Înţelepciunea arabă. De la preislam la hispano-arabi

Grete Tartler, scriitoare, traducătoare, orientalistă. Profesor asociat la Universitatea Bucureşti. Dintre traducerile recente: Ibn Hazm al-Andalusī, Colierul porumbiţei (2011), Carmen Sylva, Mite Kremnitz, Astra. Roman epistolar (2011), Goethe, Poezii (2013). Dintre studiile şi volumele recent publicate: Orientul lui Goethe, "Rumänisches Goethe-Jahrbuch", 1, 2011; Islam, repere culturale. Proba Orientului (2012).

Grete Tartler compune un tablou complex al înţelepciunii arabe pe baza unor texte de facturi diferite: texte cu caracter sapienţial, meditaţii, alegorii filosofice şi religioase, povestiri cu tîlc, cele mai multe făcînd parte din domeniul literaturii arabe clasice - cu excepţia unora scrise de gînditori citaţi de obicei în rîndul filosofilor, teologilor sau istoricilor. Dintre aceste texte fundamentale pentru studiul culturii preislamice şi islamice de limbă arabă, unele apar pentru prima dată în limba română, constituind o noutate faţă de ediţia anterioară a acestui volum. În ciuda faptului că mulţi dintre autorii prezentaţi sînt creştini, bizantini, evrei, persani sau turci, Înţelepciunea arabă reflectă un fenomen intercultural datorat folosirii limbii arabe, "latina Orientului", indiferent de originea sau credinţa religioasă a autorilor. Într-o lume în care identitatea era dată de măsura şlefuirii literare a limbii arabe, căutarea înţelepciunii presupunea esenţializare şi o creştere spirituală îndemnînd la depăşirea graniţelor regionale, naţionale sau continentale. Putem descifra azi în oglinda acelor vremi signatura mobilităţii şi a dialogului între culturi.

Din cuprins:
Epoca preislamică (secolele VI-VII) • Începuturile islamului (secolul al VII-lea) • Epoca omeyazilor (661-750) • Epoca abbasizilor (750-1258) • Arabii în al-Andalus (756-1492)


[...] Trei lucruri vei găsi în această carte: claritatea unor argumente neobişnuite, ştiinţa vicleniilor nemaipomenite, folosul snoavelor nemaiauzite. N-ai decât să râzi dacă vrei şi să petreci din aceste snoave, dacă te plictisesc lucrurile grave!

Eu spun totuşi că şi plânsul are părţile lui bune, cu lăudate urmări, dacă vine la locul potrivit, nu întrece măsura sau nu izvorăşte din nedreptate; că e o dovadă de fineţe şi lipsă a grosolăniei, că arată durerea adevărată şi, la pierderea celor apropiaţi, tăria iubirii. Prin plâns se apropie slujitorii lui Allah de El cel mai bine, iar cei care se tem primesc îndurare. Nu-i spuneau oare înţelepţii unuia care se îngrijorase amarnic de plânsul fiului său: "Lasă, că abia i se întăreşte glasul şi i se limpezeşte vederea"?

Cât despre râs, de i-ar fi urât celui ce râde sau celui ce îl stârneşte, nu s-ar mai spune despre o floare, o mantie în dungi sau o podoabă că sunt surâzătoare! Iar Allah n-ar spune că "aduce râsul şi plânsul, viaţa şi moartea", punând astfel râsul drept pereche a vieţii. Râsul se arată la un copil drept prim semn al vieţii; îi face sufletul bun, carnea înfloritoare, îi înmulţeşte sângele cel găzduitor de bucurie, putere şi încântare.

Dar atât râsul, cât şi gluma au locul şi măsura lor, bine aşezate; cel care trece dincolo cade în uşurătate; iar cine nu ajunge la ele, n-are echilibru şi stabilitate. Lumea nu zice nimic rău despre râs, despre şagă, decât dacă întrece măsura; dar dacă şaga aduce voioşia pentru care a fost născocită, şi prin urmare aduce folos, atunci poate fi socotită un lucru aducător de prestigiu şi foarte serios.

[...] Înţelepţii ziceau: Dacă vrei să vezi unde stau păcatele grămadă, uită-te la păcătosul care caută cusururi la semenii săi; nu le-ar vedea de nu le-ar avea el însuşi, ba chiar mai multe. Primul păcat e să crezi drept cusur ceea ce nu e!

