Schiop n-are gusturi rele

Citiţi un fragment din această carte.
Citiţi o prezentare a lui Adrian Schiop.
Votaţi literatura tînără şi pe Adrian Schiop pe situl Polirom şi cîştigaţi un pachet de cărţi.



Sunt texte care-şi caută judecata rigid estetică. Şi-o doresc. Şi nu se opresc doar aici: îşi cer capitolul lor de istorie literară... Sunt texte care se dezvoltă, care sunt scrise pentru a fi judecate de un corifeu al criticii literare. Sunt tineri care scriu special pentru judecăţi mature, pentru a întâmpina aşteptările înalţilor judecători, marilor arbitri ai eleganţei culturale. Dacă scrii altfel decât în acest spirit, îţi asumi un risc serios. Literatura română, după 150 de ani de evoluţie, are încă reguli puţine şi rigide, de austeritate. În fond, a trecut prea puţin timp de la "scriţi, băieţi, numai scriţi". Aşa că mulţi "băieţi", şi în ziua de azi, speră să intre direct, fără prea mare efort, în vreo istorie a literaturii a unei persoane sus-puse în cultura română. Sau, măcar, speră să fie toleraţi într-un anume grup puternic de asalt literar.

Schiop e în afara tuturor acestor "tinereşti" aspiraţii enunţate mai sus. În nici un caz nu doreşte să le dea satisfacţie burghezilor literaturii. Atitudinea e totul, pare a spune el încă o dată, după zecile de sloganuri tip "be yourself", care ne răsună zilnic în cap, îndemnându-ne să cumpărăm de la băuturi răcoritoare la telefoane mobile. Scriitorul nostru nu se teme de uzatul "be yourself". În fond este un crez puternic care nu supără prin redundanţă.

Întreaga aventură textuală a lui Adrian Schiop se bazează pe elaborarea unor mărci identitare: eu şi prietenii mei suntem asta, nu suntem cealaltă. Schiop învaţă umil lecţia poeziei de stradă, tip BUG Mafia, fără să cadă în manierisme găunoase tip Paraziţii. Nici nu vreau să mă gândesc ce-ar zice înalţii critici români de o asemenea comparatistică...

Mai există o mare clasă a scriitorilor "dintr-o bucată" care îşi doresc cititori, mulţi cititori. Scriitorii de care vorbeam la început, cei ataşaţi de ierarhiile gata instaurate, neagă existenţa artistică a acelora care scriu cu gândul la lectori. Estetizanţii spun: nu există scriitor adevărat care să se gândească la cititori. N-o fi existând. Cert e că foarte multe texte dau impresia că sunt concepute, şlefuite, tocmai pentru a fi parcurse cât mai uşor, tocmai pentru a atinge teme dragi lumii contemporane, tocmai pentru a aprofunda (cu speranţa de a imortaliza) subiecte deja bine bătute prin ziare de editorialişti. Această clasă de scriitori, nu neapărat comerciali, ci cu o priză dorită, căutată, anticipată la public, e aproape inexistentă în literatura noastră contemporană.

Schiop nu face parte nici din această mare clasă de producători de literatură.

El intră la un al treilea mare capitol, cel mai riscant, cel în care ratezi cel mai uşor, dar în care ascensiunea, dacă ai noroc, poate fi vertiginoasă: este vorba despre literatura de atitudine. Minorităţi de toate naturile, ciudaţi, inadaptaţi, persecutaţi, iată doar câteva posibile personaje într-o astfel de literatură. Aici contează mai ales grila personală pe care o propui, perspectiva din care priveşti lumea. Într-o astfel de dimensiune, scriitorul trebuie să aibă o fină intuiţie a modelor (de la muzică, la ideologie), trebuie să se situeze cumva în zona cool a culturii. Sau să aibă puternice rădăcini subculturale care să suplinească şi să continue puterea de convingere a scriitorului dandy din saloanele de altădată... Adică să manevreze perfect toate elementele lumii hiperactive: modele tinerilor, ideologii, depresii la modă, jocuri de cuvinte şi o cât mai variată gamă a bizarului.

Schiop propune un personaj ingenuu, homosexual, complexat, inhibat, (semi-)ratat social. Textul său este un fel de proces-verbal al unui grup. Reţinem neapărat faptul că acest grup, alcătuit în bună parte din oameni obsedaţi de carte şi dependenţi de spleen intelectual, are drept scop evident violentarea tuturor prejudecăţilor despre cultura înaltă. "Vocea" narativă din pe bune este terorizată, complexată, dar şi enervată de "vocea" dictatorială a înaltei culturi a anilor '90. Reperele tari intelectuale din România postdecembristă sunt luate vesel peste picior. Iată o caracterizare tipică: "o gagică hippie-humanitas de la Filozofie". Ierarhiile culturale sunt tratate ca nişte mode oarecare. La un moment dat, personajul nostru are o revelaţie: descoperă modelul "grunge", cel care se opunea tăticilor rockului, cu plete în vânt şi cu demonstrativisme ieftine pe scenă. Există o rezistenţă calmă, asemănătoare, şi faţă de modelele culturale dure, cele care au dominat autoritar în ultimele decenii la noi.

Tinerii din povestea lui Schiop, câţiva "loviţi în plin" de textele clasice de filozofie de la universitatea din Cluj, îşi varsă amarul reinventând un limbaj al filozofiei "de stradă". Ei fac parte din acea generaţie care a fost hipnotizată de subcultura înaltă (unora li s-ar putea părea oximoronică formularea) a anilor '90: Nirvana şi cam tot ce mişca prin Seattle, Suede, BUG Mafia etc. Ei bine, se produce un melanj lingvistic pe alocuri irezistibil, uneori prea artificial, între hermeneutica suspiciunii, tip Baudrillard, şi revelaţii subculturale tip Tataee. Acest argou este principalul pariu al lui Adrian Schiop. Poveştile, aparent şocante, sunt, de fapt, de o banalitate înfiorătoare. Şocul vine exclusiv din limbaj.

"Atitudinea" e totul, a învăţat Adrian Schiop şi din spoturi publicitare, şi de la marii idoli ai generaţiei '90. E o lecţie bine aprofundată care a dat, cred, rezultatul scontat. Cititorul naiv ar putea cădea pradă aparenţelor narative ale textului. Însă delirurile verbale ale personajului-narator sau ale prietenilor săi nu sunt decât falduri pentru deghizarea şi augmentarea - în acelaşi timp - câtorva trăsături esenţiale. Unul dintre crezurile textuale este enunţat încă de la început: "homosexualitatea asta virtuală - de homosexual fără experienţe homosexuale - începea să mă apese: toată lumea aştepta o confirmare bazată pe fapte concrete, iar eu întârziam s-o dau". Aşteptările prietenilor din poveste sunt identice cu aşteptările cititorilor. Deşi naratorul îşi afirmă ostentativ orientarea sexuală (lucru îndeajuns de şocant pentru spaţiul nostru literar), nu urmează povestea unui homosexual, ci povestea în care, întâmplător, e vorba şi de un homosexual.

Schiop ţine un discurs culturalo-social pe câteva zeci de voci. Are un grup în spate care îl susţine. Principalele puncte ale manifestului ar fi:
1. eu visez să scriu ficţiune pură, dar
2. nu pot decât să inventez o limbă aparte în care să-mi urlu complexele
3. nu am destule mijloace textuale pentru a-mi exprima bucuria de a asculta un hip-hop bun
4. nu am o cultură care să tolereze intelectualul "corupt" iremediabil de subcultură
5. nu am chef decât să-mi venerez în toate felurile, inclusiv cultural, prietenii
6. folosesc foarte multe englezisme pentru simplul fapt că un clişeu sună insuportabil în română.

E greu de spus dacă dintr-un program atât de narcisist şi de timid a ieşit ceva care să atragă pe termen lung. La un examen "estetic" Schiop nu ar lua note care să impresioneze (examen care unora li se pare esenţial, iar mie mi se pare marginal). Nici la un examen al lizibilităţii nu s-ar ţine prea bine pe picioare. Am rămas însă după lectură cu o senzaţie plăcută de scriitor cu gusturi culturale foarte bine antrenate. Cu tot teribilismul său, Schiop transmite de fapt o lungă listă de "lucruri care îmi plac", "lucruri care nu îmi plac". Şi n-are gusturi rele. Alege şi din muzică, şi din programele de la televizor cam tot ce e cool. Are o bună şcoală a tendinţelor. Pare o chestiune minoră, dar această evidenţă salvează textul. O modalitate elementară pentru stabilirea unei comunicări este tocmai acel tip de tatonare "mie îmi place" - "mie nu-mi place", o rapidă confruntare a CV-urilor culturale cu scop de "împrietenire"...

pe bune/pe invers este o provocare adolescentină la o confruntare a gusturilor şi a experienţelor. Cine nu suportă muzica sau show-urile TV adulate în textul de faţă poate identifica măcar câteva autentice "trăiri" într-o altă ordine culturală: "suntem în '99, tocmai explodează BUG Mafia în cadru. Şi eu, şi Nicu Popa suntem isterizaţi, le cumpărăm toate albumele, ascultăm textele cu urechea lipită de boxe, să prindem tot, o fază să nu scape. Cităm din Mafia la fiecare pas, "de unde pula mea să ştiu dacă n-am fost acolo", "avem familii care lasă-n noi mândria". E de citit fie şi numai pentru a afla prin ce cotloane culturale mai găsesc stimuli cathartici scriitorii tineri de azi... Vă asigur, ca un bun cunoscător al Mafiei, că nu e pierdere de timp.