Trebuie să traducem (oricum nu facem decît asta)

Doar culturile care se iau în serios traduc, doar culturile consistente şi rezistente, cu durate, natură, hipercultură (de sine), interioritate şi chiar religie (de sine) proprii, care cred în propria illusio (Bourdieu), care adică îşi iau atît propriul joc, cît şi marele joc, lumea-joc, cultura ca joc de autocreare a omului, de permanentă hominizare a omului, în serios, traduc, adică se hrănesc, sînt vii, participă la un metabolism, ca spaţii intermediare şi de mediere de creare, tocmai, a unui spaţiu intermediar propriu socialităţii debestializante a omului, făcînd posibilă negocierea şi inventarea continuă a trecerilor şi a circulaţiei infra-, micro- macro- şi supra- etc.
 
O cultură este un spaţiu (supraetajat) de traducere (în toate sensurile). Metafora biologică din finalul paragrafului de mai sus, aparent o reminiscenţă, un automatism negîndit, nu vrea să spună decît că o cultură este tocmai ceea ce reuşeşte să-şi creeze o natură, să se propună ca o natură, ca un mediu în care artificialitatea, "tehnicalitatea" hominizării omului poate căpăta şanse să devină habitus şi reflex, "natură naturantă".
 
Doar culturile care se iau în serios traduc. Restul, culturile subalterne, învinse, supuse, neeroice (există un eroism imanent, structural al culturii, ca opoziţie şi rezistenţă faţă de dat, de "natura naturată"), culturile traduse şi non-traductive vorbesc deja în limba (limbile) stăpînului (stăpînilor), se înţeleg nu numai cu acesta, ci şi în sînul lor, între propriii lor membri şi subiecţi, în limba stăpînilor, care le impune şi le inculcă astfel categoriile şi schemele lor "universale" (universalizate) de înţelegere şi de construire a realităţii: gîndirea însăşi, "propriul" însuşi. Singurul agent universalizant e puterea, iar o gîndire care gîndeşte deja în termeni de transformare a celorlalţi în "oameni" ("hominizarea" omului de către [supra-]om) este o gîndire-putere, o gîndire-dresaj, o gîndire-tehnologie.
 
Cel mai adesea, primele care îşi supun popoarele, cetăţenii, societăţile acestui proces de aculturare forţată, de privare de traducere, de descurajare a traducerii, de renunţare la traducere şi, astfel, de abdicare de la rezistenţă, sînt elitele. Întotdeauna, elitele sînt primele care vorbesc limbile dominante şi care îndeamnă la ne-traducere, dîndu-se în vînt, printr-o adevărată întrecere şi emulaţie în cercurile lor, să introducă şi să impună limbile dominante, cu categoriile şi criteriologia lor, adică să ocolească, să sară necesitatea de a traduce ca manevră şi spaţiu de rezistenţă subiectivantă.
 
Rezistenţa (psihanalizabilă) la traducere este opusul şi duşmanul politic al rezistenţei (afirmării) prin traducere.
 
Ideea nu e să cîştigi lupta, ci să participi, măcar, la război.
 
Dar aşa cum societatea se separă în dominanţi (dominatori) şi dominaţi, şi elitele intră într-un astfel de proces, separîndu-se polemic, prin permanente războaie pentru stabilirea canonului şi pentru impunerea propriului canon şi a propriilor valori în rîndul societăţii, în dominanţi şi dominaţi.
 
Or, tocmai elitele dominante nu traduc, ocultează realitatea (de fapt) şi necesitatea (politico-juridică) de a traduce. Elitele subordonate, dominate (cum spune Bourdieu, care se plasa pe el însuşi în această din urmă categorie), pot fi, eventual, cele care traduc şi care militează pentru necesitatea de a traduce. Oricum, structural, omologic, numai lor, elitelor dominate sau membrilor dominaţi ai elitelor, le poate reveni rolul de a susţine traductibilitatea, pe care ar trebui să-l transforme în misiune.
 
Elitele dominante sau, mai exact, membrii şi subcîmpurile dominante şi dominatoare ale elitelor gîndesc economic, fac economie. Pentru ele, procesul de rezistenţă prin traducere reprezintă o cheltuială inutilă. Şi atunci fac economie de traducere.
 
