Hitler, vecinul meu. Amintirile unui copil evreu

Edgar Feuchtwanger este istoric. Locuieşte la Winchester, în Marea Britanie. A locuit vizavi de Adolf Hitler din 1929, când avea cinci ani, până în 1939.
Bertil Scali este editor. Între 1992 si 2004, a fost reporter la VSD, apoi la Paris Match. În 2013 a realizat un documentar, Hitler, mon voisin (Hitler, vecinul meu, 2013), pentru canalul de televiziune Planète.
 
Edgar Feuchtwanger, în vârstă de 5 ani, este unicul fiu al unui editor evreu. Are o copilărie fericită în oraşul München. Este lipsit de griji, răsfăţat de părinţi şi de bonă, până când, în blocul de vizavi, se instalează Adolf Hitler, şeful Partidului Naţional-Socialist.
 
În 1933, fericirea acestei vieţi neumbrite de nimic dispare. Hitler este numit cancelar al Germaniei. Părinţii lui Edgar, lipsiţi de drepturile lor cetăţeneşti, încearcă să-şi protejeze fiul de umilinţe. La scoală, învăţătoarea îl pune să deseneze svastici, iar colegii intra în rândurile tinerilor hitlerişti.
 
De la fereastra casei lui, Edgar va asista la pregătirea unor evenimente tragice: Noaptea Cuţitelor Lungi, Anschlussul, Noaptea de Cristal. Evreii sunt arestaţi, tatăl lui este închis la Dachau. Groaza, frigul şi foamea de acolo îl vor marca pentru totdeauna. În 1939, Edgar este trimis singur în Marea Britanie, unde îşi va vedea mai departe de viaţă.

   
Îmi place când îmi cântă la pian această bucată. Este un menuet. Ea mi-a zis că Mozart l-a compus când avea vârsta mea. Eu am cinci ani. Ascult notele şi este foarte frumos. Îmi place să dansez. Întins pe jos, înot pe parchet de parcă aş fi într-un lac. Fotoliile sunt vapoare, canapeaua, o insulă, iar masa, un castel. Dacă o să mă vadă, mămica o să mă dojenească şi-o să-mi spună că-mi murdăresc costumul. Puţin îmi pasă. Oricum, îmi vine să mă scarpin din cauza lui. Acum, stau pe burtă sub scaun. Cu puşca mea, nu mă tem dacă francezii atacă. O să rămân ascuns.
 
Dimineaţă, mi-a fost iarăşi teamă când au sunat săracii jos, la uşă, în faţă, unde stă portarul nostru. Mămica a coborât, iar eu am urmărit-o din capătul scării. Aveau bărbi, iar hainele le erau găurite. Voiau bani. Vindeau şireturi de pantofi. Mămica a urcat, a trecut prin faţa mea fără să mă vadă, a luat o felie de pâine din care-mi place mie, albă şi crocantă, cu coaja rumenă, împletită deasupra asemenea cosiţelor fetelor, şi a coborât din nou. Când le-a dat-o, săracii i-au zâmbit şi au pornit mai departe pe stradă.
 
După-amiază, au venit alţii. Ea cânta iarăşi la pian, bucata care se termină repede, râdea, iar eu mă întorceam, uitându-mă prin odaie de jur împrejurul meu.
 
Cerşetorii s-au întors. I-am auzit strigând în gura mare la uşă. Mămica s-a oprit din cântat şi s-a dus să deschidă. Unul striga tare. Zicea că le-au luat casa, economiile şi că stau în stradă cu copiii. Zicea că din pricina evreilor. Mi s-a făcut frică şi era cât pe-aci să plâng. Mămica a fost drăguţă, iar unul gras, mai mare şi mai puternic decât ceilalţi, cu o barbă mare şi albă, a spus că o cunoaşte. El a strigat: "Este din familia Feuchtwanger!"
 
Omul l-a tras îndărăt pe cel mic şi rău care urla. A explicat că l-a cunoscut pe unchiul Lion la şcoală şi că i-a citit chiar cărţile. Eu stăteam ascuns sus, pândind cu puşca mea. Aş fi vrut să fiu invizibil, ca în cartea din care mi se citea seara. Bărbosul mi-a făcut cu ochiul şi i-a zis celui mic că i-a asurzit urechile cu poveştile lui despre evrei. Mămica i-a mulţumit frumos şi i-a zis lui Rosie să se ducă să caute nişte cârnaţi. Rosie este guvernanta mea. M-am rostogolit ca un soldat, iar ea nu m-a văzut trecând. Şorţul alb şi rochia neagră îi foşneau. Eu stăteam sub un scaun. Am privit-o îndreptându-se spre bucătărie. Bombănea în dialect, limba pe care o vorbea atunci când n-o auzea nimeni. Îi făcea pe săraci tâmpiţi, jura că nu mai sunt aşa de mulţi cârnaţi şi că nu ştia ce-o să avem diseară la cină. S-a întors cu cârnaţii şi i-a zâmbit domnului gras. El i-a mulţumit, a binecuvântat-o pe mama şi a plecat cu toată ceata.
 