[...] Mă certaţi că i-am zis flăcăului slujitor: "Lungeşte fiertura, ca să mâncăm pâinea cu sos şi carne şi să folosim atât belşugul fierturii, cât şi gustul ei bun". Dar n-a zis oare Profetul: "Dacă fierbeţi carne, puneţi şi apă din belşug, încât cine nu nimereşte carne să aibă parte măcar de zeama din jur?". Sau mă mustraţi că-mi reîmpletesc sandalele şi-mi repar cămaşa, dar mai ales fiindcă pretind că sandalele recusute ţin mai mult, păzesc mai bine piciorul şi sunt mai plăcute, că se împotrivesc îngâmfării şi măreţiei şi-s mai aproape de sihăstrie. Sau, pentru că văd în orice cârpeală o dovadă de energie, că adunarea laolaltă a peticelor înseamnă păstrare! Dar oare nu-şi dregea şi Profetul sandalele? Nu-şi peticea veşmântul? Iar după masă, lingându-şi degetele, spunea: "O pulpă de berbec cu plăcere-aş mânca; dar şi dacă aş fi poftit la o tocană din picioare de oaie, aş zice tot da!".

Ştim că zdrenţele, ca şi hainele noi, au vremea lor de purtare; Allah a dat preţ fiecărui lucru, punându-l la locul ce i se cuvine, după cum a dat fiecărei epoci bărbaţii săi vrednici şi fiecărei situaţii un mod de exprimare. Dumnezeu te poate uneori ţine în viaţă cu venin, luându-ţi-o cu mâncări bune şi stomac plin! Cârpind hainele, coşi în petece modestia, în timp ce aruncându-le aduni laolaltă risipa şi fudulia!

Mă mai mustraţi fiindcă preţuiesc mai mult banul decât ştiinţa; dar prin arginţi se ajută şi învăţatul, cu ei se întăresc sufletele spre a cunoaşte a ştiinţei virtute. Iar principiile se pun înaintea urmărilor, rădăcinile înaintea crengilor! Deşi discernem lucrurile cu sufletul, numai în îmbelşugare avem clară-vedere - şi ne cuprinde orbirea în zile mizere!

[...] Dacă Allah e larg la mână cu tine, fii şi tu; dacă strânge pumnul, strânge-l de asemenea. Nu încerca să fii mai bun ca Dumnezeu, fiindcă oricum El e mai darnic ca tine!

[...] Iată o istorioară despre un valiu persan. Într-o zi, în timp ce stătea în odaia de sfat, prins cu socoteli şi isprăvi de domnie, nelăsându-se cercetat de vreun musafir, iată că se trezi cu un poet care începu să-i recite poeme prin care îl lăuda şi îl preaslăvea şi îl tămâia. Când sfârşi, mulţumindu-i, valiul porunci secretarului său să-i aducă zece mii de dirhemi. Poetul era să-şi ia zborul de fericire; ceea ce valiul ştiu să preţuiască:
- Văd că au căzut unde trebuia cuvintele mele. Să i se dea douăzeci de mii de galbeni!

Poetul, să-şi iasă din piele, nu alta. Văzând că bucuria i se dublează după cum se dublează şi suma promisă, valiul porunci să i se aducă patruzeci de mii. Fericirea era să-l ucidă pe cântăreţ. Când îşi veni în fire, strigă:
- Cât de darnic eşti! Înţeleg că-mi măreşti răsplata văzând cum mi se înteţeşte bucuria. A primi, însă, n-ar însemna decât nerecunoştinţă din parte-mi!

Chemă binecuvântarea lui Allah asupra valiului şi ieşi din odaie.

Atunci secretarul-copist spuse, apropiindu-se:
- Slavă Preaînaltului! Omul acesta s-ar fi mulţumit cu patruzeci de galbeni şi porunceai să-i aduc patruzeci de mii?
- Doar nu cumva voiai să i-i şi dai?
- Oare e vreo scăpare de la împlinirea poruncii?
- Nătângule! Omul acesta ne-a înveselit prin cuvinte, iar noi, la rândul nostru, l-am fericit la fel. Când născocea despre mine că aş fi mai frumos decât Luna, mai plin de putere ca leul, cu limba mai tăioasă ca sabia, cu porunca mai pătrunzătoare ca lancea, mi-a pus el în mână ceva, un lucru pe care să-l pot lua cu mine? Nu ştiam noi oare că minte? Şi cu toate astea eram fericiţi în timp ce minţea! La rândul nostru l-am bucurat la fel şi am poruncit o răsplată care, chiar mincinoasă, a răsplătit minciuna prin minciună şi vorba prin vorbe!

[...] Un prieten îmi spuse odată:
- Măi frate, văd oameni care îşi înmoaie îmbucătura în saramură şi-mi zic: "Uite oameni cărora le place sărătura şi nu le place oţetul!". Dar pe dată l-am văzut pe altul muind pâinea în oţet înţepător. Mi-am zis din nou: "Uite unii cărora le place şi oţetul, pe lângă saramură". Dar acelaşi lucru am văzut, curând după aceea, că fac şi cu muştarul. Or, muştarul nu prea e de mâncat. Spune-mi şi mie, ce fel de oameni sunt aceştia? De ce suferă? Şi ce leac le-ar fi bun?
În faţa unei asemenea firi şi prostii, văzându-l orbit de zgârcenie, ce puteam răspunde, decât:
- N-au alt leac decât să le fie oprite mirodeniile!
- Ba nu, pe Allah! strigă el. Restul mâncării să le fie oprit!

[... ] (O gazdă generoasă la ospeţe) fu bârfită că e un zgârcit cum nu s-a mai văzut!
- Cum aşa?
- Se vede din cum aşază şi întocmeşte mâncărurile, de parcă n-ar voi să fie atinse, cu atât mai puţin înfulecate! Cum să strice măseaua atâta frumuseţe, cum să dărâme acele castele măreţe, cum să risipească atâta artă, ce fără preţ e! El ştie bine că frumuseţea impune şi aranjarea mâncărurilor trezeşte respect. Dacă ar fi cu adevărat harnic, n-ar folosi asemenea arme, n-ar ridica asemenea închisori! Îşi preface bunătatea în rea-voinţă şi poftirea la masă în oprirea de a atinge mâncările!

[...] Poetul Abū Nuwās mânca la masa teologului Isma'īl ibn Nūbah̬t, precum cămilele care mănâncă naramze după ce au fost ţinute numai cu lucruri oţetite. Iar drept răsplată compuse aceste versuri:

"Pâinea lui Isma'īl e ca o haină de mătase brodată:
după ce-i ruptă, mai poate fi cârpită odată".

[...] Dacă oamenii ar bea apă în timp ce-şi umplu burţile cu mâncare nu s-ar mai îndopa; cei care se adapă mai puţin sunt şi cei cărora li se apleacă, fiindcă omul nu-şi cunoaşte măsura umplerii stomacului decât bând apă. Uneori nici nu ştie că e sătul, iar dacă mai înfulecă i se face rău. Dacă ar sorbi din când în când câte un strop ar şti când să termine şi n-ar mai mări numărul îmbucăturilor decât în măsura în care ar fi sănătos. Doctorii ştiu bine acest adevăr, dar mai ştiu şi că dacă ar da acest sfat ar rămâne fără slujbă, pierzându-şi muşteriii. La ce-ar avea oamenii nevoie de lecuitori dacă au trupuri sănătoase?
Mulţi spun că apa Tigrului e mai priincioasă decât a Eufratului, că unda Mihranului dă mai multă vlagă decât a râului din Balh̬; beduinii zic: "O apă bună pentru vite". Asemenea vorbe sunt, după mine, dovadă că apa e hrănitoare! Unii spun că apa de lângă straturile de petrol ar fi mai gustoasă decât cea de lângă straturile de smoală. Prin urmare, beţi apă în timpul prânzului, că e grozavă pentru sănătate!
Dacă apa n-ar fi atât de ieftină şi pâinea atât de scumpă, oamenii n-ar dori cu atâta foc pâinea şi n-ar dispreţui apa. Căci ei preamăresc cu atât mai mult un lucru cu cât îi e preţul mai mare, cu cât se găseşte mai rar în locul unde a fost cerut. Iată, aceşti morcovi curaţi, această mazăre verde fragedă sunt mult mai bune decât perele de H̬ urasān sau bananele cultivate în livezi. Dar, din nepăsare, oamenii nu poftesc decât ce e scump şi nu vor decât trufandale!

[...] 'Umar (ibn al-H̬ aṭṭāb) spunea: "Fereşte-te de măcelării - ele fac să se nască aceeaşi patimă ca vinăriile. Cine mănâncă întruna carne e de mustrat precum beţivii".
Unul ar fi spus, privind la un astfel de hulpav:
- Carne care mănâncă altă carne, ce lucru îngrozitor!

[...] După vorbele unui înaintaş: "Două lucruri roşii îl pierd pe bărbat, carnea şi vinul; două lucruri galbene le pierd pe femei: aurul şi şofranul".

[...] "Fiu al lui Adam", zicea Ḥasan al-Baṣri, "mănâncă pentru o treime din pântece, bea pentru a doua treime, dar las-o pe-a treia cugetării şi respirării!".

