Nu îţi fie frică

Nu îţi fie frică, nu îţi fie frică, nu îţi fie frică! Deschide ochii. Deschide-i acum, deodată! Bum! Ca atunci când erai mică şi aveai episoadele de paralizie în somn. Hop! O smucitură şi gata! Te trezeai. Îţi simţeai iar picioarele şi mâinile. Puteai să te întinzi până la perna lui tata. Şi frica dispărea. Nu îţi fie frică, nu îţi fie frică! Deschide ochii! Hai... acum! Cât de rău poate fi?... Foarte rău! Poate să nu fie vis. Poate să fie chiar aşa, să fie bolnavă. Poate să fie adevărat doctorul ăla. Şi dacă e adevărat?! Eu ce mă fac? Cum rezolv asta?! Bum! Te smulgi o dată şi gata! Rezolvi! Nu, nu cred că merge aşa. Am încercat şi ieri dimineaţă şi nu a mers. Am deschis ochii şi era real. Dar dacă era tot vis şi ziua de ieri? Dacă era, ştii tu, ca atunci când visezi că te-ai trezit şi de fapt încă dormi şi visezi că visezi ceva urât şi apoi visezi că te-ai trezit dar de fapt încă visezi? Dacă e aşa? Dacă ea chiar nu e bolnavă? Dacă e doar aşa, un vis de gravidă? Am citit undeva că gravidele au multe coşmaruri legate de viaţa bebeluşilor şi de naştere; visează copii morţi, copii bolnavi, copii fără mâini şi fără picioare; visează copii în bălţi de sânge sau copii care plâng din coşciuge mici, mititele în timp ce sunt duşi la groapă; copii care se roagă şi plâng şi îşi implora părinţii să nu îi bage în groapă dar pe care nu îi aude nimeni. Părinţii lor îşi văd mai departe de îngropăciune, plâng în batiste cu bănuţ legat la capăt, oamenii şuşotesc şi dau din cap înspre bieţii părinţi, colegii şi vecinii stau mai la o parte şi aşteaptă să se termine slujba, să plece la treburile lor, la vieţile lor pe care necazul le-a ocolit de data asta. Toată lumea stă în jurul gropii mici şi nimeni nu aude copilul cum imploră. Numai eu îl aud, îl aud şi mă duc la mă-sa şi o zdruncin de umeri şi îi spun: nebuno, scoate copilul de acolo, nu vezi că e viu, nu îl auzi cum plânge şi strigă "mama"? Şi mă-sa e moale sub ghearele mele, e ca o cârpă şi parcă nici nu aude ce îi spun. Şi mă duc la ta-su, la ta-su cu barbă crescută de doliu şi încep să mă rog de el ca o curvă, mă undui pe lângă el şi îi mângâi mâna cu care îşi şterge mucii şi lacrimile, dau din gene şi mă uit în ochii lui, îmi aplec capul uşor înspre el, cât să îmi simtă mirosul părului proaspăt spălat şi îi şoptesc: hai, fii băiat cuminte şi ajută-mă să scot copilul ăla din groapă, nu îl auzi cum plânge sărăcuţul, vrea la mă-sa, nici măcar nu e mort... Şi ta-su se uită la mine, are faţă de piatră, numai pantalonii i s-au ridicat niţel în faţă, e chestie de instinct, nu e vina lui, dar şi ăsta parcă e surd şi orb şi mut şi mă apucă disperarea; copilul se aude acum din ce în ce mai slab, au început să arunce pământ peste el, popa mormăie, oamenii mai de pe margini au început să o ia uşor înspre ieşire; eu cad grămadă peste moviliţa aia de pământ, îmi pun urechea să văd dacă se mai aude, parcă a tăcut acum, s-o fi liniştit săracul; pământul miroase a râme şi simt în burtă cum mă loveşte ceva. E copilul, e copilul meu, ăla care creşte înăuntru, al meu e bine, l-am pus acolo, înăuntru, la păstrare, de al meu nu se atinge nimeni! Nimeni nu are voie să mi-l scoată de acolo până nu spun eu! Al meu creşte întreg, nu umbla nimeni între picioarele mele până nu spun eu că s-a vindecat de tot şi e gata să poată ieşi, chiar dacă am să îl nasc la şapte ani, ce, nu s-au mai auzit cazuri? Sigur că s-au auzit! Mamele au puterea asta de a-şi vindeca copiii bolnavi în pântece, e lucru ştiut. Hai deschide ochii deodată, bum! Ca atunci când erai mică şi paralizai în somn. Nu îţi fie frică...