Mămica a vorbit cu tanti Bobbie, vecina de deasupra, care coborâse şi ea. Nu le auzeam bine. Cred că tanti Bobbie i-a zis că unchiul o să ne aducă belele dacă n-o să fie atent cu cărţile lui. Lion, unchiul meu, este scriitor. Născoceşte poveşti pentru oameni mari. Mămica i-a zâmbit lui tanti Bobbie şi i-a promis că-l va preveni pe unchiul Lion. Încerca s-o liniştească, sfătuind-o să nu-şi facă griji, cerşetorii de afară nefiind decât nişte sărmani care au dus greul războiului, după care au pierdut totul. Am alergat la fereastră să-i văd. Sunau la uşa clădirii din faţă, alăturându-se altora, aflaţi puţin mai departe.
 
De azi dimineaţă mă uit la săraci pe fereastră. Sunt jos, lângă clădire. Şi dacă atacă? Am puşca mea! Mămica m-a zărit. Mi-a zâmbit, a venit lângă mine, a tras perdeaua şi m-a anunţat că este ora mesei. Am întrebat-o ce este un evreu, iar ea mi-a şoptit la ureche că sunt prea mic ca să înţeleg.
 
Oi avea eu cinci ani, dar ştiu totul. Ştiu ce este un evreu! Într-o zi, tata a vorbit cu mama despre asta de faţă cu mine. Ea i-a cerut să schimbe subiectul fiindcă nu era potrivit pentru vârsta mea, iar el a răspuns că eu nu eram în stare să pricep şi a continuat. Eu mă jucam pe jos cu maşinuţele, făcându-mă că nu aud. Am priceput însă totul. El vorbea despre nazişti, care nu-i iubesc pe evrei. Evrei suntem noi, cei din familia Feuchtwanger. Ştiam asta de mult. Vorbisem deja cu Rosie. Când am luat-o la întrebări, Rosie mi-a spus că este totuna cu a zice că evreii nu cred că micul Iisus a existat. Totuşi eu ştiu că a existat. Rosie mi-a spus toată povestea lui. Avea părul lung şi era foarte drăguţ. Oamenii răi l-legat de o cruce, i-au înfipt cuie în mâini şi picioare şi l-au omorât. Voiam să ştiu dacă evreii erau oamenii răi. Rosie mi-a răspuns că nu, că naziştii făceau o confuzie. Romanii sunt cei care l-au ucis, şi apoi, Iisus era evreu. Este o poveste foarte veche, dintr-o altă epocă, din alte vremuri, întâmplată cu mult înainte de naşterea mea, a părinţilor mei, a părinţilor părinţilor mei şi a tuturor strămoşilor lor, înainte să apară pe pământ maşinile şi oraşele, într-o ţară de mult dispărută, de dincolo de munţi, de câmpii, de râuri şi de mări. Rosie s-a descheiat la bluză şi mi-a arătat la piept o cruciuliţă de aur. Mi-a zis c-o pot prinde cu degetele. Eu am atins-o, ea a dus-o la gură şi a sărutat-o uşor, apoi m-a sărutat pe frunte, spunând că eu sunt febleţea ei şi că toţi copiii şi toţi oamenii sunt făcuţi dintr-un singur trup, că toţi suntem fii ai Domnului şi că micul Iisus a spus că trebuie să ne iubim unii pe alţii. Părea puţin tristă, aşa că m-am strâns lângă ea. Astfel, când părinţii mei au vorbit despre nazişti, eu ştiam despre cine era vorba. Voiam să le explic că naziştii îi confundă pe evrei cu romanii. Dar am preferat să mă prefac mai departe că mă joc pe jos ca să aud continuarea poveştii. Eram în birou, unde tăticu îşi aşază toate cărţile în biblioteci care se înalţă până la tavan. Are mii. Le-a citit pe toate, îi place să le privească, să pună mâna pe ele, să le deschidă, să le închidă, să le mângâie. Mi-a promis că, într-o zi, va fi a mea şi că le voi citi pe toate.
  Părinţii mei stau pe canapeaua din catifea verde. Îmi place când sunt amândoi acolo. Uneori, el îi atinge faţa. O priveşte, ea îl admiră, îi spune că este frumos, că-l iubeşte, dar că mustaţa lui o gâdilă când o sărută, el îi răspunde că săruturile ei îi aburesc ochelarii. Tata este frumos, elegant. Mi-ar plăcea să fiu îmbrăcat ca el, să port o cămaşă albă şi cravată în locul acestui costumaş de lână care mă mănâncă, şi apoi o vestă frumoasă, cu dungi mari, ca a lui. El îmi repetă că sunt prea mic.
 
Amândoi îşi beau cafeaua. Am avut voie să arunc o bucăţică de zahăr în cafea. Am apucat-o cu un cleşte de argint de pe fundul unei cutii frumoase, strălucitoare, în care totul se vede deformat şi am apropiat cana chinezească pe care este desenat cu mov un împărat aşezat într-o lectică. Zahărul a atins cafeaua fumegândă, s-a îmbibat - este amuzant când cafeaua pătrunde în bucăţica de zahăr - şi eu am apucat-o cu vârful buzelor. Am supt-o fără să fac prea mult zgomot şi m-am strecurat din nou sub masă, lăsând să se topească bucăţica de zahăr în gură. Îmi aduc aminte ziua în care o doamnă a venit acasă la noi cu un căţeluş, un teckel. L-a pus să facă giumbuşlucuri. Câinele stătea aşezat pe picioarele din spate. Ea i-a pus zahărul pe bot şi i-a şoptit "alei, hap!". El a înghiţit zahărul cu gura lui frumoasă, negru-caramel. Cred că era un câine acrobat.
 
