Strania călătorie a domnului Daldry

"Bărbatul care va conta cel mai mult în viaţa ta tocmai a trecut prin spatele tău. Ca să-l găseşti, va trebui să faci o călătorie lungă şi să întâlneşti şase persoane care te vor conduce la el...
Alice, în tine sunt două vieţi. Cea pe care o cunoşti şi o alta, care te aşteaptă de multă vreme."

Londra, 1950
Alice duce o viaţă liniştită, împărţită între munca sa, care o pasionează şi grupul ei de prieteni, cu toţii artişti ocazionali. Totuşi, în ajunul Crăciunului, viaţa ei va fi complet bulversată. În timpul unei excursii la bâlciul din Brighton, o ghicitoare îi prezice un viitor misterios. Alice n-a crezut niciodată în astfel de lucruri, dar nu poate să-şi alunge din minte cuvintele femeii, iar nopţile îi sunt bântuite de coşmaruri care par pe cât de reale, pe atât de inexplicabile.
Vecinul ei de palier, domnul Daldry, celibatar convins, gentleman excentric şi mucalit, o determină, din nişte motive obscure, să ia în serios vorbele ghicitoarei şi să le găsească pe acele şase persoane care o vor conduce spre destinul ei.
De la Londra la Istanbul, Daldry se hotărăşte să o însoţească într-o călătorie neobişnuită...


Londra, vineri, 22 decembrie 1950
 
Aversa izbea în tavanul de sticlă de deasupra patului. Era o ploaie grea, de iarnă. Ar fi fost nevoie de mult mai multe, pentru a spala, în sfârşit, oraşul de murdăria războiului. Pacea n-avea decât cinci ani, şi majoritatea cartierelor mai purtau încă stigmatele bombardamentelor. Viaţa îşi relua cursul, raţionalizarea continua, în mai mică măsură decât în anul precedent, dar îndeajuns cât să le amintească oamenilor de zilele în care putuseră mânca pe săturate, în care consumaseră şi altfel de carne decât cea din conservă.
 
Alice îşi petrecea seara acasă, în compania găştii ei de prieteni. Sam, librar la Harrington & Sons şi un excelent contrabasist; Anton, tâmplar şi un trompetist fără egal; Carol, infirmieră recent demobilizată şi imediat angajată la spitalul din Chelsea; şi Eddy, care îşi câştiga pâinea din două în două zile, cântând din gură la picioarele scării din Gara Victoria sau în crâşme, când i se dădea voie.
 
În acea seară, lui i-a venit ideea să dăm o raită la Brighton, a doua zi, pentru a sărbători venirea Craciunului. Barăcile cu atracţii, care se întindeau de-a lungul digului mare, se deschiseseră din nou, iar într-o zi de sâmbătă, bâlciul avea să fie în toi.
 
Fiecare s-a scormonit după parale prin fundul buzunarelor. Eddy adunase ceva bani într-un bar din Notting Hill, Anton primise de la patronul lui o mică primă de sfârşit de an, Carol n-avea un chior, dar ea nu avea niciodată, aşa că vechii ei amici se obişnuiseră să plătească întotdeauna şi pentru ea, Sam îi vânduse unei cliente americane o ediţie originală din La Traversée des apparences şi o a doua ediţie din Doamna Dalloway, încasând astfel, într-o singură zi, salariul pe o săptămână. Cât despre Alice, dispunea de unele economii, pe care merita să le cheltuiască: tot anul, muncise ca o smintită şi, oricum, ar fi găsit orice scuză pentru a petrece o sâmbătă în tovaraşia prietenilor.
 
Vinul adus de Anton avea gust de dop şi-ţi făcea gura pungă, dar băuseră din el îndeajuns ca să înceapă cu toţii să cânte în cor, cu tot mai multă forţă de la un cântec la altul, până când vecinul de palier, domnul Daldry, le bătuse în uşă.
 