[...] La moartea unui zgârcit (de care toţi ai casei voiau să scape spre a trăi liniştiţi), averea şi casa zgârcitului fură luate în stăpânire de fiul acestuia.
- Ce mânca tatăl meu pe lângă pâine? întrebă el de cum se înstăpâni.
- Ce să mănânce? Parcă un pic de brânză uscată şi iute.
- S-o văd şi eu.
După ce-i fu adusă, zări pe ea un fel de urmă rămasă în locul unde fusese frecată pâinea.
- Ce-i cu dâra asta?
- Ştii bine că răposatul nu îşi îngăduia să taie din brânză, ci doar îi freca pe spinare o bucată de coajă!
- Uite aşa m-a dus de râpă, de-am ajuns sărac în halul în care mă aflu acum! Dacă aş fi ştiut asta, nu m-aş mai fi rugat pentru sufletul lui!
- Dar tu cum vrei să faci? se îngroziră ai lui.
- Eu voi ţine brânza departe de mine, arătând doar în direcţia ei cu bucata de pâine!

[...] Arabii spun: "Cui îi fierbe vara creierul, iarna îi fierbe ceaunul".

[...] Poetul (beduin) Tamim ibn Muqbil zicea, pe bună dreptate:
Mai lasă şi pruncilor, dar cheltuie restul! Că-i totul luat cu-mprumut;
mănâncă averea împreună cu timpul-destin, care-a şi început!

Iar Abū Darr mai spunea:
Din averile tale, doi părtaşi îşi iau porţii:
moştenitorii şi loviturile sorţii.

[...] De la Profet au rămas aceste vorbe înţelepte:
Nu dispreţuiţi dăruirea unei înghiţituri, căci ea vă va aduce răsplată cât un munte.

[...] Proverbul potrivit pentru cei constrânşi de soartă să aibă de-a face cu un zgârcit:
"Mare nenorocire să trebuiască să ceri măduvă din călcâi".

[...] Paraua e osia împrejurul căreia se învârte moara lumii. Să ştii că nu e uşor să te opreşti de la toanele şi avântul ce ţi le stârneşte beţia bogăţiei, cu atât mai mult dorinţa de a scăpa e mai tare. [...] Nu te lăsa păcălit: chiar de-i numit mut, fără glas, banul e mai elocvent ca un predicator, mai rău de gură ca un bârfitor.

[...] Mulţi au slăvit dărnicia, dar ea e una dintre acele trăsături lăudabile ale firii, care pot fi şi mustrate; nu e lucru care să n-aibă şi vreo slăbiciune sau vreun cusur. Cei vechi numeau dărnicia uşurătate, uşurătatea - prostie, iar mai presus ca prostia sau pierderea minţii nu mai e decât nebunia.

[...] Bogăţiile tale nu vor ajunge oricum niciodată să-i sature pe toţi care cer. Dacă-i mulţumeşti pe unii, mâniindu-i pe alţii, vei suferi o pierdere vădită. Şi cum n-ar fi aşa, când nemulţumiţii sunt de două ori mai mulţi decât cei mulţumiţi, iar critica mintosului e cu mult mai dăunătoare decât folosul laudei celui pe care l-ai mulţumit? Când te vor lovi lăncile şi săgeţile nu vei vedea pe nici unul dintre cei ce i-ai făcut fericiţi venindu-ţi în ajutor. [...] Aşa că: respingerea tuturor înseamnă şi mulţumirea tuturor.

[...] Lauda e o mâncare pe care poate n-o vei gusta, dar e o hrană de care te poţi şi lipsi. Şi mult se mai pierde din amintirea binefacerilor cuiva! Se duce cu totul după moartea lui. [...] Cine trăieşte în nevoie îşi mişcă mai ager spiritul, caută şi cercetează. Păcatul bogăţiei e că stârneşte apatia, meritul sărăciei - că stârneşte gândirea.
Nu vezi că bărbatul e cu-atât mai slăvit
de tribu-i, cu cât chimiru-i mai burduşit?

[...] Trăieşte un ceas pentru această lume şi altul pentru lumea cealaltă, obişnuia să spună (un baṣrit de vază, 'Utmān ibn Abī-l 'Āṣ). Iar Profetul: Allah vă opreşte de la prea multă cerşetorie, dar şi de la prăpădirea banilor în prostie.

De unde şi proverbele:
Cea mai bună avere e aceea care ţi-a folosit.
Cele mai bune lucruri sunt cele de mijloc.
[...] Nu fi dulce, că vei fi înghiţit; nu fi amar, că vei fi scuipat.
Scoate apă din fântână, dar nu pe toată.
Tu, cel care înnozi, (tot tu) va trebui şi să deznozi.
Băutul pe îndelete îţi ţine mai bine de sete.
Puţinul mereu ivit face mai mult decât multul îmbucătăţit.
[...] Când fugi, să iei cu tine măcar mânerul de sabie.
[...] Nu se întoarce în ţarc orice cămilă fugită; uneori nu mai strângi niciodată turma cea risipită.
[...] Umple-ţi ulciorul de la prima ploaie.

Cine are bani, se spune, aleargă după ei ca un prost; acum, n-o să fii tu mai prejos ca asemenea prost!