Razele soarelui îmi încălzesc picioarele care-mi ies din ascunzătoare. Ascult ce zic. Vorbesc despre unchiul Lion şi despre Adolf Hitler. Unchiul Lion crede că, într-o zi, Hitler va fi şeful şi că, în acea zi, îi va omorî pe toţi evreii. Nu ştiu cine este Hitler. Buzele îmi tremură, îmi vine să plâng. Ies din adăpostul meu şi mă strecor în braţele părinţilor. Ei nu înţeleg de ce plâng în hohote. Nici eu. Le spun că îi iubesc şi că îmi doresc să nu moară niciodată. De aia m-au podidit lacrimile. Din fericire, acum s-a terminat.
  Sunt călare pe elefantul meu cu rotile. Îl cheamă Hannibal, ca pe împăratul care a luptat împotriva romanilor cu elefanţii. I-a atacat trecând munţii iarna. Aşezat pe spatele lui, picioarele mele nu mai ating podeaua. Pe Hannibal, sunt înalt, sunt mare. Fereastra este deschisă, se aud păsările şi automobilele. Îl apropii pe Hannibal şi mă reazem de fereastră ca să privesc afară. Sunt mereu atent să nu mă aplec, ca să nu mă dojenească Rosie. Automobilele strălucesc, razele soarelui se reflectă în farurile lor mari şi rotunde, făcând să joace pe tavanul camerei dâre mici, frumoase, de culoarea fisticului, a vinului şi a căpşunilor. Vremea e frumoasă, maşinile au capotele coborâte şi îi pot vedea pe pasageri. Uite-o pe tanti Bobbie, care locuieşte deasupra noastră. Este cu iubitul ei, ducele Luitpold de Bavaria. Un duce este ca un prinţ sau un rege, iar Bavaria este un alt nume al ţării noastre: părinţii mei spun că noi trăim în Germania, dar tanti Bobbie, ducele şi Rosie ne asigură că locuim în Bavaria. Tăticu şi mămica zic că sunt germani, tanti Bobbie şi ducele, că sunt bavarezi.
 
Un şofer conduce maşina ducelui. Îi văd mănuşile albe şi cascheta cu firet auriu şi cozoroc negru şi strălucitor, care-l apără de soare şi de vânt. Automobilul seamănă cu o trăsură luxoasă căptuşită cu piele bej. Ducele chiar are înfăţişarea unui rege. Poartă un joben, un frac care-l face să arate ca un pinguin şi o singură lentilă. Este un monoclu. Eu îi zic "Magicianul" pentru că reuşeşte să ţină în echilibru în faţa ochiului acea bucată de sticlă perfect rotundă. Tanti Bobbie poartă o pălărie mare, albă, inelele îi strălucesc în soare, mă vede şi îmi face semn. Strigă: "Bürschi!" Aşa mi se zice acasă, ceea ce înseamnă "băieţel" în bavareză. Îi răspund făcându-i cu mâna. Ducele mă salută la rândul lui, agitând măciulia aurie a lungului său baston regal. Ea flutură un pacheţel cu fundă roşie. Ştiu că este o cutie cu plăcinte cu fructe, fiindcă îmi aduce dintr-astea tot timpul. Abia aştept să urce la noi ca să mi le dea, îmi doresc să vină numaidecât.
 
Ei se uită în cealaltă parte a străzii, unde s-a oprit o maşină mare şi neagră. Un şofer în uniformă de soldat înconjoară automobilul şi-i deschide uşa pasagerului. Iese un domn, o observă pe tanti Bobbie, apoi pe duce şi ridică privirea spre mine.
 
Are o mustăcioară neagră, la fel ca tăticu.
  Rosie m-a făcut să tresar. A închis brusc fereastra, a tras perdeaua, m-a dezbrăcat şi m-a pus în pat pentru somnul de după-amiază. Nu-mi place deloc să dorm după-amiaza. Nici barele patului meu nu-mi mai plac.
 
Mai ascult cântecul păsărilor, privesc umbra perdelei care face un fel de valuri pe tavan şi mulurile care formează munţi. Cu ochii închişi, simt pe obraz mâna plăcută a lui Rosie. Adorm.
 
M-am trezit. Am avut un coşmar. Am visat că domnul de vizavi s-a transformat într-un căpcăun, care ne-a prins şi voia să ne devoreze. Avea părul zbârlit şi unghii lungi şi subţiri, precum cele ale lui Struwwelpeter, băiatul cel rău din cartea aflată pe noptieră. Cu unghiile lui încovoiate şi cu părul ridicat asemenea ţepilor unui arici, căpcăunul îmi urmărea familia pe străzi. Îi ţineam pe părinţi de mână, ei alergau prea repede pentru mine, eu alunecam şi cădeam în urma lor, mama mă prindea, monstrul se apropia. Răul Friedrich, băieţelul care-şi biciuieşte bona, omoară pisicile cu pietre, smulge aripile muştelor şi sugrumă turturelele, era şi el în visul meu, aruncând cu scaune de parcă ar fi fost ghiulele de tun.
 