Sam, singurul care avusese curajul să deschidă, a promis că zgomotul va înceta imediat; de altfel, era timpul să se ducă fiecare la casa lui. Domnul Daldry îi acceptase scuzele, nu fără să declare pe un ton cam înţepat că încercă să doarmă şi că ar fi fost recunoscător dacă vecinii nu l-ar fi împiedicat s-o facă. Menirea casei victoriene pe care o împărţeau nu era aceea de a se transforma în club de jazz. Şi-aşa, era destul de neplăcut să le audă, prin perete, discuţiile. Apoi, se întorsese în apartamentul său, care era chiar uşă-n uşă cu al lui Alice.
 
Amicii ei îşi puseseră paltoanele, fularele şi căciulile şi îşi dăduseră întâlnire a doua zi, la zece dimineaţa, în Victoria Station, pe peronul de unde pleca trenul spre Brighton.
 
Rămânând singură, Alice a făcut puţină ordine în încăperea spaţioasă, care, în funcţie de momentul din zi, îi servea ca atelier, sufragerie, salon sau dormitor. Tocmai îşi desfăcea canapeaua extensibilă, când s-a ridicat brusc şi s-a uitat spre intrare. Cum de avusese vecinu-său tupeul să întrerupă o petrecere atât de frumoasă, şi cu ce drept dăduse, aşa, năvală în casa ei?
 
Şi-a înşfăcat şalul agăţat în cuier, s-a uitat în oglinjoara de la intrare, a pus şalul la loc, o îmbătrânea, şi s-a dus cu pas hotarât să bată, la rândul ei, în uşa domnului Daldry. Cu mâinile în şolduri, a aşteptat să-i deschidă.
- Spune-mi că a luat foc casa şi că isteria dumitale subită n-are alt motiv decât acela că vrei să mă salvezi din mijlocul flăcărilor, a oftat acesta, cu un aer arogant.
- Mai întâi, în weekend, ora unsprezece seara nu e ceva exagerat şi, apoi, eu îţi suport destul de des gamele ca să poţi şi dumneata să tolerezi puţin zgomot, o dată, când am şi eu musafiri!
- Îţi primeşti amicii ăia gălăgioşi în fiecare vineri şi, pe urmă, aveţi regretabilul obicei de a trage cam tare la măsea, şi asta sistematic, ceea ce nu rămâne fără efect în privinţa somnului meu. Şi, ca să ştii, eu n-am pian, gamele de care te plângi trebuie să fie opera unui alt vecin, poate a doamnei de jos. Eu sunt pictor, domnişoară, nu muzician, iar pictura nu face zgomot. Ce liniştită era casa asta veche, atunci când stăteam numai eu în ea!
- Pictezi? Ce pictezi, mai exact, domnule Daldry? s-a interesat Alice.
- Peisaje urbane.
- Ciudat, nu te vedeam pictor, mi te imaginam...
- Ce-ţi imaginai, domnişoară Pendelbury?
- Mă cheamă Alice, ar trebui să-mi ştii numele mic, că doar nu-ţi scapă niciuna din conversaţiile mele.
- Ce vină am eu, dacă pereţii care ne despart nu sunt mai groşi? Acum, că am făcut prezentările, pot să-mi văd iar de somnul meu, sau doreşti să ne continuăm conversaţia pe palier?
 
Alice şi-a privit câteva clipe vecinul.
- Care e problema dumitale? l-a întrebat ea.
- Poftim?
- De ce afişezi figura asta distantă şi ostilă? Între vecini, am putea face un mic efort ca să ne înţelegem sau, cel puţin, să ne prefacem.
- Domnişoară Pendelbury, am venit aici cu mult înaintea dumitale, dar, de când te-ai instalat în apartamentul ăsta, pe care speram să-l recuperez, viaţa mea e puţin spus tulburată, iar din liniştea mea n-a mai rămas decât o vagă amintire. De câte ori n-ai bătut la uşa mea să-mi ceri sare sau făină sau puţină margarină, fiindcă rămăseseşi în pană tocmai când găteai pentru încântătorii dumitale prieteni? De câte ori nu mi-ai cerut o lumânare, atunci când s-a oprit curentul? Te-ai întrebat vreodată daca frecventele tale intruziuni mi-au încălcat intimitatea?
- Dumneata voiai să ocupi apartamentul meu?
- Voiam să-mi fac un atelier acolo. Eşti singura din casa asta care beneficiezi de un tavan de sticlă. Din păcate, farmecele dumitale au avut pesemne mai multă trecere în faţa proprietarului, aşa că trebuie să mă mulţumesc cu lumina palidă care trece prin modestele mele ferestre.
- Nu l-am văzut în viaţa mea pe proprietar. Am închiriat apartamentul ăsta prin intermediul unei agenţii.
- Putem să punem punct aici, pentru seara asta?
- De-aia mă tratezi cu atâta răceală de când stau aici, domnule Daldry? Fiindcă am obţinut atelierul pe care ţi-l doreai?
- Domnişoară Pendelbury, în clipa asta, de răceală au parte picioarele mele. Bietele de ele îndură curentul, în timp ce noi discutăm. Dacă nu vezi niciun inconvenient, o să mă retrag înainte de-a mă alege cu o răceală. Îţi doresc o noapte plăcută; a mea va fi scurtată mulţumită dumitale.
 
