Steaua lui Strindberg

Jan Wallentin, născut în anul 1970, este de formaţie jurnalist şi a lucrat la Televiziunea Suedeză.
Steaua lui Strindberg este romanul său de debut şi a stârnit interesul unei lumi întregi încă înainte de apariţie. Drepturile cărţii au fost vândute în peste 24 de ţări.
Wallentin mărturiseşte că este un fan al filmelor lui Quentin Tarantino, datorită abilităţii acestuia de a da strălucire unor clişee prăfuite, şi că este influenţat de Jules Verne, Peter Høeg şi Haruki Murakami.
  Polul Nord, 1897: Nils Strindberg se prăbuşeşte cu balonul său cu hidrogen în timpul unei expediţii învăluite în mister.
Germania, 1942: În lagărele de concentrare au loc experimente îngrozitoare.
Suedia, zilele noastre: Un cadavru este descoperit într-o veche mină de cupru din inima Suediei. Nimeni nu are idee de când zace acolo. Alături, o cruce misterioasă. Ea nu-şi poate revela virtuţile decât îngemănată cu o stea, de care a fost despărţită cu un veac în urmă.
Începe o vânătoare pe viaţă şi pe moarte, care are un singur ţel: găsirea stelei lui Strindberg. Doar împreună, cele două pandante vor dezlega cel mai mare mister al omenirii.
O cursă în care vânătorii ajung să fie cei vânaţi.
O poveste ce depăşeşte graniţele genului, incluzând exploratori polari, o mişcare ocultă, istorie nazistă şi simboluri străvechi.
Un îndrăzneţ roman de aventuri à la Jules Verne, asezonat cu mitologie nordică şi ezoterism de sorginte nazistă
 
Un amestec uimitor de adevăr istoric şi fantezie. (Aftonbladet)
Un thriller suedez de mare clasă. (Sundsvalls Tidning)
Comploturi naziste diabolice, mituri scandinave, legende pompeiene şi un balon de explorare care zboară către Polul Nord... O reuşită scriitoricească, oferind o alternativă uşor poznaşă la misterele sumbre cu care ne-au obişnuit suedezii. (Kirkus)
 
13 mai. Am primit o scrisoare de la soţia mea care a citit în ziare că domnul Strindberg va explora Polul Nord, în balon, şi ea scoase un strigăt de disperare, asigurându-mă că mă iubeşte încă, rugându-mă în genunchi să renunţ la acest proiect care echivalează cu o sinucidere. O informez despre eroare: era vorba despre fiul vărului meu, care-şi va risca viaţa pentru o mare descoperire ştiinţifică.  
Ceea ce a fost este departe, şi adânc, adânc! Cine poate acum să-i dea de înţeles?  
Într-adevăr îmbătrânise. Nici femeia de la machiaj nu mai putuse ascunde acest lucru, deşi se străduise: cincisprezece minute cu bureţel, perie şi pudră minerală în nuanţa piersicii. Când îi aşeză ochelarii de pilot la loc pe nas, obrajii lui pământii aveau acelaşi luciu nesănătos. Îl lovi uşor peste umăr:
- Aşa, Don. Imediat or să vină să vă ia.

Femeia îi zâmbi apoi în oglindă şi îşi dădu toată silinţa să pară mulţumită, deşi el ştia ce gândea. A Italic krenk, o boală imposibil de stăvilit - asta însemna să îmbătrâneşti.

Don îşi sprijinise geanta de piciorul scaunului rotativ. Când femeia părăsi încăperea, se aplecă şi scotoci printre cutiuţele, seringile de unică folosinţă şi foliile cu tablete pe care le conţinea aceasta. Scoase dintr-o folie două pastile rotunde, douăzeci de miligrame de diazepam, se îndreptă de spate, îşi aşeză pastilele pe limbă şi le înghiţi.
 
În lumina neonului de la oglindă, acul ceasului de perete înaintă un minut. Ora şase şi treizeci şi patru, pe monitorul reţelei interne se transmiteau ştirile matinale.
Mai erau unsprezece minute până la prima emisiune cu invitaţi.
 
Se auzi un ciocănit şi în uşa întredeschisă se ivi o umbră.
- Aici trebuia să vin - pentru machiaj?
 