Nu ştiu dacă-mi place cartea Struwwelpeter. Îl vedem pe micul Iisus oferind daruri copiilor cuminţi care-şi mănâncă frumos supa, se joacă cu jucăriile, merg frumos de mână cu mama lor. Are aripi de înger şi o coroană. Seamănă cu o fetiţă în cămaşă de noapte, care stă în zăpadă până la genunchi. O stea îi străluceşte deasupra capului. O puşcă cu baionetă şi un tambur-major plutesc pe pagină printre cadouri. Cartea spune poveştile cumplite ale unor copii răi: Friedrich îşi biciuieşte plin de cruzime câinele; mica Paulina piere în flăcările care-i mistuie panglicile, părul, picioarele, pleoapele, din ea nu mai rămân decât o grămadă de cenuşă şi pantofiorii ei lustruiţi, cei doi pisoi ai ei plâng, iar lacrimile lor formează un lac; nişte copii îşi bat joc de un puşti negru de tot şi sunt pedepsiţi de înaltul Nicolae, care îi aruncă în cerneală, iar aceştia ajung la fel de netezi ca hârtia, cum s-ar zice, nişte umbre; omul cu foarfece lungi îi taie lui Conrad degetul mare ca să nu-l mai sugă, iar povestea asta mă îngrozeşte, pentru că eu îmi sug degetul, în timp ce Gaspard moare fiindcă nu-şi mănâncă niciodată ciorba, iar Robert dispare în văzduh, luat de propria umbrelă. Toate astea se învălmăşesc în mintea mea. Plutesc în aer, zboară împrejurul meu, se deformează, se alungesc, dispar...
 
Mi-e cald. Sunt ud la ceafă.
A fost un coşmar.
Stau în picioare în pat.
Trec peste bare, mă sui pe scăunelul din lemn de palmier şi privesc pe fereastră.
Strada este liniştită. Vizavi, se mişcă o perdea.
  Umblu gol-goluţ prin casă. Sar peste tot şi o fac să râdă pe Rosie, care încearcă să mă prindă ca să mă îmbrace. Îmi zice că sunt păpuşa ei şi-mi trece peste cap un combinezon de lână care mă mănâncă. Îmi place să mă joc cu păpuşa mea, dar eu nu sunt o păpuşă! Pe a mea o îmbrac şi o plimb în landou. O acopăr cu pături ca să nu-i fie frig. Cobor cu Rosie ca s-o plimb în fiecare zi, mergem până în parc. Pe drum, trecem prin faţa locuinţei dlui Hitler. Rosie merge mereu puţin mai repede şi nu mă mai ascultă.
 
Ieri, am lăsat să-mi cadă boneta în faţa imobilului lui, iar ea nu m-a auzit când i-am atras atenţia. A trebuit să ne-ntoarcem pe unde am mers. Un paznic o ţinea în mână. Înalt, îmbrăcat ca un soldat, el a zis că sunt foarte drăgălaş, că voi fi un german foarte curajos când voi fi mare. Rosie n-a vrut să zăbovim mai mult, m-a luat, mergând repede şi strângându-mă foarte tare de mână. Părea contrariată, aşa încât n-am îndrăznit să zic nimic. Mi-a explicat din nou, pe un ton hotărât, că nu trebuie să vorbesc cu oameni pe care nu-i cunosc.
 
Acasă, sunt foarte liniştit, iar de la fereastra camerei mele îl văd pe paznic. Este amuzant, oamenii îi fac adeseori un semn ridicând braţul în aer atunci când trec prin faţa lui, iar el răspunde făcându-le un semn cu mâna. Privesc cum circulă maşinile. Ele se deplasează mai repede decât caleştile trase de cai care-mi plac mie atât de mult. Le aud cum circulă. Tropăitul copitelor pe caldarâm seamănă cu zgomotul pe care-l face apa atunci când Rosie spală vasele. Fac şi eu acelaşi zgomot cu limba.
 
Am un cal de lemn nemaipomenit. Mi l-a lăsat Moş Crăciun sub brad, lângă pian. Ne puseserăm încălţămintea sub bradul împodobit cu globuri roşii, iar dimineaţa, când ne-am trezit, fiecare avea un dar în faţa pantofului. Toată lumea l-a sărutat pe tata pentru cadoul primit. Am făcut şi eu la fel, dar el ne-a spus că lui Moş Crăciun trebuie să-i mulţumim. Eu am adăugat că nu trebuie să-l uităm pe Iisus, a cărui aniversare era, iar toată lumea a râs în hohote. N-am prea înţeles de ce, aşa că am râs. Se-ntâmplă des asta: îi fac pe oamenii mari să râdă fără să vreau. Mama a remarcat că m-am înroşit. Am vrut să mă privesc în oglinda de la intrare. N-am văzut nimic. Se pare că roşeaţa din obraji nu se reflectă în oglinzi, ci numai în ochii celorlalţi. Când eşti bucuros, inima se încălzeşte foarte tare. Acum, simt când mi se-ntâmplă asta.
  Mama este toată ziua acasă. Tăticu vine târziu, după masa mea de seară. În după-amiaza aceasta, ea nu era acolo. A sosit cu el chiar după somnul meu de după-amiază. Aveau nişte pachete, râdeau. Mi-au spus că sunt mica lor comoară şi mă sărutau întruna.
 
Astăzi este o zi mare; este o zi specială, fiindcă unchiul Lion vine să cineze la noi.
 
