fel de plat ca un deşert! Cel mai înalt vârf ajunge până la o mie şi ceva de metri altitudine, şi-un copil de cinci ani ar putea să se caţăre pe el...
- V-am citit pe blog relatarea expediţiilor.
- Ce pot face pentru dumneavoastră, domnişoară?
 
întrebase Shamir.
- Am nevoie de un ghid şi de un profesor răbdător.
- Nu sunt cel mai bun alpinist din ţară şi nu dau lecţii.
- Aşa o fi, dar vă admir tehnica şi-mi place naturaleţea dumneavoastră.
 
Suzie intrase în salon fără ca el s-o fi poftit înăuntru şi-i explicase motivul vizitei sale. Voia să devină, într-un an, o adevărată alpinistă, mărturisind totodată că nu escaladase nicicând vreun munte.
- De ce acum şi de ce aşa de repede? întrebase Shamir.
- Sunt oameni care aud într-o bună zi chemarea Domnului; eu am auzit-o pe aceea a muntelui. Noapte de noapte, am acelaşi vis. Mă văd escaladând culmi într-o tăcere deplină, este un extaz. Şi-atunci, de ce să nu trec de la vis la realitate făcând tot ce-mi stă în putinţă?
- Una nu o exclude pe cealaltă, răspunsese Shamir.
 
Iar în faţa ezitării lui Suzie, adăugase:
- Să auzi ambele chemări, şi a lui Dumnezeu, şi a muntelui. Dar Dumnezeu este mai tăcut, muntele bombăne, trosneşte, iar şuierele vântului sunt uneori înspăimântătoare.
- Bine, fără tăcere. Când am putea începe?
- Domnişoară...
- Baker. Dar spuneţi-mi Suzie...
- Mă caţăr pe munţi tocmai ca să fiu singur.
- Putem fi singuri în doi, nu-s vorbăreaţă.
- Nimeni nu devine un alpinist adevărat într-un an, poate numai dacă-şi consacră tot timpul...
- Nu mă ştiţi. Când mă apuc de ceva, nimic nu-mi stă în cale, niciodată n-o să mai aveţi vreo elevă la fel de motivată ca mine.
 
Să înveţe să se caţăre devenise pentru ea o obsesie.
 
Rămasă fără argumente, se oferise să-l plătească, îndeajuns ca să trăiască mai bine şi să-şi mai renoveze şi casa, care avea mare nevoie de o renovare. Shamir îi întrerupsese pălăvrăgeala dându-i, crezu ea, o primă lecţie, deşi nu era decât un sfat. Pe un perete stâncos, trebuie să fii calm, să-ţi păstrezi sângele rece, să fii stăpân pe fiecare gest. Exact opusul atitudinii sale.
 
Poftind-o să plece, îi promisese că o să se mai gândească şi că o s-o contacteze el.
 
Pe când cobora treptele de-afară, îi puse o întrebare: "de ce el?". Şi aşteptă un răspuns mai sincer decât o măguleală.
 
Suzie se întorsese ca să-l privească lung.
- Fotografia de pe blog. Mi-a plăcut cum arătaţi, am avut mereu încredere în flerul meu.
 
Nu mai spusese nimic şi plecase.
 
