Fiecare moare singur

Viki ar fi fost o fată frumoasă dacă n-ar fi avut pe obrazul drept şi pe gât cicatricile hidoase ale unei arsuri. Când avea doisprezece ani, taică-său venise acasă beat şi o pusese să aprindă lampa abia stinsă şi încinsă. În urma exploziei rămăsese pe toată viaţa însemnată. După ce termină liceul, părinţii (tatăl în primul rând, dintr-o remuşcare transformată în ambiţie privind viitorul fetei) hotărâră ca fata să dea examen la medicină. Şi a tot dat de câteva ori fără să reuşească. Ei însă nu disperau, o angajaseră ca învăţătoare suplinitoare într-un cătun din apropiere, ca să aibă justificarea unui serviciu. În rest, după părerea lor, ar fi trebuit să "mănânce" cartea.

Părinţii plecau la lucru - tatăl era maistru la secţia de tractoare a fermei, mama era contabilă la primărie, în afară de asta luaseră de la C.A.P. într-un fel de arendă două hectare pe care semănaseră pepeni - şi ea rămânea singură. Îşi lua o pătură, câteva cărţi şi se urca pe bloc. Ca să ajungi sus te căţărai pe nişte mânere de metal şi intrai printr-un fel de chepeng de tablă groasă. "Capacul de sicriu" - aşa îi zicea. Se închidea pe deasupra şi rămânea singură pe acoperişul blocului. Uita de igrasia blocului cu încălzire de lemn, de ţevile plesnite şi de mirosul de urină ridicat de la subsol, de faptul că adesea curentul electric era întrerupt, cum fusese atunci când avusese accidentul cu lampa.

Apoi pe acoperiş au început să vină şi colegele: ascultau muzică, dansau, făceau plajă. Era "banda lui Viki". Ea era capul: avea tot felul de idei "crazy". Fără să stea mult pe gânduri, punea în aplicare tot felul de farse cu ajutorul "Lilicilor", aşa le spunea fetelor pentru că, printr-o întâmplare, trei dintre ele se numeau Lili.

Tot acolo, pe acoperiş, au făcut pregătirile pentru brigada artistică. Şeful brigăzii era un învăţător, Blejuşcă, un tip calculat. Textul însă îl alcătuiseră în principal Viki împreună cu Lilicile. Pe acoperiş mai venea Liviu, un băiat care tocmai terminase liceul silvic şi o iubea în taină pe Viki, dar ea râdea de el şi îl folosea "să-i ţină trena". Liviu se mulţumea cu puţin. O întâlnire întâmplătoare cu ea la magazin o ţinea minte luni şi luni de zile. Faptul că, tot întâmplător, i-a atins mâna, când a pus-o deodată cu mâna ei pe clanţa uşii de la căminul cultural, îi lumina nopţile cu sori.

Au avut succes cu brigada, au mers chiar la Bucureşti, la Cântarea României. Viki strălucea pur şi simplu pe scenă cu replicile ei inteligente, cu inflexiunile comice ale vocii. Nici cicatricile nu se mai vedeau atât de mult sub părul à la Mireille Mathieu, anume lăsat mai lung. Mai mult: când a citit nişte poezii proprii, Fănuş Neagu a chemat-o la Bucureşti s-o ajute să debuteze.

În urma unei reclamaţii, cele două hectare cu pepeni au fost arate, pentru că pământul C.A.P.-ului - aşa erau legile - nu puteau fi înstrăinate. Taică-său scăpase numai cu atât, însă ar fi putut ajunge şi la puşcărie. Ameninţată cu examenele, Viki ameninţă la rândul ei. Ştia că taică-său îl mituise pe preşedintele C.A.P-ului şi la o adică...

În sfârşit, Viki n-a mai vorbit cu ei. Se închidea în cameră şi nimeni nu o mai vedea zile întregi. Slăbise, ochii i se înfundaseră în cap. Atunci plecă singură la Bucureşti, vreo săptămână nu se mai ştiu nimic de ea.

Când s-a întors, primul lucru a fost să-l cheme pe Blejuşcă. Urcară amândoi pe acoperiş. Acolo îi găsiră Lilicile. Ascultau muzică şi beau bere. Viki stătea cu picioarele într-un lighean cu apă fierbinte. El era nervos, agasat de cine ştie ce. Viki avea o sticlă de bere în faţă. Se uita la ea ca la o broască râioasă. "Nu mai pot", zise. "Încearcă", insistă Blejuşcă şi-i împinse sticla în faţă. Viki o bău cu sughiţuri şi fetele rămaseră mirate, pentru că ea nu prea bea. Apoi veni şi Liviu. Viki dansă cu el. Era fermecătoare în ciuda slăbiciunii (sau tocmai de aceea): într-o rochie albă ameţitor de scurtă, cu părul lins à la Mireille Mathieu, cu ochi strălucitori. Blejuşcă îi dădu iar bere cu forţa. "Trebuie să scapi de el, înţelegi?" zise el enervat şi atunci fetele pricepură că ea era gravidă şi că el îi dădea bere ca să declanşeze un avort.

Apoi, cuprinsă de euforie, ca în transă, Viki veni cu o idee. "Rămânem aici, nu mai plecăm - strigă - ca să le facem în ciudă". "Ura!", se entuziasmară toţi, dar entuziasmul lor nu avea să ţină mult.

Primii s-au alarmat părinţii. Au venit să-şi ia fiicele acasă, dar Viki a tras zăvorul de pe "capacul sicriului" şi nu a plecat nimeni. Au început ameninţările. Apoi, neputincioşi, părinţii au chemat miliţianul care ceru celor de pe acoperiş să deschidă altfel intră cu forţa. Dar n-avea cum: chepengul era aproape imposibil de deschis.

Lumea era revoltată de tinerii de pe bloc şi de muzica lor disperată, care le strica liniştea. Lilicile, ameninţate de părinţi, se cam bosumflaseră. Când veni primarul (anunţat de miliţian) se făcuse noapte. Le-a strigat să termine odată şi să deschidă. Blejuşcă izbucni: "Eu merg să deschid". Viki îi spuse că dacă va deschide, ea se va arunca de pe acoperiş. "N-ai să te arunci", râse el şi se îndreptă spre chepeng. Urma să se logodească cu fata primarului, o tipă urâtă cu draci, parcă sculptată cu barda de Vida Geza, un sculptor comunist de atunci, şi nu voia să-şi strice situaţia. Viki, ca în joacă, făcu doi-trei paşi spre marginea acoperişului şi se aruncă în gol. Liviu nu a mai reuşit decât să-i atingă rochia albă de borangic.

A murit pe loc. S-a adunat imediat multă lume, se ieşise tocmai de la filmul Fiecare moare singur. În geanta cu care fusese la Bucureşti s-au găsit nişte buletine de analiză medicală de oncologie. Se pare că Viki avea leucemie. Liviu are şi acum credinţa că nu era gravidă. A fost doar ultima ei farsă. O idee "crazy".