Tata a scos un strigăt puternic când a văzut masa şi a ridicat braţele mulţumindu-i lui Rosie. Mama a felicitat-o şi ea, iar mie mi s-a părut că o văd roşind. Rosie a precizat că am pus masa împreună. Roşeaţa s-a dus imediat de pe chipul ei drăguţ. Părinţii m-au aplaudat şi cred că m-am înroşit... De dimineaţă, Rosie a călcat mai întâi faţa de masă mare şi albă, cea pe care o aşază în spălătorie. Această încăpere este şi camera mea: când se vorbeşte despre mine sau despre jucăriile mele, i se spune "camera lui Bürschi", iar când este vorba despre rufe care trebuie călcate, împăturite sau aranjate, i se spune "spălătoria". În timpul zilei, ne-o împărţim.
 
În mijlocul camerei, Rosie a tras consola în formă de semilună, care stă de obicei în faţa ferestrei din salon. A întins-o ca pe un elastic, transformând-o într-o uriaşă masă de sufragerie, şi a întins pe ea un molton moale şi plăcut, apoi marea faţă de masă albă cu care mă jucasem mai devreme de-a fantoma. Ea încălzise fierul ca s-o calce. M-am aşezat pe scăunelul meu, cu păpuşa în braţe. Am privit-o cum netezeşte cutele cu fierul cald care aluneca pe ţesătură. Înainta ca o lebădă pe apă, iar Rosie stropea ţesătura cu picături parfumate pe care fierul părea a le înghiţi. Apoi, ea a pus tacâmurile. Mi-a dat şi mie sarcini: am aşezat două cuţite şi două furculiţe de fiecare parte a farfuriilor, o linguriţă şi un cuţitaş în faţa fiecărei farfurii, la care am adăugat o farfurioară, două pahare cu picior, unul mic şi unul mare, apoi încă o farfurie în formă de lună pentru salată. Rosie a pus la urmă untiere, carafe, una cu apă şi una cu vin, sarea şi piperul în cupe mici din sticlă, care semănau cu nişte clopoţei, şi chiar un clopoţel, care urma să fie folosit pentru a o chema când părinţii mei şi invitaţii lor aveau să fie la masă, iar ea, în cămară. Pentru mine nu era loc la masă, fiindcă eu urma să mănânc cu Rosie în bucătărie după ce aveam să spun "bună seara" invitaţilor.
 
În mijlocul mesei, Rosie a pus frumosul sfeşnic cu o mulţime de braţe, cel al bunicii mele, mama tatălui meu, care a murit când eram eu mic. Părinţii îmi arată uneori poze cu ea şi-mi spun că mă adora, iar eu îmi amintesc vag de o doamnă cu un baston. Rosie mi-a şoptit că, dacă părinţii mei vor vrea, voi putea să aprind lumânările. Când i-am văzut atât de mulţumiţi de felul în care fusese aranjată masa, i-am întrebat dacă pot să fac asta.
- De ce nu, a zis tata, o s-o faci la fel bine ca un rabin adevărat.
 
Şi, nu ştiu de ce, au râs toţi. Eu m-am înroşit iarăşi, bineînţeles.
 
Mama s-a dus să se pregătească. I-a spus lui Rosie să-mi facă baie, să mă îmbrace cu costumul meu şi să-mi dea masa de seară. Eu voiam să ştiu când avea să vină unchiul Lion. Ea mi-a răspuns că, de îndată ce va sosi, va veni să mă vadă.
 
Aburul din baie făcea condens pe geamuri, astfel că puteam desena pe ele. Lui Rosie nu-i plăcea să fac desene pe sticlă şi bombănea, pentru că, după aceea, trebuia s-o şteargă, dar desenele mele dispăreau când se deschidea fereastra. Apa din baie frigea, şi mi-a luat ceva timp ca să intru în ea. Mai întâi, degetele de la picioare, apoi gleznele şi gambele. Am aşteptat puţintel şi m-am obişnuit. Am putut să mă aşez în cadă. Acum, nu mă mai frige. Sunt foarte liniştit cu jucăriile mele, cânt, mă joc de-a războiul, germanii contra francezilor. Unchiul Berthold a fost rănit în tranşee. Mi-a spus că germanii au fost declaraţi pe nedrept învinşi deşi au repurtat un număr mai mare de victorii. În ziua aceea, lui tăticu nu i-a plăcut că-mi vorbea de război. L-a certat, iar mie mi-a venit să plâng. Unchiul Berthold are barbă, iar bărboşii mi se par mereu trişti. Eu n-am vrut ca unchiul meu să se întristeze. Pentru a-l consola, l-am luat în baia mea.
 
În această seară însă, nu el va veni la cină, ci unchiul Lion, care scrie cărţi, dintr-acelea despre care vorbeau cerşetorii şi vecina. Mămica spune că nu mi-l amintesc pentru că nu vine des pe la noi. Abia aştept să-l văd, mor de nerăbdare!
 
Când pielea degetelor de la mâini şi de la picioare mi s-a încreţit, Rosie mă scoate din apă. Mă ridică şi mă înveleşte într-un prosop mare şi alb şi ne jucăm de-a factorul poştal. Ea zice că eu sunt un colet pe care poştaşul l-a pus la uşă. Îl ia ca să-l desfacă în cameră. Mă pipăie prin prosop, vrând să ghicească ce conţine. Eu scot strigăte de bucurie când ea se preface că descoperă un băieţel. Spune că este cea mai frumoasă zi din viaţa ei, că n-a avut niciodată copii şi că tocmai visa să aibă unul ca mine. Mă sărută, râdem, mă vânzolesc.
 