Domnul Daldry a închis cu delicateţe uşa în nasul lui Alice.
- Ce personaj ciudat! a mormăit ea, făcând cale-ntoarsă.
- Te-am auzit! i-a strigat imediat Daldry, din salon. Bună seara, domnişoară Pendelbury.
 
Întorcându-se în apartament, Alice şi-a făcut toaleta şi s-a strecurat în aşternut. Daldry avea dreptate: frigul iernii cuprinsese casa victoriană, iar sistemul vechi de încălzire centrală nu izbutea să facă mercurul din termometru să urce. Alice a luat o carte de pe taburetul folosit pe post de noptieră, a citit câteva rânduri şi a pus-o la loc. A stins lumina şi a aşteptat să i se obişnuiască ochii cu întunericul. Ploaia şiroia pe tavanul de sticlă. Alice s-a înfiorat, iar gândul i-a zburat la pământul reavăn din păduri, la frunzele toamnei putrezind prin stejărişuri. A inspirat adânc şi nările i s-au umplut cu un iz slab de humus.
 
Alice avea un dar deosebit. Facultăţile sale olfactive erau cu mult peste cele normale, iar asta îi permitea să distingă până şi cea mai slabă mireasmă şi să şi-o întipărească pentru totdeauna în memorie. Îşi petrecea zilele aplecată asupra mesei lungi din atelierul său, combinând moleculele, pentru a obţine acordul care ar fi putut deveni, într-o zi, un parfum. Alice era "nas". Muncea de una singură, dar, lună de lună, făcea turul tuturor parfumeriilor din Londra, pentru a-şi propune formulele. Cu o primăvară în urmă, izbutise să-l convingă pe un parfumier din Kensington, care fusese sedus de o creaţie de-a ei - "Eau d'Églantine" -, să i-o comercializeze. Apa de toaletă avusese un anumit succes la clientela moţată, fapt care i-a asigurat lui Alice un mic venit lunar ce-i îngăduia să trăiască puţin mai bine decât în anii anteriori.
 
A aprins din nou veioza şi s-a aşezat la masa de lucru. A luat trei tampoane, pe care le-a pus în tot atâtea flacoane, şi, până noaptea târziu, şi-a notat în caiet ce note de parfum a obţinut.
 
*
 
Alice a fost trezită brusc de soneria deşteptătorului. A aruncat în el cu o pernă, ca să-l facă să tacă. Un soare învăluit în ceaţa dimineţii îi lumina faţa.
- Sticlăria naibii! a bodogănit ea.
 
Apoi, amintindu-şi de întâlnirea de pe peronul gării, şi-a învins cheful de leneveală. S-a ridicat dintr-un salt, şi-a luat la întâmplare nişte haine din şifonier şi s-a năpustit spre duş.
 
Ieşind din casă, Alice a aruncat o privire spre ceasul de mână. Cu autobuzul, n-avea să ajungă în veci la ora stabilită. A fluierat după un taxi şi, de cum s-a urcat, l-a implorat pe şofer s-o ia pe drumul cel mai scurt spre Victoria Station.
 
Când a ajuns la gară - cu cinci minute înainte de plecarea trenului -, o coadă lungă de călători aştepta în faţa ghişeelor. Alice s-a uitat spre peron şi a luat-o într-acolo în pas alergător.
 
