1989

Adrian Buz (n. 1971, Craiova) este absolvent al Facultăţii de litere din Craiova. Volume publicate: Ultimul capitol (proze), editura Maşina de scris, 2001 (premiul revistei România literară pentru debut), Zidul moale (proze), editura Polirom, 2005. Traducător de literatură americană - a tradus din William Burroughs, John Dos Passos, Hunter Thompson, Bret Easton Ellis, Hubert Shelby Jr., Dave Eggers, Augusten Burroughs. Editor-coordonator al colecţiei "Byblos" la editura Curtea Veche în anii 2009-2010. Este prezent în presa culturală inprint sau online (Ramuri, România literară, Noua literatură, LiterNet, Respiro) cu proze, eseuri, studii sau traduceri.


În România anului 1989, viaţa de zi cu zi înseamnă mai ales frică, lipsuri, uniformizare, compromisuri, umilinţe. Răul şi urîtul sînt dominantele epocii "de aur", dar nu totul este rău şi urît. Chiar şi în armata regimului, loc al absurdului şi abrutizării, pentru că există tineri, există şi visuri, dorinţa de a trăi altfel. Revoluţia va însemna o izbucnire la suprafaţă a acestui şuvoi al vieţii ascunse, cu toate bunele şi relele pe care le antrenează. Pe fundalul acestei perioade de frămîntări, protagonistul romanului se întoarce cu gîndul la anii tinereţii răzvrătite, rememorînd pentru a înţelege...

22 decembrie, vineri. Vizita a trecut, abia dacă mi-a deranjat somnul de dimineaţă. E 9. Moise vine de la sala de mese cu două căni de ceai şi împărţim biscuiţii de la maică-mea, pe care îi extrag cu gesturi economicoase dintr-un sertar de noptieră.
- Pe culoare nu e nimeni, nici în sala de mese, s-au ascuns toţi. Ce dracu' facem?

Nu mi-o spune, mai mult gîfîie. Scot cu greu şi cealaltă mînă de sub adăpostul păturii şi îi indic patul lui.
- Cam ce ai vrea să facem? Sîntem invalizi... ai uitat?

Îmi completez gestul cu aceste cuvinte laşe, dar înţelepte - deşi sînt la fel de fiert. Sîntem aici de patru zile şi nu am reuşit să aflăm altceva decît lucruri pe jumătate rostite de la nişte oameni necunoscuţi - n-ar fi exclus ca unii dintre ei să fie provocatori.

Nu am reuşit să completăm ceea ce simţim din toată inima (Ceauşescu trebuie să piară, noi trebuie să mîncăm, să ne spălăm cu apă caldă şi să ne îmbrăcăm în haine civilizate - eventual, în pantaloni de piele Depeche Mode) cu informaţia care să ne anunţe că ceea ce ne mişcă în intimitatea noastră de creaturi scofîlcite, viciate, palide şi umilite nu e deşertăciune. Aşa cum nu am reuşit nici să alungăm perspectiva războiului: o să ajungem pe un front din vest, într-un tranşeu plin cu unguri gata să ne strîngă de gît şi să ne fure identitatea naţională. Şi nici să descoperim cine sînt agenturili de care vorbea Luminatul ieri şi alaltăieri. În general vorbind, sîntem în acelaşi vechi căcat.

Ţăranul se ridică din pat, se duce şi deschide difuzorul de deasupra uşii, apoi se întoarce la patul lui. S-ar putea să nu fie conectat la momentul istoric, să nu simtă nevoia de infor­maţie, s-ar putea ca gestul lui să nu vină decît din dragoste de folclor, pentru că faţa i se luminează la auzul invaziei muzicale şi îl văd cum bîţîie din picioare după ce se vîră iar sub adăpostul păturii aspre. În următoarele ore, citesc în lumina tare care vine prin ferestre - ca o ironie, e o carte de amintiri din primul război mondial, bătălia de la Turtucaia şi perioada de prizonierat a soldaţilor români de după. Mai am rezerve, pe noptiera de tablă prin a cărei vopsea albă au apărut pete de rugină mă aşteaptă Ilf şi Petrov, Scaunele. Dar acum Topîrceanu îşi face de cap, aşa că urechile mele aud simfoniile prelungite de muzici populare care vin din radio, dar nu înregistrează nimic. Mă ascund de realitatea tăioasă în filmul pe care această voce plină de ironie şi de un umor de rasă mi-l proiectează în minte şi care mă face părtaş aproape fără voia mea la ororile şi mizeria altor timpuri. Nu mai ştiu a cîta oară o recitesc, plăcerea e de fiecare dată aceeaşi.