M-a frecat pe tot corpul cu apă de colonie, până-n vârful degetelor, fricţionându-mă pe spate până când căldura a pătruns în mine. M-a îmbrăcat cu cămaşa mea albă care mă strânge puţin la gât, apoi mi-a pus pantalonii scurţi de piele. Mi se par prea aspri, iar bretelele mă jenează la umeri. Mi-a pus pantofii de piele noi-nouţi, bleumarin, culoarea mea preferată. Strălucesc frumos, dar mă supără puţin. Nu voiam să fiu îmbrăcat ca duminica! Pentru a mă face să-mi schimb părerea, Rosie m-a asigurat că, îmbrăcat astfel, semăn cu un soldat. M-a pieptănat cu peria făcută din fildeşul cu care se apără elefantul, ale cărei fire blonde sunt atât de moi, recomandându-mi să am grijă să nu-mi stric frizura, şi m-a asigurat că semăn cu copilul Iisus. Am sărutat crucea pe care o ţine ascunsă în corsaj. Mi-ar plăcea să mă însor cu ea când voi fi mare. O iubesc pe Rosie.
 
Ne-am întâlnit din nou cu tata în camera-spălătorie. Avea pe cap o tichie ca o pălărioară din pânză. Are două în camera lui, a sa şi a tatălui său, bunicul meu pe care nu l-am cunoscut. Nu le poartă niciodată, dar ştiu că ţine mult la amândouă, fiindcă nu am voie să mă joc cu ele. Mama a zis că e ridicol. El a răspuns că asta l-ar amuza pe Lion şi a pus cealaltă tichie pe capul meu blond, făcându-mi cu ochiul.
 
Mama a tras voalul la fereastră. Este o perdea fermecată, care lasă să intre lumina şi ne ascunde pe noi de cei din afară. Astfel, vecinii nu ne văd. Apoi, ea a ieşit din încăpere.
 
În timp ce Rosie pregătea masa, eu am avut voie să mă duc şi s-o privesc pe mama cum se machiază în camera ei. Este aşezată pe micul taburet albastru cu ornamente care ating uşor podeaua, în faţa mobilei ei drăguţe căreia îi zice psihe[1], cu trei oglinzi care-i permit să se vadă dintr-o parte, şi s-a dichisit. Ador aceste cuvinte care sună misterios, "psihe" şi "dichisit"... Mama m-a dichisit. Mi-a pudrat nasul şi jucăriile cu un mic tampon; îl bătea uşor într-o cutie drăguţă din sticlă, fragilă, aflată pe masă, lângă cutiile de bijuterii, bijuteriile, colierul de perle de culoarea cerului cenuşiu, inelele ei strălucitoare - atât de mari, încât nu le pot ascunde în palmă atunci când închid pumnul - şi cerceii pe care mi-i agaţă uneori ciupindu-mă puţin de lobii urechilor. Tata era în baie, cu faţa acoperită cu o spumă albă, etalându-şi pămătuful foarte moale în formă de coadă de veveriţă. M-am apropiat de el ca să-l văd cum îndepărtează săpunul, făcând să alunece deasupra aparatul de ras din fildeş, a cărui lamă este lungă asemenea celei a cuţitaşului pe care şi-l strecoară în buzunar când plecăm la plimbare pe lacuri.
 
Rosie m-a chemat şi m-am dus să mănânc în bucătărie, unde pluteau ca întotdeauna mirosuri delicioase. Îmi pregătise cârnaţii mei preferaţi, albi şi bine fripţi. I-a făcut să alunece din tigaie în farfuria mea, iar eu puteam să-i aud sfârâind. I-a acoperit din nou cu zeamă şi a adăugat cartofii aurii. Sosise unchiul Lion. Nu l-am auzit sunând la uşă. El şi tăticu stăteau amândoi în faţa mea. Au aproape aceeaşi voce. Seamănă ca doi gemeni. Lion este mai mic şi poartă ochelari mari, rotunzi, de clovn. Era cu mătuşa Marta, soţia lui. Pe ea n-o mai văzusem până atunci. Era frumoasă, pălăria i se potrivea cu părul ridicat deasupra cefei, buzele îi erau roşii, dinţii albi şi ochii căprui. Mi-a făcut cu ochiul, iar eu am încetat s-o mai privesc.
 
Unchiul Lion a râs spunând că mi-am pus pălăria cu care trebuia să mănânc cârnaţii. Eu n-am înţeles. Tăticu părea jenat. A explicat că eu purtam tichia în onoarea unchiului Lion şi datorită faptului că era zi de sabat, ca atunci când erau ei mici. Unchiul Lion a râs foarte tare şi a spus că vremea copilăriei lor a fost una nebună şi că eu, cel puţin, nu port moaţe. Au râs iarăşi, iar unchiul Lion a explicat că moaţele reprezintă şuviţele de păr pe care le facem bucle ce cad pe lângă urechi. Odinioară, toţi bărbaţii de religie evreiască aveau aşa ceva, se îmbrăcau în negru şi purtau caftane, mantale mari care rezistau la orice, la vânt, la zăpadă şi la ploaie, precum şi tichii. Când erau ei copii, tata şi unchii şi mătuşile mele, care erau şapte în total, respectau tradiţiile acelor vremuri. Unchiul Lion a spus:
- Din fericire, pentru tatăl tău şi pentru mine, toate astea s-au sfârşit.
 