*
 
Nu mai târziu de-a doua zi, se întorsese după răspuns. Îşi parcase maşina pe elevatorul service-ului unde lucra Shamir şi, după ce îi ceru şefului de atelier s-o îndrume, se îndreptă cu pas hotărât spre canalul unde el schimba uleiul unui Cadillac mai vechi.
- Ce căutaţi aici? întrebase el, ştergându-şi mâinile pe salopetă.
- Dumneavoastră ce credeţi?
- V-am spus că o să mă gândesc şi că o să vă contactez eu.
- Patruzeci de mii de dolari pentru pregătirea mea. Dacă mă antrenaţi în weekenduri, câte opt ceasuri pe zi, ajungem la un total de opt sute treizeci şi două de ore. Ştiu alpinişti care au înfruntat culmile cu mai puţină experienţă. Patruzeci de dolari pe oră câştigă un medic generalist. Şi am să vă plătesc la sfârşitul fiecărei săptămâni.
- Dar ce meserie aveţi dumneavoastră, domnişoară Baker?
- Am studiat mult şi fără rost, iar apoi am lucrat la un anticar până în ziua în care a început să-mi dea prea mult târcoale. De-atunci, îmi caut calea.
- Cu alte cuvinte, sunteţi o fată de bani gata, care nu ştie cu ce să-şi mai omoare timpul. N-avem mare lucru în comun.
- Dacă-n secolul trecut burghezii aveau prejudecăţi tâmpite în privinţa muncitorilor, acuma lucrurile stau exact pe dos, îi răspunsese ea pe acelaşi ton.
 
Shamir nu terminase şcoala din lipsă de bani. Suma pe care Suzie i-o oferea pentru câteva lecţii de alpinism putea să-i schimbe mult viaţa. Dar nu reuşea să-şi dea seama dacă tupeul şi neruşinarea ei îi plăceau sau îl exasperau.
- N-am nicio prejudecată, domnişoară Baker. Sunt mecanic, diferenţa dintre noi doi e că eu sunt nevoit să lucrez în fiecare zi şi nu mi-ar plăcea să fiu dat afară pentru că, în loc să termin cu motorul ăsta, stau la taclale cu o domnişoară drăguţă.
- Nu staţi la taclale, dar mulţumesc de compliment.
- O să vă contactez când o să iau o decizie, spuse Shamir apucându-se de lucru.
 
Ceea ce şi făcu în aceeaşi seară, pe când îşi contempla farfuria din fast-foodul aflat la câţiva paşi de service, unde mânca în fiecare zi. O sunase pe Suzie Baker şi îi dăduse întâlnire într-un complex sportiv de la periferia Baltimore-ului, sâmbăta următoare la ora 8 fix.
 
*
 
Vreme de şase luni, îşi petrecuseră fiecare weekend căţărându-se pe un perete de escaladă din beton. Trei luni mai târziu, Shamir o duse pe Suzie pe mai mulţi pereţi stâncoşi. Nu-l minţise, hotărârea ei continua să-l surprindă. Nu se lăsa niciodată copleşită de oboseală. Când suferea din pricina membrelor într-un asemenea hal încât oricine ar fi renunţat, ea se agăţa cu şi mai multă energie.
 
Când Shamir o anunţă că era pregătită să înfrunte muntele şi că avea s-o ducă, odată cu venirea verii, să se caţăre pe cel mai înalt vârf din Colorado, Suzie fusese atât de fericită, că-l invitase la restaurant.
 
În afara unor gustări pe care le împărţiseră frăţeşte în timpul antrenamentelor, era prima oară când cinau împreună. În seara aceea, când Shamir îşi povestise viaţa, sosirea părinţilor săi în America, viaţa lor modestă, sacrificiile pe care le făcuseră pentru ca el să meargă la şcoli înalte, Suzie, care nu dezvăluise aproape nimic în ceea ce o privea, mai puţin că locuia la Boston şi că venea în fiecare weekend pentru lecţiile lui de alpinism, îi spusese că are de gând să escaladeze Mont Blanc anul următor.
 
Shamir încercase această ascensiune în timpul unei călătorii în Europa, pe care şi-o putuse oferi în urma unui concurs universitar câştigat cu ceva ani mai devreme. Dar muntele îi respinsese echipa şi fusese nevoit să se dea bătut, la numai câteva ore de obiectiv. Lui Shamir nu-i trecuse amara dezamăgire, dar se consola cu gândul că el şi camarazii lui se întorseseră acasă teferi. Mont Blanc i-a omorât adesea pe aceia care n-au ştiut să renunţe.
- Vorbeşti despre munte de parcă ar avea suflet, îi spusese ea la sfârşitul cinei.
- Niciun alpinist nu crede altceva şi sper că, de-acum, nici tu.
- Te-ai întoarce acolo?
- Dac-o să-mi permit vreodată, da.
- Am să-ţi fac o propunere indecentă, Shamir. Când vom termina cu lecţiile, eu am să te duc acolo.
 