Toată această încremenire durează deja de prea mult timp şi, avînd în vedere circumstanţele, începe să devină extrem de neplăcută. Măcar de-atîta lucru pot să-mi dau seama. În plus, de vreo două ore de cînd l-am deschis, nici o voce de om venind din difuzor nu s-a exprimat altfel decît hăulind şi chiuind de dragoste (pentru mîndra satului) şi de dor (pentru plaiurile natale, pentru codrii verzi şi pentru geografia zonală) şi de alte sentimente născătoare de muzică. Cu excepţia celor două intervenţii foarte scurte: o voce seacă ne-a anunţat mai întîi menţinerea stării de necesitate, apoi, aceeaşi ne-a mai dat una (de data aceasta, avînd în vedere conţinutul anunţului pe care l-a făcut, părea să vină de pe altă lume): sinuciderea trădătorului Milea. Două ştiri care pocnesc, nu fac altceva decît să sporească tensiunea şi absurdul.

Culoarul e pustiu, realmente pustiu. Singura prezenţă e muzica populară. Şerpuieşte pe sub uşi, zbîrnîie în stîlpii şi în pereţii albi, se scurge din tavan. E pretutindeni, e ca un duh malefic care parcă vine din chiar structura clădirii, din fibra acestei realităţi, care are aspectul unui experiment psihologic condus de un doctor dement. După ore bune de tortură muzicală ajung să-mi imaginez că aceşti rapsozi populari sînt un fel de roboţi pe ale căror chipuri de plastic îmbujorate veselia tîmpă are ceva înfricoşător, clămpănind din gurile lor infernale, ţinîndu-se de brăcinari sau stînd cu mîinile proptite în şolduri, rotindu-se minimal din mecanismul genunchilor - armata de roboţi pe care o cunoaştem foarte bine, gata oricînd să umple cu spirit folcloric naţional (maşina de fum a siste­mului) un vid al istoriei.

Fumez şi mă gîndesc că poate ar trebui să cobor la Orto­pedie, să-i fac o vizită lui Emil. Poate că aş putea afla ce se întîmplă în Craiova, aş afla dacă lucrurile sînt chiar aşa de grave. Mă uit la ceasul de deasupra uşii. E doişpe şi zece. Mintea produce un calcul genial în simplitatea lui: dacă îl vizitez la cabinet în jur de ora două, am şanse să-l prind hrănindu-se cu ce şi-o fi adus el de-acasă (mă îndoiesc că e un adept al pilafurilor dietetice de la cantina spitalului - cine ar putea să fie? puţinele alimente avizate de Bucătarul Suprem dau măreţie de simbol mizeriei generale). Şi poate din politeţe primesc şi eu ceva comestibil din prînzul lui. Aş putea deci să mă informez şi să şi mănînc ceva - poate că e atît de bun să-şi împartă prînzul cu mine. Aşa că deocamdată amîn vizita. Şi mă întorc în salon. Unde nunta e în toi - deşi veselia lipseşte.
- Fraţilor, Tiranul a fugit, se aude o voce explozivă din difuzor, întrerupînd şirul muzical.

Cuvintele ajung la mine, cum stau ascuns în cartea mea. Ajung, dar nu am un receptor pentru ele. Receptorul e un pic pierit de foame, de frig, de o resemnare îngrozitor de comună.

A fugit? Unde? Sigur a fugit? Cum să fugă? E posibil? E legal? Nu mai e stare de necesitate? Ce dracu' tot spune ăsta? A fugit Ceauşescu? Ceauşescu nu mai e deloc? Ce-a păţit, că doar e veşnic?... Sau cum? Ce se întîmplă? Ce spune ăsta? Ce? CEEE?