Apoi, s-au dus în salon. Rosie mi-a servit desertul preferat, cremă englezească, şi mi-a cerut să-mi iau pe mine pijamaua, halatul şi papucii ca să mă duc să spun "bună seara" în salon. Nu am uitat nici centura mea de mătase: ştiam că, pentru a putea să rămân cu oamenii mari, trebuia să fiu îmbrăcat ca un adevărat gentleman.
 
Sunt sub masă. Văd pantofii unchiului Lion, albi-negri ca blana ursului panda pe care Rosie mi l-a arătat într-o carte. Miros a cremă de ghete. Cei ai tatălui meu sunt strălucitori, se reflectă ferestrele în ei, sunt mici şi deformaţi. Mama poartă pantofii ei drăguţi cu tocuri înalte, care-i alungesc gambele. Cei ai mătuşii Marta sunt încrucişaţi unul spre celălalt, ca două persoane care se sărută după o plasă subţire şi neagră; între firele ciorapilor, pielea ei albă pare presărată cu aluniţe. Din ascunzătoarea mea, ascult ce vorbesc. Aud cuvintele, le repet în minte fără să le înţeleg. Încerc să le reţin şi le imaginez un sens. Este ca o muzică ce mă alină, de neînţeles, misterioasă.
- Draga mea Marta şi-a cumpărat un automobil nou săptămâna aceasta, spune unchiul Lion.
 
Mătuşa Marta povesteşte cu vocea ei subţire ca notele înalte cântate la pian:
- Este un BMW, o maşină-sport de culoarea cafelei. Cred că nu suntem decât două-trei femei care conduc în München, dintre care una este sora vecinei voastre, Friedl. Toată lumea mă priveşte când trec pe stradă.
- Dar este o nebunie! zice mama.
 
Tata răspunde:
- Ascultă, draga mea, este oricum mai puţin costisitoare decât un cal şi-o trăsură. Nimeni nu mai are nevoie de grajd, nici de paie, nici de fân. Şi încă mai puţin de un vizitiu!
 
Vocea mătuşii Marta o acoperă pe a lui:
- Şi este şi practică... Duminică, mergem la ţară. Vreţi să veniţi, vreţi să-l luaţi şi pe cel mic? E aşa o scumpete!
- Ah! Dacă aţi fi văzut mutra lui Hitler când ne-a văzut parcând, se amuză unchiul Lion. A coborât de la el când am ajuns la voi. Nu ne-a recunoscut, zice unchiul Lion.
- Din fericire, dragul meu, după toate câte ai scris despre el în ziare, răspunde mătuşa Marta.
- Şi ce, trăim încă într-o republică, nu?
 
Era vocea unchiului meu...
 
Mama ia din nou cuvântul:
- Se zice că Mein Kampf, cartea lui, se vinde cel mai bine în Germania.
- Nu, a mea se vinde: Evreul Süss[2].
- Ar trebui să fii atent, zice tata. Toţi îmi vorbesc la birou despre viitorul tău roman. Succesul[3], aşa-i zice?
 
Unchiul Lion rânjeşte:
- Este adevărat că editura ta, Duncker & Humblot, îi publică mai degrabă pe amicii lui Herr Hitler...
 
Nu înţeleg tot ce spun ei. Îmi place totuşi să-i ascult. Pot să repet cuvintele, ca un papagal. Unchiul Lion continuă:
- Mi s-a spus că protejatul tău, Carl Schmitt, nu este cu totul împotriva teoriilor obscure ale mizerabililor din SA[4]. Să nu-mi spui că editura frăţiorului meu ar fi pe cale să vireze spre extrema dreaptă, ca altele?
- Ba deloc, zice tata cu un râs ciudat. Te asigur că Schmitt nu este rasist. De altfel, noi publicăm alţi autori. Ar trebui să-l citeşti pe englezul Keynes, de exemplu, chiar dacă Consecinţele economice ale păcii[5] fac parte, poate, din categoria cărţilor de căpătâi ale eminentului dar dezgustătorului nostru vecin. Sunt foarte mândru să fiu editorul său.
- Glumeam, dragul meu frate. Ştiu foarte bine lucrurile astea. În orice caz, Goebbels a zis că, dacă într-o zi ar avea puterea, m-ar face să plătesc scump toate astea. Sunt gata de orice ca să-i nimicească pe evrei. Şi ce contează că nici tu, nici eu nu suntem persoane religioase, nici chiar credincioase, la fel ca toţi cei şapte fraţi şi surori. Pentru ei, un evreu este un evreu, şi ar trebui chiar să spun un "parazit" este un "parazit", ca să folosesc vocabularul lor elegant, şi chiar dacă n-om purta noi nici tichii, nici moaţe, nu însemnăm mai puţin decât mult iubiţii noştri părinţi. Ne vor distruge.
- Crezi că este cu putinţă?
- Hitler este un derbedeu, un fost deţinut, un complotist aflat în fruntea unei bande de haimanale. Sunt gata de orice. Sunt ca baronii din Evul Mediu aflaţi în căutarea încă unui regat. Vor castele, aur şi şerbi. La fel ca ei, se vor servi de evrei pentru a aţâţa ura mulţimilor, şi acum la fel de superstiţioase ca înainte, explică Lion.
- Aşa este în romanul tău, remarcă tata.
- Care se vinde mai bine ca Mein Kampf...
- Amândouă împreună nu prevestesc nimic bun pentru noi în această ţară, zice mătuşa Marta.
- În orice caz, nu ştiu dacă pramatia ta de vecin va citi viitoarea mea carte, dar n-am de gând să-mi scape. O să-ţi citez din memorie ce am scris chiar în această dimineaţă, şi tu o să-mi spui dacă recunoşti despre cine vorbesc.
 