Anton o aştepta în faţa primului vagon.
- Da' ce naiba ai făcut? Haide, urcă odată!, i-a spus acesta, ajutând-o să urce pe treaptă.
 
Alice s-a instalat în compartiment, unde o aştepta toată gaşca.
- După părerea voastră, ce şanse am avea să fim controlaţi? a întrebat, trăgându-şi sufletul, în timp ce se aşeza.
- Ti-aş da cu dragă inimă biletul meu, dacă aş avea, a răspuns Eddy.
- Aş zice că există o posibilitate din două, a adăugat Carol.
- Într-o sâmbătă dimineaţă? Eu aş înclina pentru una din trei... Vedem noi la sosire, a conchis Sam.
 
Alice şi-a sprijinit capul de geam şi a închis ochii. Staţiunea balneară se găsea la o oră de mers de capitală. A dormit aproape tot drumul.
 
Gara Brighton. La ieşirea de pe peron, un controlor recupera biletele de călătorie. Alice s-a oprit în faţa lui şi s-a prefăcut că se caută prin buzunare. Eddy a imitat-o. Anton a zâmbit şi le-a dat câte un bilet.
- Erau la mine, i-a spus controlorului.
 
A luat-o de mijloc pe Alice şi a tras-o către ieşire.
- Să nu mă întrebi cum de-am ştiut c-o să întârzii. Tu întârzii întotdeauna! Cât despre Eddy, îl cunoşti la fel de bine ca mine, e blatist până-n străfundul sufletului, şi nu voiam să ne stricăm ziua chiar înainte de-a fi început.
 
Alice a scos doi şilingi din buzunar şi i-a întins lui Anton, dar acesta a închis mâna amicei sale peste monede.
- Ei, zău aşa! a spus el. Ziua o să treacă atât de repede! Iar eu nu vreau să pierd nimic din ea.
 
Alice l-a privit cum se îndepărtează ţopăind într-un picior; în faţa ochilor, i-a apărut pentru o clipă imaginea adolescentului pe care îl cunoscuse şi a zâmbit.
- Vii? a întrebat el, întorcându-se.
 
Au luat-o pe Queen's Road şi apoi pe West Street, spre promenada paralelă cu ţărmul. Se adunase deja o mulţime de oameni. Două promontorii mari înaintau în mare. Barăcile de lemn aflate pe ele le dădeau aerul unor nave impunătoare.
 
Pe Palace Pier se găseau atracţiile bâlciului. Gaşca de amici a ajuns la orologiul care marca intrarea. Anton i-a cumpărat bilet lui Eddy şi i-a făcut semn lui Alice, care avusese deja grijă de al său.
- Doar n-o să-mi faci cinste toată ziua, i-a şoptit ea la ureche.
- Şi de ce nu, dacă-mi face plăcere?
- Pentru că nu există niciun motiv ca să...
- Faptul că-mi face plăcere nu e un motiv îndeajuns de bun?
- Cât e ceasul? a întrebat Eddy. Mi-e foame.
 
La câţiva metri mai încolo, în faţa marii clădiri care adăpostea sera, se afla o dugheană cu fish and chips. Izul de prăjeală şi de oţet ajungea până la ei. Eddy s-a frecat pe burtă şi l-a tras pe Sam spre chioşc. Alice a făcut o mutră dezgustată şi s-a alăturat grupului. Fiecare a comandat. Alice i-a plătit vânzătorului şi i-a zâmbit lui Eddy, oferindu-i o caserolă cu peşte prăjit.
 
Au mâncat sprijiniţi în coate de balustradă. Anton privea tăcut valurile ce se strecurau printre picioarele digului. Eddy şi Sam puneau ţara la cale. Ocupaţia favorită a lui Eddy era aceea de a critica guvernul. Îl acuza pe prim-ministru că nu face nimic sau nu destul pentru cei mai defavorizaţi, că nu a ştiut să înceapă lucrări de amploare pentru a accelera reconstrucţia oraşului. La urma urmei, ar fi fost de-ajuns să-i angajeze pe toţi cei care n-aveau un loc de muncă şi care mâncau pe sponci. Sam îi vorbea despre economie, invocând dificultatea de a găsi mână de lucru calificată, iar când Eddy căsca, îl făcea anarhist trândav, ceea ce nu-i displăcea chiar atât de mult amicului său. Făcuseră războiul amândoi în acelaşi regiment, iar prietenia care-i lega era de nezdruncinat, oricare le-ar fi fost divergenţele de opinii.
 