După cîteva clipe de uluială, în care ce se aude din difuzor vine să confirme primul anunţ, salonul ia foc. Îl văd pe ţăran cum se zbate sub pătură, nu-mi dau seama dacă vrea să se ridice sau să se ascundă mai tare sub ea. În schimb, Moise e deja în capul oaselor, de parcă l-ar fi împins un arc. Din difuzor continuă să se reverse voci agitate care anunţă ceva ce nimeni nu credea că e posibil. A fugit Dictatorul! Sîntem Liberi! Oameni care vorbesc ciudat, emoţia lor străbate eterul şi ne umple deodată minţile şi inimile, ne umple ochii de lacrimi. Cum e posibil aşa ceva? Mă ridic şi eu iute, încercînd să nu-mi pierd bandajul de pe ochi. Chiar şi babele par să fi înviat, ceva se mişcă nedesluşit şi molîu sub pături. Ne uităm increduli unii la alţii şi nu ştim ce să facem. Ce facem?

Sărim din paturi în timp ce alte voci ne spun să stăm pe recepţie, să deschidem televizoarele. Vor fi ştiri şi comunicate. Vor urma ştiri LIBERE.

Sîntem toţi în picioare, Moise e călare pe mine, îmi trage pumni în spinare şi chiuie ca la nuntă - după atîtea ore, se pare că muzica l-a afectat. Dăm buzna pe culoar, e plin de pacienţi şi cadre medicale, ţipă toţi, văd o mare de chipuri ude de lacrimi. Cineva vine glonţ spre noi şi ne scutură de umeri şi vorbeşte, sufocîndu-se:
- Mă băieţi, ştiam eu că n-aţi suferit degeaba.

Se rostesc tot felul de cuvinte, unele nu au sens, oamenii ţipă tot felul de lozinci de parcă ar fi în stradă şi Moise ţipă şi el ce-i vine la gură, unele din cuvinte nu par expresia bucuriei. Descătuşarea se produce atît de brusc şi de puternic, încît uneori nu înţelegi dacă nu cumva e scena unei suferinţe teribile. Ajungem să zbierăm cu toţii aproape necontrolat, alergînd de la unii la alţii şi îmbrăţişîndu-ne fără nici o reţinere, la întîmplare, uluiţi.
- A FUGIT CEAUŞESCU, răcneşte un tip la vreo 50 de ani, ieşind din salon cu pijamaua descheiată, abia stînd pe el, pe abdomen are lipit un tifon, cu leucoplast - dacă nu se potoleşte, probabil că-i vom vedea maţele.

Ies din îmbulzeală spre o fereastră, o deschid. Tot oraşul ăsta mic ţipă un singur lucru. Se văd oameni alergînd pe străzi, la blocul de alături nişte copii stau atîrnaţi pe ferestre fluturînd mîinile şi ţipînd. Tot oraşul bubuie, e o explozie de viaţă, o viaţă care pînă acum cîteva clipe a stat legată de un fel de blestem, iar acum ţîşneşte spre cer. A fugit Dictatorul! Sîntem liberi! Jos comunismul! Am un moment în care mintea mi se ridică precum un balon de săpun deasupra acestui spectacol dramatic. Şi mi se pare că are sens, că ceea ce se întîmplă are sens, că ştiam că aşa o să se întîmple, că Ceauşescu o să fugă, o să scăpăm de el, că nu se putea să fie altfel, chiar dacă eu, noi, nu avem nici un merit. Am ştiut asta tot timpul. Cum? Cum e posibil? Nu pot să spun, dar e adevărat. Trebuie să aflăm mai multe.

