Time waits for nobody
Ieşi în zonele care se restaurează şi după cum se lucrează te întrebi cu teamă dacă ai să apuci în această viaţă să vezi splendoarea clădirilor sclipitoare din nou, după decenii de tăcere pietrificată. Dar ce să-ţi faci sânge rău, pentru că şi dacă n-ai apuca să le vezi, într-o lună tot ca înainte de restaurare ar arăta. Cum? Prin incredibila tehnică a muncii în zadar care nici că s-a mai pomenit la acest nivel la niciunul din popoarele bătrânei Europe. Care şi ea săraca, la câte a văzut, pare să vrea să-şi vadă de bătrâneţe în linişte şi să moară liniştită sub umbra unui nuc. Oricum ar fi, cel mai rău este că elanul oamenilor care vor să facă ceva în acest spaţiu pare să se apropie de final, ca să nu mai vorbesc de respectarea dorinţelor unor cetăţeni ajunşi la limita toleranţei.
Un oraş ca un castel de nisip
Aşa cum am văzut centrul vechi al oraşului Herculane (loc mitic pentru mine atunci) dizolvându-se până la imposibilitatea de-al mai readuce la viaţă, aşa văd cu Timişoara îşi pierde din pulsul unui oraş vibrant şi plin de idei. Şi chiar dacă oamenii cu idei încă iniţiază proiecte şi nu lasă oraşul să moară, viitorul acestui spaţiu, odată extrem de şarmant, nu pare să sune prea bine. Ca să nu mai pun la socoteală eterna stare de gripă în care colcăi de luni de zile. Poluarea a început să-şi arate colţii mai rău decât ne închipuiam, aşa că nu ne rămâne decât să fugim. Dar unde să fugi cu doi copii mici? Mă consolez cu gândul că ştiu că se poate şi mai rău. Ţin minte ce lux mi se părea să locuieşti în Timişoara la întoarcerea din Pune, India, unde seara îmi suflam nasul şi părea că aş fi lucrat într-o mină, nu alta.
Consolare
Deci da, se poate şi mai rău. Ce bine... Adică, pe bune? Asta să-mi fie consolarea, acum când şi dacă am fost pusă să aleg, nu am avut de unde (ar fi de prost gust să mai mentionez calităţile morale şi intelectuale ale feţelor apărute pe toate panourile publicitare odată cu iniţierea alegerilor europarlamentare). Mă întreb doar dacă oamenii aceştia chiar nu-şi dau seama că-şi fură propria căciulă, sau e ceva de domeniul fantasticului să ceri politicianului român să gândească pe termen lung? Mda, iată ultima dilemă a acestui început de vară care pare la fel de nehotărâtă ca mine în legătură cu tot ce înseamnă arhitectura fericirii pe care Alain de Botton o explica în acest fel: "Construim aşa cum scriem: pentru a ţine socoteala lucrurilor care contează pentru noi" (http://alaindebotton.com/architecture/). În acest sens, îmi doresc să ne pese de mediul în care trăim şi să facem urgent ceva în acest sens. Altfel riscăm să nu mai avem la ce ţine socoteala. Bon courage!