Alice stătea puţin mai departe de grup, ca să scape de izul de prăjeală cam prea puternic pentru gustul ei. Carol a venit lângă ea şi au rămas amândouă tăcute o bucată de vreme, cu privirea pierdută în larg.
- Ar trebui să-i dai puţină atenţie lui Anton, a murmurat Carol.
- De ce, e bolnav? a întrebat Alice.
- De dragoste pentru tine! Nu-i nevoie să fii infirmieră ca să-ţi dai seama. Treci într-una din zile pe la spital, o să te duc să-ţi faci un control la ochi. Cred că eşti tare mioapă, dacă nu vezi asta.
- Aiureli! Ne cunoaştem din adolescenţă, între noi nu e altceva decât o foarte veche prietenie.
- Eu nu-ţi spun decât să-i dai puţină atenţie, a întrerupt-o Carol. Dacă simţi ceva în privinţa lui, nu e cazul s-o mai lungeşti. Noi vom fi fericiţi cu toţii să vă ştim împreună, vă meritaţi unul pe celălalt. Dacă lucrurile stau altfel, nu mai fi atât de ambiguă, îl faci să sufere degeaba.
 
Alice şi-a schimbat locul, pentru a sta cu spatele către grup şi cu faţa la Carol.
- Cum adică, sunt ambiguă?
- Făcându-te ca nu ştii de slăbiciunea mea pentru el, de exemplu! i-a răspuns Carol.
 
Doi pescăruşi se delectau cu resturile de peşte pe care fata le aruncase în mare. Şi-a azvârlit caserola într-un coş de gunoi şi s-a dus lângă băieţi.
- Rămâi aici, să pândeşti refluxul, sau vii cu noi? a întrebat-o Sam pe Alice. Ne ducem să dăm o raită pe la jocuri. Am dibuit o maşinărie, unde, cu o lovitură de baros, câştigi un trabuc, a adăugat el, suflecându-şi mânecile.
 
Pentru această încercare, puneai în aparat un sfert de penny. Resortul, care trebuia lovit cât mai tare cu putinţă, azvârlea în aer o minge de fontă. Dacă mingea făcea să sune clopotul plasat la o înălţime de şapte picioare, prin fanta aparatului era eliberat un trabuc. Chiar dacă acesta era departe de a fi o havană, Sam considera că a fuma un trabuc era o chestie de un farmec nebun. A încercat de opt ori şi a lăsat în aparat doi penny, probabil dublul sumei pe care ar fi scos-o din buzunar, dacă ar fi cumpărat un trabuc la fel de ordinar de la tutungeria aflată la doi paşi de acolo.
- Pasează-mi o monedă şi lasă-mă în pace, a spus Eddy.
 
Sam i-a întins un sfert de penny şi s-a tras îndărăt. Eddy a ridicat barosul de parcă ar fi fost un simplu ciocan şi l-a lăsat să cadă peste resort, fără cine ştie ce efort. Mingea de fontă a ţâşnit şi clopotul a sunat. Stăpânul barăcii i-a înmânat câştigul.
- Asta-i pentru mine, a declarat Eddy. Mai dă-mi o monedă, o să-ncerc să câştig unul şi pentru tine.
 
Un minut mai târziu, cei doi tovarăşi îşi aprindeau trabucurile. Eddy era încântat, Sam îşi făcea socoteala mormăind. La preţul ăla, ar fi putut să-şi ofere un pachet de ţigări. Douăzeci de Embassy, pentru un trabuc ordinar! Asta-ţi dădea de gândit.
 
Băieţii au ochit circuitul de maşinuţe care se tamponau. Au schimbat o privire şi, aproape imediat, se şi afla instalat fiecare în câte una. Toţi trei răsuceau volanul şi striveau pedala de acceleraţie pentru a-i izbi cât mai tare cu putinţă pe ceilalţi, sub privirile consternate ale fetelor. La sfârşitul turei, au luat cu asalt standul de tir. Anton era de departe cel mai abil. După ce a lovit de cinci ori ţinta, a câştigat un ceainic de porţelan, pe care i l-a oferit lui Alice.
 