Moise vine lîngă mine, mă ia de gît şi ţipăm împreună într-un glas cu feţele strălucind de lacrimi LIBERTATEEE! LIBERTATEE!, şi răcnim de parcă ne dorim să participăm la evenimente măcar aşa, dacă altfel nu am putut, măcar de aici, de la etajul 1 al acestui spital de provincie, cu gurile noastre care ies din amorţeală şi pot să spună nişte cuvinte interzise, nu doar să spună, să răcnească fără încetare, ca să audă toată lumea, şi o ţinem aşa pînă cînd apare o asistentă tînără care ne prinde de braţ şi ne trage înăuntru. Ne zice că se transmite la televizor şi fuge repede spre capătul culoarului. Nu ne zice, ţipă. Dar nu precizează ce se transmite. Fugim după ea cu inimile strînse, prin mulţimea de pe etaj, care pînă acum cîteva minute părea ascunsă în pereţi, în oalele de noapte de sub paturi, în dulapurile cu eprubete, în acel nicăieri ocrotitor care ne-a fost patrie atîţia ani. Alergăm cu inima strînsă după asistentă, iar în mintea noastră ţipă întrebări: Ce-a vrut să spună? Ce se transmite? N-a fugit Ceauşescu? Sau e altceva?

În camera de gardă, televizorul e pur şi simplu îngropat într-o altă mulţime de oameni, nu reuşesc să văd decît un colţ din el şi doar pentru cîteva clipe. Dar ce se aude din el e elocvent, televizorul ţipă la rîndul lui. Oameni buni, se aude, Ceauşescu a fugit! LIBERTATE! Ajunge. Îmi vine inima la loc. Şi pentru că îmi vine, ochii îmi şiroiesc iar de lacrimi. Asta se transmite. Se transmite la televizor că a fugit Ceauşescu, deci lucrurile nu se mai întorc. Înseamnă că aşa trebuie să fie. Definitiv.

Cei din faţă le povestesc celorlalţi ce se vede.
- Sînt nişte oameni în studioul Televiziunii, se întoarce cineva din rîndul din faţă şi îmi ţipă în ureche. E Revoluţie, se transmite la televizor. Sînt civili, în Bucureşti, sînt oameni ca noi, continuă el relatarea, arătînd cu mîna spre ecranul care e la un metru în faţa lui. Uite-l pe Caramitru!


De acum înainte, televizorul este lumea noastră. Această cutie, duşmănoasă pînă acum cîteva ore, devine prietenul nostru cel mai bun, e de-al nostru, spune ce vrem să auzim. Cineva vorbeşte în numele unei mişcări, cere să se formeze o nouă conducere. Altcineva, după ce salută eroismul poporului român, propune un program - e însufleţit, pare mai organizat ca vorbitorii anteriori şi tot ceea ce spune are sens. Ştia despre evenimentele de la Timişoara, a urmărit evenimentele din Bucureşti şi a anticipat căderea lui Ceauşescu, aşa că a alcătuit acest program bazîndu-se pe Magna Carta şi pe Declaraţia de Independenţă.

Din cînd în cînd, cineva intervine şi vorbeşte despre miile de morţi din Bucureşti, despre eroismul de care bucureştenii au dat dovadă noaptea trecută cînd au înfruntat trupele lui Ceauşescu. Ni se spune că toate aceste informaţii vor fi centra­lizate şi ni se vor comunica nişte statistici. Ascultăm împietriţi toată această deversare de ştiri uluitoare. Românii l-au înfruntat cu curaj pe Ceauşescu. Începem să aflăm şi noi ce s-a întîmplat.

Vorbesc apoi pe rînd despre democraţie şi alegeri libere şi o schimbare de regim politic alţi oameni - în numele unor asociaţii sau pur şi simplu în nume personal. Cineva sugerează să se adune oameni din judeţe care să vină să formeze ceva - nu se înţelege bine care oameni şi nici ce să formeze.
- Să nu vină din judeţe, ţipă cineva din rîndurile din faţă. Cine să vină, şefii de judeţ? Prim-secretarii sînt ăia de contro­lează Securitatea... mai rău de-atît nu se poate...

Se produce animaţie, cineva cere să se facă linişte ca să putem urmări evenimentele.