Don dădu din cap în direcţia bărbatului înalt.
- Dup-aia mă duc la TV4, spuse bărbatul, pot să-mi pună fetele un strat ca lumea, să ţină.

Înaintă câţiva paşi pe linoleumul cu picăţele albastre şi se aşeză lângă Don.
- Ne iau împreună, nu-i aşa?
- Da, aşa se pare, răspunse Don.

Scaunul rotativ scârţâi puţin, bărbatul se aplecă spre el.
- Am citit în ziare despre dumneavoastră. Sunteţi expertul, nu-i aşa?
- Nu e tocmai domeniul meu, răspunse Don, dar am să mă străduiesc.

Se ridică în picioare şi îşi luă haina de pe speteaza scaunului.
- Dar în ziare scrie că vă pricepeţi la treburile astea, continuă bărbatul.
- Păi, or fi ştiind ei ce scriu.

Don îmbrăcă haina de catifea reiată, dar când să-şi aşeze cureaua genţii peste umăr, bărbatul îl reţinu:
- Ei, nu-i cazul să vă daţi mare. În fond eu am găsit chestiile alea acolo jos, pricepeţi? Şi apoi mai e ceva...

Bărbatul şovăi.
- Mai e ceva cu care cred că tocmai dumneavoastră m-aţi putea ajuta.
- Anume?
- E vorba de...
 
Aruncă o privire scurtă către uşă, dar nu era nimeni.
- Am mai găsit ceva acolo jos. Un secret, ca să spun aşa.
- Un secret?

Bărbatul îl prinse pe Don de cureaua genţii şi îl trase mai aproape.
- E la mine acasă, în Falun, şi dacă se poate, v-aş ruga mult să treceţi pe la mine să...
 
Amuţi. Don urmări privirea bărbatului către uşa întredeschisă, în care se ivise între timp moderatoarea, într-un taior demodat, maro-deschis, şi aştepta.
- Aha... deci aţi făcut cunoştinţă?

Un zâmbet stresat.
- Vă continuaţi poate discuţia mai târziu?
 
Făcu un semn către holul unde se aprinsese o lampă roşie: Atenţie, emisie.
- Poftiţi pe aici, Don Titelman.
   
Cizmele de cauciuc ale lui Erik Hall se adânceau tot mai mult cu fiecare pas, muşchii de la picioare erau de ceva vreme încordaţi. Dar nu mai putea fi departe.
 
Puternic şi lat în umeri ca un culturist, cu trei genţi de scafandru în spate, nu era de mirare că pământul îmbibat de apă ceda sub paşii lui. De mirare era, în schimb, că se întunecase extrem de repede în pădure, imediat ce închisese portbagajul maşinii în parcarea de la şosea. Când aruncase de acolo o privire de partea cealaltă a şanţului, pădurea păruse încă luminoasă şi îmbietoare. Dar între timp, după aproximativ o oră de mers anevoios, desişul era inundat de un fel de ceaţă lăptoasă. Dar încă nu regreta.
 
Când zări panta în spatele ultimilor copaci, se opri şi pentru o clipă se simţi nesigur. Privirea îi căzu apoi pe resturile vechiului gard. Parii putrezi se iţeau din pământ, ca nişte semne de avertizare, înaintea intrării abrupte în puţul de mină. Prin vălurile albe ale ceţii, Erik Hall parcurse ultima bucată de drum prin iarbă şi coborî alunecând panta până la platforma din faţa intrării. Ajuns acolo, îşi închise navigatorul GPS şi se eliberă de povara echipamentului. Apoi îşi îndreptă vertebrele turtite şi se întinse.
 
Era rece şi umed, exact ca ieri, când reuşise să găsească mina părăsită. Pachetul greu cu buteliile şi vesta erau tot acolo, unde le lăsase, iar mirosul oribil nu dispăruse nici el. Trase aer pe nas - o fi fost vreun hoit de animal pe undeva, prin apropiere. Vreo căprioară, mâncată de larve şi viermi, care putrezea încetul cu încetul.
 