Carol, izolată de grup, urmărea caruselul, unde căluţii de lemn se învârteau sub ghirlanda de lumini. Anton s-a apropiat de ea şi a luat-o de braţ.
- Ştiu, e o chestie copilărească, a oftat Carol, dar dacă ti-aş spune că niciodată nu am...
- Nu te-ai dat niciodată în căluşei, când erai mică? a întrebat Anton.
- Am crescut la ţară; în satul meu nu se opreau niciodată negustorii de bâlci. Apoi, când am venit la Londra, să mă fac infirmieră, eram prea mare. După aceea, a venit războiul şi...
- Şi acum, ai vrea tare mult să faci o tură... Păi, dacă-i aşa, vino cu mine, a spus Anton şi-a tras-o pe Carol spre ghereta de unde se cumpărau biletele. Îţi ofer botezul călătoriei pe căi de lemn. Uite, urcă-te pe ăsta, i-a arătat el un bidiviu cu coama aurie, ceilalţi mi se par mai năbădăioşi şi, fiind prima oară, trebuie să fim mai prudenţi.
- Tu nu vii cu mine? a întrebat Carol.
- Ah, nu, mie nu-mi prea surâde chestia asta! Doar mă uit, şi mă şi ia cu ameţeală! Dar îţi promit că o să fac un efort şi n-o să te pierd din ochi.
 
S-a auzit o sonerie. Anton a coborât de pe estradă. Căluşeii au luat viteză. Sam, Alice şi Eddy s-au apropiat s-o urmărească pe Carol, singura adultă în mijlocul unei cete de puşti care râdeau de ea şi o arătau cu degetul. La al doilea tur, pe obrajii prietenei lor curgeau şiroaie de lacrimi, pe care ea încerca să şi le şteargă cu dosul mâinii.
- Urât din partea ta! a spus Alice, lovindu-l pe Anton peste umăr.
- Am crezut că e bine ce fac, nu înţeleg ce are; ea a vrut să...
- Să facă o plimbare călare împreună cu tine, tâmpitule, nu să se facă de râs în public.
- Dacă Anton îţi spune că a vrut să facă un lucru bun! a ripostat Sam.
- Dacă aţi fi cât de cât gentlemeni, v-aţi duce după ea, în loc să staţi pironiţi aici.
 
Până să se consulte ceilalţi doi între ei, Eddy se şi căţărase în carusel şi o luase pe lângă căluţii de lemn, administrând ici şi colo câte o uşoară scatoalcă ţâncilor care se hlizeau prea tare, după gustul lui. Căluşeii îşi continuau mişcarea infernală; Eddy a ajuns, în sfârşit, în dreptul lui Carol.
- După cât se pare, aveţi nevoie de un valet, don'şoară! a spus, punându-şi mâna pe coama căluţului.
- Te implor, Eddy, ajută-mă să cobor.
 
Dar Eddy s-a instalat călare pe crupa calului şi a strâns-o pe călăreaţă în braţe. S-a aplecat spre urechea ei.
- Doar nu-ţi închipui că o să-i lăsăm pe mucoşii ăştia mici să scape chiar aşa! O să ne distrăm în asemenea hal, încât or să crape de necaz. Nu te subestima, soro, adu-ţi aminte că, în timp ce eu mă îmbătam prin puburi, tu cărai brancarde sub bombe. Data viitoare, când o să mai trecem prin faţa imbecililor ălora de prieteni ai noştri, vreau să te aud râzând în hohote, ai înţeles?
- Şi cum vrei să fac asta, Eddy? l-a întrebat Carol, plângând cu sughiţuri.
- Dacă tu crezi că eşti caraghioasă pe mârţoaga asta, în mijlocul plozilor, atunci gândeşte-te la mine, cum stau în spatele tău, cu trabucul în gură şi cu şapca pe cap!
 
Şi, la tura următoare, Eddy şi Carol râdeau să se prăpădească.
 
Caruselul a încetinit şi s-a oprit.