Apar în studio chiar şi cîteva personaje din vechea conducere, dar căzute în dizgraţie. Spun anumite lucruri despre Ceauşescu, dar din nou nu se înţelege clar ce vor. Apoi apare un tip care spune că în studio va sosi curînd Ion Iliescu şi din felul în care o face se înţelege că asta înseamnă ceva. Mica încăpere geme de pacienţi şi de cadre medicale, practic unii din ei sînt lipiţi de sticla care pîlpîie albăstrui. Apare Ion Iliescu şi e introdus în mijlocul oamenilor din studio, apoi e lăsat singur şi ţine un discurs scurt. Tovarăşi cetăţeni, spune el.
- Băăă... ia nu ne mai fă tu atîta tovarăşi, zbiară o voce.
- SSST! Ia tăceţi!
- Ia dă-te, dă-te dom'ne la o parte să vedem şi noi cum arată Iliescu ăsta...

Se face rumoare, oamenii se sîsîie agitaţi unii pe alţii, apoi se potolesc.

Ion Iliescu îndeamnă la calm, cere poporului să facă ordine, să nu participe la distrugeri fără rost, avem nevoie de disciplină, şi nu de haos, poporul trebuie să acţioneze ca o forţă orga­nizată. E foarte supărat pe conducătorii autointitulaţi, care n-au nici o legătură cu ideologia comunismului ştiinţific şi au întinat memoria celor care şi-au dat viaţa în numele socialismu­lui. Apoi spune că se va forma un Comitet de Salvare Naţională. Sau un Comitet al Frontului Salvării Naţionale. Sau cam aşa ceva. Mica încăpere geme, ţipă, trăieşte intens, unele chipuri sînt străbătute de recunoştinţă în faţa acestor personaje noi care vorbesc despre Salvarea Naţională. Altele ţipă şi protes­tează împotriva discursului ciudat.
- Ce zice? Auzii bine? Că ce-a întinat, mă? ţipă cineva din spate. Ia staţi, mă, staţi aşa, ce spune ăla acolo?

Şi o vreme, ceea ce se întîmplă în încăperea mică seamănă cu o încăierare. De sub tot vacarmul, se aude televizorul în care o voce gîtuită anunţă ştirea neconfirmată că Ceauşescu a fost arestat undeva lîngă Tîrgovişte. A fost arestat? Ştirea e neconfirmată încă.

Nu se înţelege clar ce se întîmplă. Probabil că nici nu con­tează prea mult acum. Important e că se întîmplă ceva. În sfîrşit se întîmplă ceva. Şi Ceauşescu a fost înlăturat. Nu, Ceauşescu a fugit.... A fugit! Şi dacă a fost capturat, probabil că va avea loc un proces în faţa poporului. Se iscă iar comentarii.
- Da' să-l spînzure, dom'neee. Să-l jupoaie de viu. Să facă un proces public. În Dumnezeu' mă-si de nemernic.
- Să-l ţină-ntr-un beci fără lumină pînă crapă, scîrba dracului.
- Şi pe Ceauşeasca, savanta analfabetă. Ptiu!
- Nu e chiar aşa uşor. Să-i vedem întîi prinşi. Să-i vedem cum se căiesc.
- Daţi-mi voie, vă rog, daţi-mi voie să ies, se aude de undeva dintr-o margine. Îmi vine să vomit.

Din televizor ni se spune că Consiliul Frontului de Salvare Naţională lucrează la redactarea unui document care va elibera ţara de dictatură. Va fi citită de Ion Iliescu în faţa naţiunii.

Cetăţeni şi cetăţene, începe el, atunci cînd apare iar. Cetăţeni!
- Uite că nu ne mai face tovarăşi! zbiară o voce veselă.

Cele 10 puncte ale proclamaţiei vorbesc despre un sistem politic pluralist, despre alegeri libere, despre separarea puterilor în stat, restructurarea economiei, a învăţămîntului, despre drepturile omului şi libertăţile cetăţeneşti, inclusiv dreptul la liberă circulaţie.

În încăperea cu televizorul, pe hol, în curtea spitalului, pe străzile din jur, în tot orăşelul acesta, toată lumea se află într-un acord vociferant cu cele ce tocmai au fost enunţate. Zbierete şi chiote.