Shamir fu de părere că Suzie nu avea încă nivelul ca să înfrunte Mont Blanc. Iar călătoria era prea costisitoare.
 
Îi mulţumise refuzând oferta.
- N-o să treacă anul şi am să escaladez Mont Blanc, cu sau fără tine, afirmase Suzie ridicându-se de la masă.
 
A doua zi după escapada în Colorado, după ce se sărutaseră pe creasta Gray, Shamir refuzase să mai primească bani.
 
În următoarele şase luni, Suzie îl hărţuise cu noua ei obsesie, cucerirea celui mai înalt vârf din Europa.
 
Într-o dimineaţă de noiembrie, ea şi Shamir se certaseră pentru prima şi ultima oară, atunci când, întorcându-se acasă, o găsise aşezată turceşte pe covorul din salon, cu o hartă întinsă în faţă. Aruncase doar o privire, dar îi fusese de-ajuns ca să recunoască reliefurile muntelui pe care Suzie desenase cu un creion roşu un traseu.
- Nu eşti pregătită încă, repetase el pentru a mia oară.
 
Nu renunţi niciodată când ţi-ai pus ceva în gând?
- Niciodată! declarase ea cu mândrie, dând la iveală două bilete de avion. Plecăm la jumătatea lui ianuarie.
 
El ar fi ezitat s-o ducă acolo şi-n toiul verii, aşa că în ianuarie nici nu se punea problema. Suzie argumentă că, în plin sezon, Mont Blanc colcăie de turişti. Voia să-l escaladeze singură, doar cu el. Petrecuse săptămâni întregi studiind itinerarul, aşa că ajunsese să-l cunoască amănunţit.
 
Shamir se enervase. La 4.800 de metri, presiunea în oxigen, redusă la jumătate, provoacă migrene, greţuri şi euforie acelora care vor să sfideze asemenea vârfuri fără să se fi pregătit temeinic. Iarna, acestea erau rezervate alpiniştilor experimentaţi, iar Suzie nu era nici pe departe aşa ceva.
 
Încăpăţânată, ea îşi turuise lecţia.
- O să trecem pe la Aiguille du Goûter ca să ajungem la creasta Bosses. În prima zi, o să facem un urcuş de la Nid d\'Aigle. Şase ore, cel mult opt până la refugiul de la Tête Rousse. O să ajungem la Col du Dôme la răsăritul soarelui şi apoi o să trecem de bivuacul Vallot. La 4.362 metri, o să fim la o altitudine echivalentă cu înălţimea vârfului Grays (unde promisese că va face cale-ntoarsă în caz de vreme rea). Apoi, pasajul Deux Bosses, continuase ea surescitată, arătând o cruce roşie desenată pe hartă. Şi, în sfârşit, o să-i vină rândul stâncii Tournette, după care atacăm creasta supremă. Acolo sus ne pozăm şi coborâm. Şi aşa ai să cucereşti vârful acesta la care ai visat mereu.
- Nu aşa, Suzie, nu supunându-te la asemenea riscuri. Şi o să ne încercăm puterile cu Mont Blanc, atunci când o să am eu bani să te duc acolo. Îţi promit. Dar nu iarna, ar fi sinucidere curată.
 
