Sau poate are loc, totuşi, o dispută, o înfruntare, un "meci": acela cu privire la valoarea memoriei, deci a trecutului, a istoriei. "Bătrînul" Adrian Porumboiu este convins că un eventual film despre/pornind de la acel/acest meci, din decembrie 1988 (ultimul meci din România, la Steaua Bucureşti, înainte de Steaua Roşie Belgrad, al lui Miodrag Belodedici, aşa cum aveam să aflăm, după film, chiar de la Belo), nu ar interesa azi pe nimeni, dat fiind că fotbalul este în primul rînd un spectacol, tocmai de aceea perisabil, care nu are decît prezent, care îşi devorează eroii. Dar în timp ce spune asta, el nu ştie că (se) "filmează" deja, că "joacă" deja, cu vocea, cu memoria, în joc cu prezentul, în acel film, fiul său, regizorul Corneliu Porumboiu înregistrînd, precum odinioară Securitatea şi azi înfloritoarele ei urmaşe, în ascuns, fără să spună, discuţia.
Meciul cu pricina este în acelaşi timp unul banal, oarecare, normal, şi unul excepţional. Pe de parte, pînă în 1989, orice meci Steaua-Dinamo (în cazul de faţă Dinamo-Steaua) a fost totdeauna derby-ul prin excelenţă, căci ceea ce se juca, ceea ce se disputa în acel meci depăşea întotdeauna fotbalul propriu-zis. Spectacolul major, principalul spectacol al epocii noastre - fotbalul - era întotdeauna, în România, depăşit, supradeterminat de mize politice (disputa dintre Armată şi Securitate, dintre forţele pentru exterior şi cele, represive, pentru interior). Iar audienţa generală, excepţională de care se bucurau aceste meciuri, această înfruntare de-a dreptul ritualizată, se datora tocmai suprasemnificaţiei ei politice.
Căci "al doilea joc" ar putea fi tocmai acesta, suprapus jocului propriu-zis de fotbal: jocul politic. Iar interesul absolut ieşit din comun pe care îl suscitau întîlnirile Steaua-Dinamo se datora tocmai faptului că, în aceste înfruntări, "primul joc", cel evident, declarat (fotbalul), spectacolul de suprafaţă se întîlnea, transversal, cu cel dominant, strivitor, supradeterminant, cu "al doilea joc", cel politic: în meciurile Steaua-Dinamo, fotbalul înfrunta politicul, care voia să-l domine, care domina, de fapt, totul. Iar "publicul" percepea, pe bună dreptate, aceste meciuri ca pe nişte ocazii în care politicul ar fi putut fi înfrînt sau măcar contrazis, temporar (tocmai în asta constînd, de fapt, spectacolul) de spontaneitatea sportului şi de etica competiţională a fotbalului, ca supra-sport. Marii fotbalişti ai României sînt aureolaţi de irepetabila glorie pe care o ştim tocmai pentru că erau percepuţi, aproape homeric, ca nişte eroi care puneau pune între paranteze, pentru nouăzeci de minute, dominaţia absolută, fără discuţii, a politicului. "Primul joc", fotbalul, putea pune, o clipă, în discuţie, putea umili, echilibra, dar pe faţă, la vedere, prin efort, talent, valoare, tirania mediocrităţii - dintotdeauna, generală, universală - a politicului. Jocurile Steaua-Dinamo erau ocazii în care fotbalul, adică societatea, înfrunta politicul, adică dominaţia, şi putea să-l înfrîngă spectacular, ca într-un duel, ca într-un turnir. Meciurile Steaua-Dinamo se desfăşurau, prin urmare, pe verticală (produceau, altfel spus, o denivelare, o dezvăluire a straturilor, dezgropau adevărul, făcea să se surpe solul aparent), reprezentau ocazii unice de repunere în joc a jocului politic blocat, monopolizat, retras în culise. Fotbalul şi fotbaliştii reprezentau societatea, erau eroii societăţii împotriva politicului.
Nu la fel e oare şi azi? Dincolo de spectacol nu se află, de fapt, capitalul, blocurile industriale, războaiele economice? La fel ca şi în "primul joc" de pe vremea comunismului, şi azi, ba chiar cu atît mai mult azi, fotbalul, ca spectacol global, e perceput şi trăit politic, e un spectacol politizat, în care enormele supradeterminări extra-sportive sînt supuse, saturnalic, hazardului înfruntării pur sportive, pot fi, o clipă, negate, oamenii trăind astfel, prin procură, prin identificare cu eroii sportivi, iluzia participării democratice la jocul politic de la care, de fapt, cu toţii, global, sîntem excluşi. Fotbalul este întotdeauna mai mult decît fotbal.
*
Nu întîmplător, în jocul revizionat şi comentat de Porumboiu-fiul cu Porumboiu-tatăl, fotbalul nici nu prea se vede. Nu se vede nimic, de fapt. În ne-vederea aceasta, în bruierea aceasta a "jocului prim" se vede însă altceva, "al doilea joc", "jocul secund": epoca, societatea, o lume.Practic (literal), este vorba de un meci disputat pe o ninsoare continuă, în mîzgă, în care apar aproape toate gloriile "generaţiei de aur", în frunte cu Gică Hagi. Nimeni nu se plînge de condiţiile practic impracticabile (aşa cum ar face fotbaliştii mai mult de club de noapte decît de club de fotbal de azi, vedete mai mult ale jurnalelor de aşa-zise mondenităţi decît al ştirilor sportive, cărora, tot după meci, Gică Hagi le-a spus, pe bună dreptate, "domnişoare": pomădate, tunse şi frezate, mai mult "fetiţe" de televizor decît sportivi), jocul se joacă acerb, rezultatul e nul: zero la zero. Între fotbal şi politic, de data aceasta, atunci, joc - social - de sumă nulă.
Imaginile fără vizibilitate, imaginile de arhivă au o extraordinară calitate transvizibilă şi poetică, devenind o unică imagine a istoriei, a acelei istorii: nevăzîndu-se fotbalul propriu-zis, ceea ce se vede, ceea ce sîntem călăuziţi să vedem este "al doilea joc", acela dintre sportul ca metaforă a politicului deschis, democratic, meritocratic, care putea pune, o clipă, în aşteptarea la propriu înfrigurată a poporului-spectator, în joc, în balanţă, tirania politicului osificat, din care orice dispută regeneratoare a fost eliminată.
În imaginile acestea statice, unică imagine, în care nu se vede nimic, în care fotbalul, ca metaforă a războiului şi a meritocraţiei, obligat de politic să se desfăşoare în condiţii inumane, de anti-spectacol, este invizibil, sîntem în acelaşi timp trimişi mai departe şi cădem în noi înşine, elaborînd pur interior istoria, imaginea, pe care instinctul plastic-artistic al lui Corneliu Porumboiu nu avea cum s-o rateze, devenind parabolă, poezie, mit: istorie imaginată, fantasmată.
În alt plan, cu acest film pentru care, culmea, nu a filmat nicio scenă, cu acest film fără cameră şi fără filmări, film pur interior, spiritual, în care actori sînt memoria şi arhiva care, înfruntîndu-se, joc secund, scriu istoria, Corneliu Porumboiu atinge noi culmi, depăşeşte orice limite ale minimalismului tehnic, financiar, economic, de la low budget culture ajungînd pur şi simplu la no budget art, atingînd "arta pură": cum să obţii efecte cît mai mari cu mijloace cît mai mici - altfel spus, condiţia primordială a artei.
"Tehnic", ca operaţiune, ca operare artistică asupra propriului mediu (artă, limbaj) şi asupra resurselor ready pe care şi le-a ales, Corneliu Porumboiu atinge în acest film condiţiile şi virtuozitatea-limită a poeziei pure: harta 1:1 cît teritoriul, ecran 2\' al filmului-rememorare (al înfruntării, al celui de "al doilea joc", al memoriei) suprapus la scară 1:1, făcut să coincidă poetic-ontologic cu ecranul 1\', al "primului joc", al gigantomahiei fotbal-politică; nicio filmare, două canale, unul video, monoplan, ecran pur interior, spiritual (cît de mult i-ar fi plăcut lui Deleuze acest film!), pe care se proiectează filmul interiorizat al istoriei, istorie interiorizată, şi alt canal audio - atît, acesta e tot dispozitivul, Porumboiu reduce (inclusiv fenomenologic), practic, arsenalul tehnic al cinematografului la condiţiile scrisului, la ecranul alb al paginii şi la individul care conţine totul, omul ca resursă totală. Deconstruieşte întregul complex cinematografic-industrial, interiorizînd, spiritualizînd, practic, întregul cinematograf, şi invitînd memoria să-şi regăsească arhiva şi să-şi dispute jocul secund cu ea.
Ceea ce vedem, fără să ştim, sînt, de fapt, două ecrane în unul, două ecrane suprapuse şi făcute să coincidă, ecranul actual al memoriei şi al rememorării şi ecranul arhivei audiovizuale a istoriei, unul trezindu-l pe celălalt şi arătîndu-se prin celălalt, fără trimitere (referinţă) însă. Prin colapsarea distanţei temporale, istorice dintre ele, prin suprapunerea lor cadru peste cadru, 1:1, ca şi cum ar fi unul singur, unul şi acelaşi (dar, tocmai, nu sînt!), Porumboiu ne face să "înghiţim", să interiorizăm istoria, să spiritualizăm distanţa istorică şi "diferenţa ontologică" dintre actual şi rememorat, dintre memorie şi arhivă, şi, astfel, să ni le facem în acelaşi timp accesibile (disponibile, la îndemînă) şi inevitabile: în puterea, dar şi de datoria noastră. Coliziune, "accident" inevitabil, obligaţie la confruntare şi asumare: exact ceea ce face, blînd, aproape maieutic, tînărul Porumboiu, Porumboiu-regizorul, cu "bătrînul" Porumboiu, arbitrul, lăsîndu-l să se scufunde treptat în temporalitatea mixtă, amestecată, a întîlnirii-suprapunere prin/ca imagine-flux dintre amintire şi arhivă, pentru a ajunge să arbitreze, încă o dată, pentru a doua oară, într-un "al doilea joc", nu, printr-un joc de fotbal, între Armată şi Securitate, ci, şi mai dificil, între memorie şi istorie, adică între primul şi al doilea joc. Joc la fel de imposibil de arbitrat, în care, la fel, dacă vrei să triumfi (adică să nu pierzi) trebuie să "laşi jocul să curgă" şi "să nu provoci jucătorii", deplasîndu-te permanent "pe diagonala" terenului de înfruntare.
Aspectul ready-made/ready-media, acela al istoriei pur imaginale şi al naraţiunii doar din imagini "no comment", de arhivă, al cărui monument îl reprezintă, desigur, Autobiografia lui N.C. al lui Andrei Ujică, este la rîndul lui împins la limită şi depăşit, transpus în planul spiritualizării pure.
*
Nu am putut, uitîndu-mă la acest film care te forţează să priveşti o singură imagine, s-o interiorizezi şi să (te) lucrezi cu ea, în dialog, "jucîndu-te" cu ea, să nu mă gîndesc la mari filme recente pornind de la fotbalul ca "al doilea joc", mai-mult-decît-fotbal, ca Zidane. A 21st Century Portrait, de Philippe Parreno şi Douglas Gordon, din 2006, şi Deep Play al lui Harun Farocki, din 2007.
Al doilea joc este, să nu uităm, un film autobiografic, care porneşte de la amintiri încrucişate, ale tatălui provocate de cele ale fiului, pe baza unui document de arhivă în care, în măsura în care "nu se vede nimic" (cum spunea Daniel Arasse), adică în care fotbalul este bruiat, cum şi era (de politic), semnificaţiile vin să "completeze" golul, puţinătatea spiritualizantă a unor vremuri sărace răspunzîndu-li-se, poetic şi polemic, în actualitatea tututor posibilităţilor şi mai ales a risipei de mijloace ("fără sfîrşit": Agamben), printr-o provocatoare sărăcire voită a mijloacelor cinematografice.
Întotdeauna, la un creator autentic, important este ce face cu arta şi din artă: cum o transformă pentru a o instrumentaliza poetic, etic, metafizic. Corneliu Porumboiu nu încetează să sărăcească tehnic cinematograful, într-o încercare de a ajunge să scrie sau să compună muzică prin el (a practica o artă prin altă artă: Flaubert, de pildă, să picteze prin proza lui).
Iar ce face un artist cu arta şi din artă, cu mediul şi cu resursele de limbaj ale unei arte, este suprema lecţie existenţială, etică, pentru toţi despre ce putem face fiecare, "sărac", fără mijloace alienante, cu noi înşine şi din noi înşine, resursă infinită.