Elitele dominante traduc, echivalează (traduc în bani) localul, "propriul", subalternul în limba, în codul dominantului. Elitele dominate re-traduc codul dominant al stăpînilor, care tinde să urce în rang devenind, din limbă particulară, în limbajul (universal) ca atare, la loc în limbi uzuale, vorbite, practicate, care transformă permanent totul dat fiind că recontextualizează pragmatic, "traducînd".
 
Totul trebuie tradus. Totul trebuie în permanenţă tradus, supus traducerii. Totul trebuie tradus adică totul, tot timpul, în mod reflex, trebuie negociat, apropriat, transformat, subiectivat. A prelua fără traducere înseamnă a prelua reflex, fără gîndire, de-a gata, economic, fast culture, adică viaţă culturală de efemeridă, a înghiţi orice (în toate sensurile) fără să mesteci şi fără să digeri.
 
Traducerea este un act de autoconstituire şi de autosubiecitvare antropofagică, prin care se operează o critică a duşmanului-pharmakon, care poate fi şi hrană, dar şi otravă: cum ne hrănim din celălalt, onorîndu-l însă în aceeaşi măsură în care îl distrugem, tocmai prin acest fapt.
 
Trebuie să traducem permanent, altfel, prin preluare pasivă, comodă, încurajată, prin consum de import cu economie de producţie proprie, nu facem decît să ne aservim fără luptă, voluntar chiar dacă inconştient.
 
Traducerea e noua paradigmă şi noua conştiinţă politică, singura pe măsura globalizării lumii.
 
Tratată de către canonul dominant ca minoră, secundă, neproductivă, traducerea în sens propriu-zisă sau traducerea în sens restrîns (inter-lingvistică) are rolul de a atrage atenţia şi de a trezi conştiinţa traducerii ca proces universal de subiectivare politică (politică ontologică), conştiinţă pe care canonul impus de către elitele dominante vor, tocmai, s-o extirpe, s-o neutralizeze prin desconsiderare şi "minorare".
 
O cultură devine, politic, "minoră", adică activă, rezistentă şi subiectivantă, negociind şi apropriindu-şi totul printr-o conştiinţă a traducerii în sens general, activată prin traducere în sens restrîns.
 
Diferenţa strategică, operaţională decisivă este aceea dintre culturile "minore" sau culturile traduse (spoliate, alienate) şi culturile supuse (subalterne) sau culturile traductive: culturile "minore" rezistă şi se afirmă ca subiectivităţi polemice prin practicarea operaţiunii "minorate", discreditate a traducerii, dar mai ales printr-o conştiinţă etico-politică a faptului de a traduce, adică a faptului că nu există decît traducere, că oricum, în tot ce facem, oricît de creator, nu facem decît să traducem, să realizăm bune traduceri, traduceri reuşite, de succes, şi că numai culturile traduc, numai cultura traduce, este traducere.
 
Culturile subalterne, în schimb, culturile fals minore ("minor" nu eşti, ci devii, îţi propui şi alegi să devii), culturile traduse şi non-traductive sînt culturile care, la extremele care, conspirativ, se întîlnesc şi se identifică, practică pe de o parte "originalitatea" exotică transcolonială, pe de altă parte ne-traducerea, economia (categorial neoliberală) de traducere, vorbind direct în limbile dominante, în codul cu pretenţii de universalitate al stăpînilor, limbi particulare care codifică şi traduc (globalizează) totul în "echivalente generale" ca echivalente (extra-financiare dar "financiarizabile", traductibile numai în bani) ale banilor.
 
Culturile care nu se iau în serios nu sînt minore, ci subordonate: culturi-obiect, care dispreţuiesc traducerea, dar nu visează decît să fie traduse în limbile stăpînilor, pentru a ajunge să servească drept mărfuri exotice apreciate pe pieţele acestora, rafinîndu-le gusturile cu "coloniale".
 
Culturile minore, care traduc, care adică îşi asumă caracterul secundarizat şi depreciat, "minor", al traducerii pentru a trezi la conştiinţa politică generală a faptului că o cultură înseamnă traducere şi că a traduce nu înseamnă doar a traduce, preiau negociind, afirmîndu-se exact în măsura în care propun echivalente proprii, locale.
 
Cine traduce stăpîneşte - sau măcar nu e stăpînit în mod inconştient, fericit,, are mai multe şanse de a fi respectat, e subiect, nu obiect.
 
A traduce şi a fi tradus.
 
Cine pe cine traduce? Căci cine traduce se îmbogăţeşte cu cel tradus, iar tradusul munceşte în folosul traducătorului.