Suzie îi ţinuse piept.
- Şi ce-ar fi dacă, de când ne-am sărutat pentru prima oară pe vârful Grays, m-am apucat să visez că o să mă ceri de nevastă pe Mont Blanc? Şi dacă, pentru mine, luna ianuarie ar fi singura potrivită pentru un asemenea eveniment, nu-s toate astea mai importante ca nenorocitele tale de îngrijorări meteorologice? Strici totul, Shamir, voiam...
- N-am stricat nimic, şoptise el. Oricum îţi atingi mereu scopurile. Fie ca tine, dar de azi înainte n-am să-ţi mai las nicio clipă de răgaz. Fiecare moment liber va trebui consacrat pregătirii acestei nebunii. Trebuie să ajungi să fii în stare nu doar să escaladezi un munte mult mai perfid decât pare, ci să-i înfrunţi clima. Şi habar n-ai tu cum e să te surprindă vijelia la mare înălţime.
 
Shamir îşi amintea fiecare cuvânt pe care-l rostise în plăcuta căldură a casei sale din Baltimore, acum când suferea cumplit din pricina unei grindini mărunte ce-i biciuia chipul.
 
Vântul se înteţea. La cincisprezece metri de el, Suzie nu mai era decât o umbră în furtuna care-i hărţuia. Nu trebuia să se lase copleşit de frică, să transpire; sudoarea este fatală la mare altitudine. Ţi se lipeşte de piele şi se transformă în cristale, de îndată ce temperatura corpului scade.
 
Faptul că Suzie era în faţă îl neliniştea şi mai mult, el era ghidul, iar ea, eleva. Refuza însă să încetinească şi o luase înaintea lui de mai bine de o oră. Bivuacul Vallot era de-acum o vagă amintire. Ar fi trebuit ca de-acolo să se întoarcă. Nicio rază de lumină nu mai străbătea prin cerul întunecat, atunci când se deciseseră să-şi continue drumul şi să o ia prin această trecătoare abruptă.
 
Sub perdeaua de zăpadă zburătăcită de vânt, i se păru că o vede pe Suzie mişcându-şi braţele. Obiceiul e ca între doi alpinişti legaţi în coardă să se respecte o distanţă de siguranţă de cel puţin cincisprezece metri, dar Suzie încetinea în sfârşit pasul, iar Shamir se hotărî să încalce regula ca să se apropie de ea. Când ajunse lângă ea, Suzie i se lipi de ureche ca să-i strige că întrezărise, era sigură, stâncile Tournette. Dacă izbuteau să ajungă până acolo, puteau să se pună la adăpost de-a lungul pereţilor stâncoşi.
- N-o să ajungem, e prea departe, urlă Shamir.
- Ai o idee mai bună? îi răspunse Suzie, trăgând de coardă.
 
Shamir ridică din umeri şi o luă înainte.
- Nu aşa de aproape de mine, ordonă el înfigându-şi pioletul.
 
Când simţi pământul fugindu-i de sub picioare, dându-şi seama că era prea târziu, se întoarse spre Suzie ca să o prevină de pericol.
 
Coarda se întinse brusc. Suzie fu aruncată înainte şi, în ciuda tuturor sforţărilor sale, îl urmă pe Shamir în crevasa care se căscase dedesubtul lor.
 
Alunecând pe pantă cu o viteză ameţitoare, nu puteau face nimic pentru a-şi încetini căderea. Costumul lui Shamir se rupse, o alică de chiciură îi sfâşie pieptul. Capul i se lovi de gheaţă şi i se păru că primise un upercut în plină figură. Sângele ce-i curgea din arcadele ochilor îl orbea.
 
Aerul îi pătrundea cu greu în plămâni. Alpiniştii ce-au supravieţuit căderii într-o crevasă vorbesc despre naufragiu, de parcă s-ar fi înecat. Exact aşa se simţea el acum.
 
Incapabili să se agaţe de perete, continuau să alunece. Shamir urlă numele lui Suzie, dar nu auzi nicio voce care să-i răspundă.
 
Se lovi de pământ. O lovitură înăbuşită, o oprire bruscă, ca şi cum, înghiţindu-l, muntele ar fi vrut să-l facă pe loc KO.
 
Înălţă capul şi văzu o masă albă care se prăbuşea peste el. Apoi totul deveni tăcere.