M-am concentrat să ascult. Aud totul, cuvintele alunecă de îndată, fug, scapă şi eu le prind.
 
Vocea unchiului Lion este ca o muzică, un sunet pe care pot să-l reţin:
- "Când vorbea, vocea lui pornea pe tonuri înalte, într-un mod aproape isteric, cuvintele ţâşnind fără efort din gura lui cu buze subţiri şi vinete. Îşi însoţea discursurile cu gesturi mari, în maniera predicatorilor de la ţară. Era uşor de înţeles, punctele lui de vedere erau subiectul ideal în discuţiile despre viaţa cea de toate zilele. La originea răului erau camăta, evreii şi papa. O asociaţie internaţională de capitalişti evrei distrugea poporul german cum ar fi făcut-o bacilul tuberculozei cu plămânii sănătoşi. Totul ar merge bine şi fiecare lucru şi-ar găsi locul odată paraziţii eliminaţi. Când maşina Kutzner încetă a mai vorbi, buzele lui fine şi mica lui mustaţă neagră, părul lui grizonant, lipit pe cap, aproape neted pe ceafă îi dădură înfăţişarea unei măşti goale; dar, îndată ce deschise din nou gura, chipul i se animă în mod curios cu o vivacitate isterică, nasul i se ridică, iar el readuse viaţa şi energia în tovarăşii săi. Vestea elocvenţei lui Rupert Kutzner, care găsise un sens, simplu ca geniul în stare pură, constând în purificarea vieţii publice şi readucerea ei la principiile fundamentale, se răspândi. Tot mai multă lume venea să-l asculte cu atenţie, aprobându-l. Un tipograf scoase un ziar confidenţial, special dedicat ideilor lui Kutzner. Tipărite, ideile sale păreau a fi şi mai confuze. Aveau însă meritul de a le aminti cititorilor impresia vie pe care o făcea acest om călare pe un asemenea val oratoric. Din ce în ce mai mulţi bărbaţi veniră să viziteze restaurantul Zum Gaisgarten. Patronul de tripou, tipograful, boxerul şi doi şoferi fondară un partid politic, Adevăraţii Germani, care, acum, nu mai vorbea despre el ca despre o maşină, ci ca despre un scriitor politic..." Deci?
- Ei bine, zice tata, joci tare!
- Când mă gândesc că, odinioară, înainte de a fi trimis la închisoare, vecinul tău îmi spunea Herr Doktor la Hofgarten Café din München, unde mergeam atât de des cu Bertolt Brecht! exclamă unchiul Lion. Mă întreb ce-ar zice Dr. Freud. De altfel, l-am strecurat şi pe el în romanul meu, o să se amuze. Altminteri, v-am adus libretul de operă pe care-l va scrie Bertolt: Opera de trei parale. Eu i-am găsit titlul! Frumos, nu? Venise să mă viziteze la spital, după operaţie, şi l-am salvat scutindu-l de titlurile proaste la care se gândea. O să fie sala plină la Theater am Schiffbauerdamm din Berlin.
 
Conversaţia seamănă cu un clocot. Cred că unchiul Lion şi vecinul de vizavi, dl Hitler, sunt certaţi. Nu mai ascult. Cuvintele şi numele se amestecă, mereu aceleaşi: "evreu", "război", "Hitler". Vreau chiar în clipa asta să văd noua maşină a mătuşii Marta, care este mai frumoasă decât cea a dlui Hitler. Aş vrea să-mi astup urechile, acum. Îi aud pe cei de deasupra mesei, vorbesc încă despre aceleaşi lucruri. Unchiul Lion face poante. Tăticu nu mai râde. Vocea îi este obosită.
 
Am ieşit din ascunzătoare şi m-am aşezat pe canapea. Aş fi vrut să dorm. M-am abţinut. După masă, mama a cântat la pian libretul adus de unchiul Lion. A fredonat un pic citind partitura. Era povestea unor oameni foarte săraci, asemenea celor care veniseră şi bătuseră la uşă deunăzi. Tata, unchiul Lion şi mătuşa Marta s-au strâns în jurul ei. M-am apropiat. Unchiul Lion avea o mină tristă. Tata a zis că trebuie să merg în pat. M-a dus chiar el şi, în timp ce mă ţinea în braţe, eu am continuat să ascult vocea mamei şi notele cântate la pian. Cântecul vorbea despre Anglia. Tăticu mi-a explicat că Anglia este o insulă. Mi-am închipuit o ţară plutind pe mare şi am adormit.