Ceaţa diminuase şi mai mult lumina amurgului, abia dacă mai văzu ceva când se aplecă deasupra puţului adânc. Dar când ochii lui se obişnuiră cu penumbra, recunoscu proptelele montate începând cam de la o distanţă de treizeci de metri. Sprijineau pereţii puţului, iar în faţa ochilor lui se ivi imaginea unor dinţi înnegriţi. Parcă ar fi privit în gura unui bătrân.

Erik se dădu câţiva paşi înapoi şi inspiră cu băgare de seamă. Putoarea părea să scadă cu cât se îndepărta mai mult de gura puţului.
 
Dar acum chiar merita să se felicite. Să-ţi croieşti calea prin bezna aceasta şi să ajungi iarăşi, fără niciun fel de probleme, la destinaţie - asta nu reuşea chiar oricine. Orice prost putea găsi o adresă undeva în Sundborn sau Sågmyra cu ajutorul GPS-ului, dar să ajungi la locul dorit după o jumătate de milă prin sălbăticie - asta era cu totul altceva.
 
Majoritatea, ba nu, de fapt toate puţurile de mină părăsite erau indicate cu lux de amănunte pe hărţi. De acest lucru se îngrijiseră inspectorii de la Bergsstaten, autoritatea minieră suedeză. Însă pe acesta îl uitaseră, iar el adusese acum aici tot ce îi trebuia pentru a coborî.
 
Când Erik Hall deschise fermoarul primei genţi, deveni conştient de liniştea din jurul lui. Nu-şi mai amintea exact când se făcuse linişte, la început auzise încă vâjâitul maşinilor. Nu foarte tare desigur, dar totuşi suficient de distinct pentru a nu avea senzaţia că e complet singur. Îşi aminti că ascultase bătăile unei ciocănitori şi foşnetele animalelor printre arbuşti.
 
Cât fusese încă lumină în pădure, zărise o pasăre zburând de la o creangă la alta. Când se lăsase însă ceaţa, nu mai percepuse alte sunete decât pe cele ale propriei respiraţii. Şi trosnetele crengilor care se rupeau pe măsură ce înainta prin desişul tot mai compact.
Or acum - niciun sunet.
 
Ba da, bâzâitul în surdină al musculiţelor care se strângeau în jurul lui. Curioase, intrau în geantă în căutarea a ceva comestibil. Dar el n-avea nimic altceva în geantă decât cabluri, cârlige tip carabină şi şuruburi, cuţitul din titan cu două lame, una curbată ca o seceră, cealaltă zimţată ca un ferăstrău, precum şi o bormaşină cu percuţie cu baterii, harnaşamentul şi o lanternă de scafandru, pe care voia să şi-o prindă de mănuşa dreaptă.
 
După ce aruncă toate lucrurile în iarba veştejită, deschise buzunarul lateral al genţii. Acolo îşi pusese, într-o husă rezistentă la şoc, instrumentele finlandeze de precizie. Scoase dinăuntru un batimetru, care avea să-i indice cât de adânc se află sub suprafaţa apei în puţul inundat, şi un clinometru, pentru a determina înclinarea galeriilor, când avea să ajungă acolo.
 
Musculiţele se înmulţiseră între timp, în jurul lui bâzâia acum un roi întunecat. Erik Hall le alungă enervat de la gură, în timp ce scoase din următoarea geantă detentorul şi furtunurile care aveau să-l ţină în viaţă, le montă de probă şi verifică presiunea din butelii. Se dădu apoi puţin înapoi, însă norul de musculiţe îl urma pas cu pas.
 
Stând în picioare, îşi descălţă întâi cizmele verzi de cauciuc, apoi pantalonii de camuflaj şi hanoracul. Agasat de musculiţele care îi roiau pe faţă şi la gât, deschise şi a treia geantă. Sub computerul de scufundare şi lanterna de frunte erau aşezate sub veşmântul termoizolant, dintr-o singură piesă, şi costumul uscat de scafandru. Era fabricat dintr-un material laminat negru, lucios, în trei straturi, special conceput pentru scufundări în apă cu o temperatură de patru grade.
 
După ce îmbrăcă partea de jos a costumului, se aplecă şi încălţă botoşii din neopren. Cu o grimasă, se îndreptă de spate şi vârî întâi mâna stângă, apoi cea dreaptă prin manşetele de latex. Îmbrăcă întreg costumul şi îşi trase cagula de neopren pe cap. Acum musculiţele nu-l mai puteau sâcâi decât la ochi şi la pomeţi.
 
