Ierusalimul alb (III). Ultimii sălbatici

Locuinţa Javaneză, similară în structura sa simplă cu adăpostul caraibian, admirat atât de mult de Gotfried Semper cu câteva decenii mai înainte drept arhitectură originară, a fost examinată cu un mare interes de către publicul american - ne spune Buel, condescendent. Pentru europeni, în special pentru francezi, întâlnirile cu aceste populaţii exotice, cu obiceiurile lor sălbatice, cu veşmintele şi cu arhitectura lor, nu mai era o surpriză. După 1871, expoziţiile organizate la Jardin d'Acclimatation în Paris au devenit din ce în ce mai mult operaţiuni aducătoare de beneficii. Pe măsură ce interesul ştiinţific şi colonial se pierde însă, deodată cu francii guvernamentali, expoziţiile din Jardin d'Acclimatation devin tot mai mult târguri sau, mai bine zis, bâlciuri. Ele accentuau straniul, exoticul, decorul de basm şi sălbaticii mâncători de oameni. Aceşti sălbatici împodobiţi deveneau reali, de unde înainte fuseseră doar nişte ficţiuni desenate în presa ilustrată franceză, acei inamici cu care bravii soldaţi ai republicii se luptau în Dahomey, viitorii supuşi ai Hexagonului, a cărui graniţă sudică devenea tot mai mult subsahariană.
 
Expoziţiile mondiale sunt de aceea - şi de atunci - din ce în ce mai mult un loc de întâlnire între culturi. Chiar dacă "sărace" şi"necivilizate" (sau poate că tocmai de aceea), aceste popoare erau suficient de atractive spre a fi expuse împreună cu mediul lor "adevărat" ca unul din punctele de maxim interes. Expoziţia Columbiană, celebrând patru veacuri de când binecuvântarea creştină atinsese Lumea Nouă odată cu Pinta, Ninha şiSanta Maria, nu putea, desigur, să nu sugereze faptul că mai sunt, iată, popoare care îşi aşteaptă Columbul, încă. America îşi însuşise lecţia civilizaţiei, spunea Oraşul Alb. Dar, pe de cealaltă parte, Midway Pleasance demonstra fără tăgadă că, fie Europa, fie America, cineva trebuia să îşi asume misiuni civilizatoare, încă şi încă.
 
Satul alaskan, Compania Laponă, reproducerea mediilor doar pe jumătate civilizate ale Turcilor, Arabilor , Persanilor, Javanezilor, aproape-sălbaticii din Insulele Mării de Sud sau, hellas, din chiar America de Nord (indienii) produceau contraste cum nu se poate mai vii când erau comparate cu"apogeul concepţiei despre artă, (care) a produs un oraş mai frumos decât orice imaginaţie sau vis au închipuit vreodată. (Oraşul Alb) era Heliopolis, mai mare încă, mai împodobit, mai minunat decât acea metropolă încântătoare... şi a fost îmbogăţit cu ceea ce lumea avea de oferit într-un grad fără precedent în istorie".
 
"Domnilor", ar fi spus Daniel Burnham, directorul lucrărilor expoziţiei în 1891, "(Târgul Mondial de la Chicago) 1893 va fi a treia mare dezbatere în istoria patriei noastre (după 1776 şi 1861)!" Utopismul organizatorilor nu îşi avea însă sursa în cultura progresistă a oraşului, reprezentată la acel moment de Şcoala de la Chicago, Adler şi Louis Sullivan, acesta din urmă autorul acelui faimos dicton modernist conform căruia "Forma urmează funcţiei". Dimpotrivă: utopia şi Oraşul alb de la Chicago în 1893 sunt profund conservatoare în esenţa lor. Cultura care le-a generat aparţinea elitei, iar cultura urbană, în care urmau să fie implantate, era la acea dată, după devastatorul incendiu din 1871, cu greu în măsură să opună rezistenţă schemei urbane rigide gândite de Burnham.
 
De vreme ce Oraşul Alb celebra patru secole de civilizaţie în Lumea Nouă şi "arhitectura îşi atinsese propria perfecţiune, dacă frumuseţea singură e luată în considerare, către sfârşitul secolului al cincisprezecelea" , nu este de mirare că eclectismul târgului amesteca în chip exaltat cele mai felurite retorici arhitecturale, "deopotrivă proiecte renascentiste şi originale, o combinaţie care este deopotrivă minunea Lumii Vechi şi mândria Lumii Noi" . Clădirile americane de ipsos mascând metalul variau de la Romanicul spaniol al Clădirii Pescuitului la "cel mai pur stil fidian" al Peristilului care închidea vederea lagunei către lacul Michigan, privind dinspre clădirea administraţiei. Louis Sullivan însuşi, deşi revoltat de ideea unei astfel de arhitecturi amintind de "tortul Beaux Arts-ist al unui maestru cofetar" şi convins că "răul făcut de acest târg mondial va dura pentru jumătate de secol, dacă nu şi mai mult" , va proiecta totuşi, împreuna cu Adler, Portalul de Aur al Clădirii Transporturilor, pe care Buel, cronicarul expoziţiei, îl va celebra drept "cel mai pretenţios exemplu de exponat arhitectural şi de efect năucitor". Deşi, proiectându-l, Sullivan nu făcea rabat de la principiile sale înnoitoare, portalul era adosat unei rotonde bizantine ca inspiraţie, care va îngădui vizitatorilor să se strămute cu gândul în patria "ceaiului, a ciubucului dătător de viziuni, sufletul mulţumirii turceşti", cum nota aburit de plăcere orientală Buel.
 
Oraşul Alb, structură evanescentă, avea totuşi pretenţia de a fi un viitor focar de emergenţă a unui oraş, Chicago, mai bun deopotrivă urbanistic şi, implicit, moralmente. Credinţa că oraşul ideal va fi germenele din care se vor desface apoi un oraş pe măsură şi acea morală subîntinsă de natura ideală a concepţiei urbane derivă din natura utopismului de secol al nouăsprezecelea, unde etica şi estetica sunt legate prin infinite reţele capilare. Târgul era astfel "o oglindă deformată a (oraşului) Chicago" dar, în acelaşi timp, şi "o metaforă a oraşului însuşi", devreme ce, aşa cum a spus Lewis Mumford, "metropola poate fi descrisă ca un târg mondial în continuă devenire)" .