Van Gogh: vîrtejurile, fluxurile care îl compun şi în care se descompune, în care e descompus, în care se află în compunere/descompunere, care se adună/scapă, viteze, urme, indicatori de viteză, vectori (Van Gogh - cea mai bune vizualizare pentru micro-meta-fizica Deleuze). La sfîrşit, corbii scapă, sînt eliberaţi, lăsaţi să scape (Artaud: "Van Gogh a lâché ses corbeaux...", "Van Gogh şi-a eliberat/asmuţit corbii...", nu mai ştiu cum am tradus, nu găsesc pe moment cartea, va trebui s-o reeditez, am oferte, să le dau curs.)
"Corbii": structura tensională minimală frîntă, neagră din lucruri, ruptura, plierea, frîngerea care ţine şi care la sfîrşit se autonomizează, iese, îşi ia zborul.
Artaud: desen + scris în acelaşi jet, pe acelaşi plan, readucerea scrisului la desen (eliberarea semnului, coborîrea la semn, la somatic) şi sugerarea posibilităţii de a inventa alt scris, de a scrie-desena în indistincţia originară dintre cele două (re-fuzionare).
Compune explozii: explozia care ţine laolaltă, asemenea corbilor-structură tensională (frîngere fără înfrîngere, frîngere care se face arc, rupere-încordare) care ţine laolaltă, în rupere. Ruperea-arc.
Sîntem compuşi din, ţinuţi laolaltă de linii frînte-"corbi", de structuri-"corbi", matrici care la sfîrşit scapă, se autonomizează, îşi iau zborul, semne de sine stătătoare - iar aceasta e ceea ce numim moarte (cînd conturul interior, tensiv, tensional, îşi ia zborul, părăsesc materia).
(Reiau) Sîntem compuşi din, ţinuţi laolaltă de linii frînte-"corbi", ei înşişi o victorie a ţinerii-laolaltă fără logos, dinaintea logos-ului (desen pur, frînt, al fiinţei).
Van Gogh arată ce ne ţine, rupţi, rupturile, frîngerile (ne-înfrîngeri) care ne ţin, încordarea originară.
Mademoiselle Gachet dans son jardin a Auvers-sur-Oise (1890): corbii sînt deja acolo, contururi care individualizează fin, fragil (rozuri nu coloristice, ci ontologice, moduri: rozul se obţine din negru, cu negru, negrul "face" rozul, "ţine" rozurile, ne face să vedem, să ni se arate roz), panteist. "Corbii" sînt contururile care ne desenează, ne individualizează doar vizual, pentru a ne face vizibili, din întregul frămîntat, din fluxurile turbionare ale materiei. Materie luminoasă, "lumină furtunoasă" ("l'orageuse lumière").
Şi Van Gogh, de fapt, în ciuda culorilor (care sînt moduri), desenează - deci scrie (asta arată Artaud pus alături de Van Gogh). Desenează (cu) corbi, "corbii" sînt desenul, linia frîntă.
Subtilitatea acestei expoziţii: desenul lucrurilor, "sculptarea"-desen a lucrurilor din materia-furtună. Conturul interior, frîngerea-încordare.
Linia desenului e corbul însuşi. "Corbii" sînt desenul lucrurilor, individualizarea imanentă a lucrurilor.
Căci aşa cum văzusem şi scrisesem încă de prin 2007-2008-2009 la Muzeul Van Gogh din Amsterdam (cînd voi regăsi carnetul voi completa şi dezvolta), "corbii", ca structură tensională minimală, ca politică inclusă în lucruri, în fiinţă, ca frîngere fără înfrîngere, ca frîngere care tensionează, arcuieşte, apare încă din desenele şi tablourile de oameni trudiţi din tinereţe, culegătorii de cartofi de exemplu, rupţi, frînţi, deci încordaţi, figurează deja "corbii" care vor fi re-eliberaţi, se vor autonomiza la sfîrşit, apoteotic, nu apocaliptic. În celebrul ultim tablou al lui Van Gogh, corbii nu se abat asupra lumii, nu ameninţă, nu atacă lumea, ci o părăsesc, se înalţă la cer, se resorb în furtunile materiei (cerul e pămîntul: coboară la loc în ceruri, în imanenţă).
"Corbul": linia frîntă, arcul trudei. Frîngerea devine articulaţie, arc.
"Corbii": conturul, desenul intern.
*
Etic, ca formulă transpozabilă din estetic în practic-existenţial, "corbul", suferinţa, chinul, moartea sînt, deci, detaşabile formal, trebuie decantate estetic, făcute semne în sine. Esteticul devine astfel truda de a separa formal, semiotic, ceea ce ne chinuie-ţine, frîngerea care ne structurează.
Frîngere fără înfrîngere, ruptură înaripată, îngeri negri care înalţă la cerul materiei, semne pe cer, contururi interne.
Etc.