Luă sacul care conţinea labele pentru înot şi masca de scafandru. Ajuns la gura puţului, mirosul dezgustător de ouă clocite aproape îl făcu să se răzgândească, dar prinse totuşi sacul de o coardă din nailon şi începu să-i dea drumul în puţ. Patruzeci, cincizeci de metri - atât putu să-l urmărească din privire - însă coarda continua să coboare. Abia după câteva minute atinse suprafaţa apei care umplea partea inferioară a puţului.
 
Fixă capătul corzii de un bloc de piatră, răsucindu-l de câteva ori, şi se întoarse după pachetul format din harnaşament şi cârlige. Reveni la gura şahtului şi îngenunche. Urletul bormaşinii străpunse liniştea şi în curând putu fixa primul şurub. Trase de el - avea să reziste. Bormaşina mai scoase un urlet şi şurubul de asigurare numărul doi era şi el fixat.

Când termină, ridică în spate cele cincizeci de kilograme pe care le cântăreau buteliile, vesta şi furtunurile. Datorită exerciţiilor pe care le făcea acasă avea muşchi puternici la picioare, şi totuşi se clătină puţin sub povara buteliilor din oţel. În cele din urmă strânse bine la piept centurile şi verifică dispozitivul automat de blocare, care avea să-i regleze viteza de coborâre în puţ. Se căţără apoi peste marginea puţului şi îşi dădu drumul, acompaniat de şuierul dispozitivului de blocare.
 
Cine căuta putea găsi pe internet imagini neclare ale aşa-numiţilor urban explorers din Los Angeles, care se strecurau fără hărţi, kilometru după kilometru, prin nişte sisteme claustrofobice de canalizare. Puteai găsi şi texte ale unor italieni care-şi petreceau timpul liber târându-se prin catacombe antice, printre şobolani şi gunoaie, sau ale unor ruşi care îşi relatau expediţiile la închisori de mult uitate, din epoca sovietică, aflate la sute de metri sub pământ. Din Suedia proveneau secvenţe filmate în mine abandonate, cu scafandri care înotau prin apa neagră. Înaintau ghemuiţi prin tuneluri care păreau nesfârşite.
 
Un grup se numea Baggbodykare şi făcea scufundări în împrejurimile localităţii Borlänge. Apoi mai erau Gruf din Gävle, Wärmland Underground din Karlstad şi diverse alte asociaţii din Bergslagen şi Umeå. Şi, în afara lor, mai existau tipi precum Erik Hall, care făceau scufundări pe cont propriu şi preferau să rămână singuri. Nu era tocmai indicat, dar asta era.
 
Fiindcă făceau schimb de sfaturi cu privire la echipament şi la sistemele de galerii care meritau să fie investigate îndeaproape, toţi cei care se scufundau în minele din Suedia se cunoşteau între ei. An de an erau aceiaşi oameni. Mă rog, oameni... de fapt, până de curând nu fuseseră decât bărbaţi.
 
Însă un grup de fete începuse acum vreo lună să posteze pe internet fotografii de la scufundările lor în mine. Se numeau Dykedivers. Nimeni nu ştia de unde veneau şi cine erau, iar la întrebări nu răspundeau. Cel puţin nu la cele pe care li le trimisese Erik pe e-mail.
 
La început, când navigase pe site-ul fetelor, găsise doar câteva poze mişcate. Însă ulterior postaseră secvenţe filmate în timpul unor scufundări care păreau de-a dreptul profesioniste, iar ieri apăruse un instantaneu dintr-o mină din Dalarna.
 
Fotografia arăta două femei în costume de scafandru într-o galerie îngustă: obraji palizi, guri roşii, păr negru lucios, care se revărsa pe umerii amândurora. Pe peretele din spatele lor scriseseră cu vopsea albastră: 2 septembrie, 166 metri adâncime.
 
Fotografia era însoţită de nişte coordonate GPS care indicau un loc din apropierea minei de cupru din Falun.
 
Se afla la numai câteva mile de casa de vacanţă a lui Erik Hall: