Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Dacă astăzi mai sînt încă în picioare e pentru că, în copilărie, n-am învăţat niciodată să îngenunchez


Dan Burcea, un interviu cu Yasmina Khadra

04.07.2014
Observator Cultural, aprilie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
La 17 aprilie 2014, algerienii au fost chemaţi la urne pentru a alege un nou preşedinte. Hotărîrea actualului preşedinte Abdelaziz Bouteflika de a candida pentru un al patrulea mandat succesiv la suprema funcţie în Stat a constituit o surpriză în cercurile politice şi intelectuale, declanşînd serioase critici la adresa acestui om a cărui sănătate fragilă face din el un personaj aproape invizibil pe plan mediatic. Bouteflika nu s-a mai adresat în direct algerienilor din mai 2012, data ultimului său discurs. O altă bănuială care planează asupra acestei candidaturi este cea a manipulării din partea unei clase politice care dirijează din umbră destinele unei ţări deja secătuită de războiul civil din "deceniul negru" (1990-1999), numit şi "deceniul terorist", şi devastată astăzi de o corupţie generalizată. Consecinţele inevitabile ale acestui climat nu s-au lăsat aşteptate: descurajarea şi scepticismul unei părţi importante a cercurilor intelectuale şi politice susceptibile a aduce schimbarea, dar şi a majorităţii populaţiei, victimă a unui sentiment de resemnare, de fatalism în faţa destinului rezervat de ultimele decenii ale istoriei sale. Cu toate acestea, unele voci nu au ezitat să se ridice împotriva stării de fapt actuale, ba, mai mult, să se angajeze cu această ocazie în lupta electorală din acest an.

Printre ele, cea a scriitorului Yasmina Khadra, Mohammed Moulessehoul, după adevăratul său nume, fost ofiţer timp de 25 de ani în Armata algeriană, actualmente director al Centrului Cultural Algerian de la Paris. Din nefericire, Yasmina Khadra nu a reuşit să obţină numărul de semnături de adeziune pentru a-şi valida candidatura, iar experienţa trăită cu această ocazie i-a întărit şi mai mult convingerile asupra situaţiei dezastruoase a ţării sale, provocată de regimul actual, pe care-l caracterizează ca fiind "zombi" într-un interviu recent acordat presei franceze. Să mai spunem că, săptămîna aceasta, Yasmina Khadra publică romanul
 Qu'attendent les singes / Ce aşteaptă maimuţele, un roman foarte critic la adresa regimului actual. Cu ocazia apariţiei la Editura "Michel Lafon" a albumului Impressions Algérie, în care Yasmina Khadra semnează textele care însoţesc ilustraţiile renumitului fotograf Reza Deghati, scriitorul algerian a acordat, în exclusivitate, Observatorului cultural interviul de mai jos.
 
Dan Burcea: Stimate domnule Yasmina Khadra, vă mulţumesc mai întîi că aţi acceptat acest dialog despre cartea Impressions Algérie (Michel Lafon, 2012), care, cum şi titlul o spune, impresionează prin două calităţi, mai întîi cea a textelor şi apoi cea a fotografiilor. Cum v-a venit ideea să scoateţi un asemenea album? Şi cum aţi ajuns să colaboraţi cu fotograful Reza?
Yasmina Khadra: Editorul parizian este cel care a avut ideea de a consacra acest album Algeriei. El este şi cel care mi l-a propus ca fotograf pe Reza. Am acceptat imediat. Reza este o adevărată legendă. Străbate întreaga lume cu aparatul de fotografiat în bandulieră. Îmi place modul său de a privi, de a imortaliza o impresie, o siluetă, o fulguranţă. Reza este un umanist luminat. Un înţelept. Am comunicat unul cu altul încă de la prima noastră întîlnire. Iubesc modestia marilor artişti. Ea este pentru mine ca o poezie în stare pură. Faptul că am lucrat împreună cu el a fost o onoare şi un privilegiu.
 
D.B.: A-şi povesti ţara înseamnă şi a se povesti pe sine însuşi. Printre fiinţele inconturnabile se află tatăl dumneavoastră, acest erou mereu absent pentru copilul care eraţi: "[...] tatăl meu îmi lipsea. Dintr-odată, nu-i mai auzeam vocea prin casă şi nu-i mai zăream silueta printre umbrele trecătorilor pe stradă".
Y.K.: Patria este indisociabilă familiei. Ea este o extensiune a iubirii filiale. Îmi e de-ajuns să zăresc un algerian, oriunde aş fi în lume, începînd cu Japonia şi pînă în Brazilia, pentru a-mi recăpăta în totalitate reperele. Tatăl meu face parte din aceste fiinţe privilegiate. Degeaba cred că-mi lipseşte, el este omniprezent în sufletul meu. Ca şi Algeria, de altfel. Nu mă părăseşte nici o clipă. Nu ştiu cu ce se aseamănă iubirea pe care fiecare o are pentru ţara sa şi nici nu avem nevoie să ştim acest lucru. E de-ajuns să o trăim. Algeria este o emoţie imperisabilă. Este un vis şi un delir, o speranţă şi o teamă, o rugăciune şi o remuşcare. Drama ei mă îndurerează, supravieţuirea ei îmi trezeşte speranţele. Raportul pe care-l am cu patria mea depăşeşte cu mult cadrul rezonabilului. Sînt într-o constantă febrilitate, ca un drogat în dependenţă care nu încetează să se caute pe sine în adîncul propriilor halucinaţii.
 
D.B.: În linie directă cu figura paternă se află o lungă perioadă din viaţa dumneavoastră petrecută în cadrul Armatei, unde aţi figurat, pur şi simplu, sub inscripţia "numărul matricol 129". Ce amintire păstraţi din această perioadă?
Y.K.: Mi-am păstrat prietenii. Cei mai buni prieteni din lume. Am rămas foarte legaţi unii de alţii, foarte apropiaţi. Desigur, viaţa nu era deloc uşoară la acea vremea. Copii de nouă ani închişi de la vîrsta aceea într-o cazarmă şi lăsaţi pe mîna unor caporali înguşti la minte şi violenţi, ce idioţie! Trebuie însă să ştii să extragi aurul din noroi, să devii un genial alchimist pentru a alunga amintirile triste şi a-ţi recăpăta partea de vis din tine. Am suferit foarte mult, dar încercările mi-au întărit convingerile. Dacă astăzi mai sînt încă în picioare e pentru că, în copilărie, n-am învăţat niciodată să îngenunchez.
 
D.B.: A urmat întîlnirea, fondatoare pentru dumneavoastră ca scriitor, cu limba franceză şi cu scriitorii dumneavoastră preferaţi, printre care Albert Camus ocupă un loc privilegiat şi căruia îi aduceţi, fără încetare, un omagiu. Ne-aţi putea spune, în cîteva cuvinte, ce vă leagă de acest autor?
Y.K.: Nu mi-a plăcut Străinul de Camus, mi-a plăcut, în schimb, talentul lui Camus. Acest roman a fost un şoc pentru mine. Imediat după ce l-am terminat de citit, m-am hotărît să devin romancier de limbă franceză, deşi înainte, nutrisem ambiţia de a deveni poet de limbă arabă. Camus era un om chinuit, dar şi un om căruia îi plăcea să-i chinuie pe ceilalţi. El este în aşa măsură centrat pe propria persoană, încît nu vede lucrurile decît aşa cum îi convin. Algeria lui se afla la antipodul Algeriei algerienilor, a locuitorilor arabo-europeni ("pied-noir" în text, n.m.), a autohtonilor. Scriitura sa este atît de frumoasă, încît restul îi este iertat. Pentru mine, Camus rămîne o viziune opiacee a ţării mele. O viziune aureolată şi, în acelaşi timp, improbabilă, o călătorie de-a lungul a o mie de întrebări la care încerc să răspund în romanele mele. Salut, pe lîngă toate acestea, şi arta sa literară. Cine a fost el ca persoană nu mă interesează. Nu i se poate cere unui scriitor să fie un sfînt, ceea ce aşteptăm de la el este talentul şi nimic altceva.
 
D.B.: Să facem, alături de dumneavoastră, primii paşi în acest periplu în care fiecare oraş îşi oferă drept cadou chipul său, unul mai frumos decît altul, dacă e să ascultăm aprecierile dumneavoastră în calitate de ghid. Căci nu lucruri inerte evocaţi, ci oraşe vii, cochete, atrăgătoare... Cum ar fi, de exemplu, capitala Alger, cu care vă propun să începem, oraş pe care-l numiţi "Algerul cel alb", din cauza generozităţii sale. Ce are atît de frumos acest oraş "pudic" şi "filozof", cum îl numiţi?
Y.K.: Algerul este un oraş paradoxal. El este capabil să te vrăjească şi să te traumatizeze în acelaşi timp. Cred că nu a reuşit să digere afrontul pe care i l-au făcut locuitorii săi în timpul războiului terorist. Crezîndu-se deja triumfător în faţa jugului colonial, în momentul în care şi-a dobîndit libertatea a căzut, dintr-odată, pradă îndoielilor. Cîntecele Alge - rului deplîng tăcerea poeţilor dispăruţi. Algerul îşi hrănea magia în geniul meşteşugarilor, în generozitatea femeilor, în umilinţa erudiţilor. Astăzi, cîntecele sale nu mai povestesc decît neorînduiala şi îngrijorarea, nemulţumirea şi negarea de sine. Algerul nu se poate identifica cu imaginea nenorocirilor, ci cu forţa de a le depăşi. Or, nenorocirea încă mai durează pe străzi şi în sufletele oamenilor, şi Algerul şi-a pierdut obiceiul de a-şi împodobi chipul în oglinda căreia i-a întors spatele.
 
D.B.: Dar Oranul, oraşul în care aţi crescut? Albert Camus, afirmaţi dumneavoastră, îl caracteriza drept "circular". După cum spuneţi, oraşul nu are nimic dintr-un oraş circular, el "îşi epuizează suflul sub beţia largului". Şi adăugaţi, împrumutîndu-i cuvintele: "Sînt o cetate fără ambiţie, sfinţii mei protectori îmi sînt de ajuns. Cum aceştia nu mai sînt prezenţi, mă mulţumesc azi cu fantomele lor". Schiţaţi, în fond, un portret destul de nostalgic al acestui oraş care şi-a pierdut strălucirea de altădată. Dintr-un trecut făcut din amestecul de culturi şi din comuniunea spiritelor, al unui oraş "magic ca o muzică". De unde vine această nostalgie în evocarea pe care o faceţi acestui oraş lipsit astăzi de splendoare?
Y.K.: Nostalgia este o escală într-un undeva care nu mai există. Ea este tristă uneori pentru că ne trimite la lucruri care ne-au legănat sufletul şi care au dispărut, lăsîndu-ne pradă unui viitor nesigur. Oranul a fost cîndva un oraş foarte seducător. Un oraş jubilatoriu, festiv, fericit şi frivol. Ca o tînără fără moravuri, un pic extravagantă, care ştia că anii cei mai frumoşi ai tinereţii erau singura ei consolare într-o viaţă ce avea să se stingă în curînd. Astăzi frumoasele lui cartiere s-au părăginit. Nimeni nu mai ştie să privească o fată frumoasă trecînd pe stradă, singurul lucru pe care ştiu să-l facă e să o persecute.
 
D.B.: Dacă marea exercită, poate, mai puţină fascinaţie pentru spaţiile infinite, există în descrierea pe care i-o faceţi Algeriei, o altă dimensiune capabilă de a realiza această reprezentare: deşertul. Vorbind de Tamanrasset, regiunea unde trăiesc tuaregii, descrieţi o ţară "mai vastă decît Universul", care "nu cunoaşte dezordinea suferită de pămînt". Deplîngeţi astăzi urmele lăsate de nebunia oamenilor în acest teritoriu multă vreme virgin.
Y.K.: Ca şi pe plajă, urmele lăsate pe nisip se şterg odată cu trecerea valurilor. Deşertul foloseşte furtunile de nisip pentru a se curăţa de urmele lăsate de om. Este ca un fel de lume interioară care-şi este suficientă sieşi. Ea nu face decît să se amuze pe seama nebuniei oamenilor. Deşertul ne plînge. Ne dispreţuieşte. Nu ne iubeşte. Noi sîntem cei care încercăm să-l ridicăm la rangul cel mai înalt pentru a merita un pic de stimă din partea lui. Dar dacă sînteţi o fiinţă îngăduitoare, un căutător de lumină şi de înţelepciune, deşertul vă va oferi posibilitatea de a ajunge la capătul căutărilor. Devine un fel de şcoală şi vă permite accesul la o anumită maturitate. Cu toate acestea, dacă vă aventuraţi în el cu un aer de cuceritor, va şti să vă dovedească foarte repede cît sînteţi de neînsemnat, de mizerabil şi de stupid. Deşertul este o formidabilă lecţie de viaţă, o privire fără concesie asupra infinitezimalei noastre vanităţi.
 
D.B.: Nu încetaţi, pe tot parcursul cărţii dumneavoastră, să aduceţi un omagiu algerienilor: "La noi, nu locurile contează, ci oamenii care le gravitează în jur. Un semn făcut cu ochiul, un deget ridicat, un mic salut cu mîna, şi toţi demonii sînt îmblînziţi pe loc". De aceea, cartea dumneavoastră pare un fel de omagiu adus oamenilor pe care-i descrieţi, fie cei care locuiesc în Alger, în Nord-Vest, în Kabili sau în Marele Sud dinspre deşert.
Y.K.: Această carte este o invitaţie la voiaj înainte chiar de a fi un omagiu adus algerienilor. Orice popor are bătrînii lui demoni. Asta nu face din el un demon. Dimpotrivă, cunoscînd adversităţile, ajungem la umanitate. Algeria este o mîntuire posibilă. Numeroşi străini, aventurieri, călători au recunoscut că ţara mea le-a schimbat mentalitatea, că au sentimentul de a fi devenit mai buni trăind în preajma algerienilor. Sîntem un popor fratern, xenofil şi ne place să fim ospitalieri cu cei care au bunăvoinţa de a ne vizita. Urcaţi-vă într-un avion şi duceţi-vă în orice oraş algerian doriţi. Nici nu aţi sosit bine că vă şi simţiţi ca acasă; mai mult, sînteţi fericit.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer