Români, vi se dă o surpriză!

Citiţi un fragment din această carte.


Kiki Skagen Munshi provine dintr-o familie stabilită în California de trei generaţii şi a crescut în sudul acestui stat american şi la Tokyo. Şi-a luat licenţa în Ştiinţe politice, istorie şi economie cum laude la Colegiul Swarthmore din Pennsylvania. După un an petrecut în India graţie unei burse Fulbright, şi-a luat masterul în Studii asiatice, cu o lucrare despre istoria şi politica Indiei, la Berkeley, University of California, în baza unei burse a Ministerului Apărării ce încuraja cunoaşterea limbilor străine. Doctoratul în istorie şi l-a dat la Bucureşti în 2006, pe teme de istorie românească.

A lucrat în California şi în India, printre altele pregătind, vreme de cinci ani, materialele scrise necesare cursurilor realizate prin TV pentru filiala University of California din San Diego. În 1980 a intrat în US Foreign Service. A deţinut diverse funcţii - legate de Serviciul de Informaţii al SUA şi Departamentul de Stat - în ambasadele SUA din Nigeria, România, Grecia, Sierra Leone, Tanzania şi India. La Bucureşti, a fost directoarea Bibliotecii Americane în 1983-1987 şi consilier pentru Afaceri Publice în 2000-2002. S-a retras din US Foreign Service la sfârşitul anului 2002, dar a revenit în 2006-2007 pentru a conduce o echipă în programul de Reconstrucţie a Provinciilor din Irak.

S-a stabilit în zona muntoasă a districtului San Diego din California, unde se consacră scrisului şi vechii sale pasiuni pentru călărie - pe cai veniţi din România. Călătoreşte des în România şi în India. A publicat câteva cărţi de tip documentar, precum şi o povestire pentru copii despre India.


"August 1983. Sunt deja două săptămâni de când am ajuns în România şi tot nu m-am lămurit cum e Bucureştiul. Un oraş închis, mut, un zid fără ferestre pentru mine. Gol. Aşa pare: închis, mut, gol. Lungile bulevarde sunt străjuite de clădiri masive care au la parter magazine dar, deşi au firmă, nu au nimic în vitrine. Deasupra, în zidul orb se aliniază ferestre şi balcoane ale unor apartamente. Multe balcoane sunt închise cu geam, cu folie de plastic sau cu altceva. Ici-colo se văd ghivece cu flori. Pe bulevardul Republicii, pe care merg la serviciu, clădirile sunt măcar mai vechi - unele balcoane sunt decorate cu fier forjat, ferestrele au frontoane frumos modelate - şi vezi copaci. Pe Calea Moşilor însă se ridică de-o parte şi de alta numai faţade compacte, murdare, de ciment - e pur şi simplu un anodin canion urban lung şi lat.

Sunt oameni aici, dar oraşul pare nelocuit. Sunt umbre mişcătoare şi tăcute, iar dacă vorbesc, par de fapt că şoptesc. Sunt puţine maşini şi nu se aud claxoane. Tramvaiele zdrăngăne şi dimineaţa cântă undeva un cocoş. Oamenii de la Bibliotecă mi-au spus că în august toată lumea pleacă din oraş, dar mâine e 1 septembrie şi încă nu se simte nici o mişcare."

"August 1983. It's now two weeks since my arrival in Romania and I keep wondering about this city, Bucharest. Closed, silent, a blank wall for me. Empty. That's how it feels - closed, silent, empty. The long boulevards are lined with large buildings, at street level the shops have displays but their windows still seem empty. Above the shops are windows and balconies of apartments set in flat blind walls. The balconies are mostly closed in with glass or plastic or whatever. Sometimes you can see plants. On Bulevardul Republicii where I walk to work at least the buildings are older and some of the balconies have wrought iron, the windows have wonderful carved pediments and there are trees, but on Calea Mosilor there's only a dingy cement façade rising on both sides and stretching forever, a long wide urban canyon of nothing.

There are people but the city still seems uninhabited. Shadows walk and don't speak or, if they speak, almost whisper to one another. Cars don't honk and there aren't many of them. The trams clank and a rooster crows somewhere in the morning. The staff tells me that everyone has left since it is August but tomorrow is September first and it's still silent."


Suntem, de regulă, nemulţumiţi de imaginea pe care şi-o fac străinii despre noi. Şi o mai şi transmit! Dacă ne înregistrează cântecele sau ne fotografiază, pe noi şi peisajele noastre, încă mai merge. Dar când ne povestesc ei vieţile noastre, obiectăm: că habar n-au de istoria României, că s-au informat din birou, că n-au fost la piaţă şi la teatru, că au avut de-a face numai cu oficiali, că nu înţeleg ce înseamnă să trăieşti la ţară, că nu ne vorbesc limba, că nu percep apăsarea poliţiei noastre politice etc.

Cu Kiki Skagen Munshi şi cu romanul ei Şoapte în Bucureşti - pe care îl edităm acum şi în versiunea originală, Whisper in Bucharest -, criticii vor avea ceva de furcă. Pentru că doamna Munshi, oficial american care a petrecut vreo şapte ani în post la Bucureşti în anii '80 şi la începutul anilor 2000, rezistă binişor la obiecţiile noastre. De istoria României are habar, căci a făcut o cercetare şi şi-a dat şi un doctorat în ea acum câţiva ani; s-a informat mai mult pe teren decât în birou, prin ţară şi printre oameni; s-a dus mult la piaţă şi la teatru - şi se mai duce şi azi, căci vine des în România, unde şi-a păstrat şi îmbogăţit mereu relaţiile; nu oficialii sunt pasiunea ei, ci, cu tot respectul cuvenit, neoficialii, cei care fac sarea pământului şi piperul oricărei naţiuni; nu numai că s-a născut la ţară, unde a şi crescut, în California de Sud, dar tot la ţară trăieşte şi azi, având nu doar noţiuni, ci şi preocupări ţărăneşti despre care mulţi orăşeni români nici n-au auzit; vorbeşte şi citeşte româneşte de trei decenii; scrie în această carte a ei în lung şi în lat despre Securitate, în al cărei univers e perfect introdusă etc.

Greul, deci, abia acum începe, ar zice un glumeţ. O fostă directoare a Bibliotecii Americane şi fost consilier al Ambasadei SUA la Bucureşti preţ de câţiva ani a scris o poveste care e pură ficţiune, aşezată însă pe o documentare adevărată. Cu mult talent de la bunul Dumnezeu şi cu bună-credinţă faţă de autentica ei experienţă în România, a scris un text care te ţine cu sufletul la gură ca un roman de aventuri, dându-ţi ici-colo ameţeli cu locuri, secvenţe, situaţii, zvonuri şi figuri atât de familiare, că te întrebi dacă totul e chiar aşa sau ai visat puţin. Căpătăm şi bonusuri neaşteptate în aceste vreo 350 de pagini "galopante" - în care, de altfel, caii nu sunt personaje secundare, în ciuda aparenţelor. Aflăm cum jonglează un diplomat american cu limitele poziţiei sale ca să treacă deopotrivă de zidul impus de autorităţile RSR şi de cel în spatele căruia se ascunde, în 1983, un Bucureşti "închis, mut, gol". Ni se deschide şi uşa către o diplomaţie a SUA în care acelaşi Bucureşti era atunci un loc greu, nu mult mai călduros decât a fost şi pentru români cumplita iarnă 1984-1985. Mai mult, aproape că putem face lista acelor "universalii" pe care un american luminat şi sensibil le crede valabile şi azi.

Performanţa lui Kiki Skagen Munshi e incontestabilă şi, furaţi de plăcerea lecturii, ajungem să ne abandonăm uneori fascinaţiei deopotrivă pentru bogăţia românească şi nenorocirea, de-acum învechită, de a fi mereu prea "interesanţi" pentru toate marile puteri.

Şi, ca într-un joc de copii pe calculator, trecem la nivelul doi sau patru sau şapte al interogaţiilor noastre fără sfârşit: oare chiar crede ce spune? Dar de ce ar interpreta asta aşa, şi nu altfel? O fi având un interes? Care anume? Etc. (Eu una aş fi şi mai curioasă să ştiu cum ar arăta un volum doi al acestei ficţiuni remarcabile, dacă ar fi ca ea să continue în România de azi, după pletora de griuri inutile ale tranziţiei, la un orizont şi mai obscur decât cel al lui 1989.)

Dar, deocamdată, merită să ne bucurăm din plin de surpriza prezentă! (Adina Kenereş)

Romanul unei drame româneşti care începe în 1939 în Bucovina şi se încheie în 1985 la Bucureşti - semnat de o americancă.


În 1983, Kiki Skagen Munshi, diplomat de carieră, sosea în România ca directoare a Bibliotecii Americane din Bucureşti (inaugurată în 1972).

Din 1967, relaţiile bilaterale româno-americane cunoscuseră un curs ascendent. Statele Unite ale Americii promovaseră o "politică de diferenţiere" faţă de ţările socialiste din Europa, de pe urma căreia a beneficiat şi România în mod substanţial (volumul schimburilor comerciale bilaterale a atins 908 milioane de dolari în 1987). În 1980 se împliniseră 100 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări, eveniment marcat în mod corespunzător la Bucureşti.

Dar din 1981 se înregistrează o anume deteriorare a raporturilor bilaterale din pricina interpretării speciale a drepturilor omului în viziunea conducerii de la Bucureşti, opusă celei existente în statele occidentale. Fapt care făcea tot mai complicată reînnoirea de către Senatul SUA a clauzei naţiunii celei mai favorizate acordată României. În februarie 1988, partea română renunţă unilateral la primirea clauzei pentru a nu fi confruntată cu un refuz din partea Administraţiei SUA.

Kiki Skagen Munshi a condus Biblioteca Americană din Bucureşti în anii 1983-1987, în etapa în care relaţiile politice bilaterale se deteriorează treptat. Prin contrast, activitatea Bibliotecii Americane a cunoscut, probabil, cea mai mare extindere, cu peste 1.500 de vizitatori şi participanţi în fiecare săptămână.

În perspectivă, extinderea este explicabilă. Pe măsură ce raporturile politice cunoşteau repetate îngrădiri, conducerea de la Bucureşti încerca să arate că relaţiile se desfăşurau totuşi normal. Locul unde o asemenea "normalitate" putea fi demonstrată era şi Biblioteca Americană de la Bucureşti (supusă însă unei supravegheri tot mai strânse).

Biblioteca organiza conferinţe, expoziţii de artă, proiecţii de filme, întâlniri ale cărturarilor americani cu omologii lor din România. Biblioteca avea colecţii de reviste americane şi dădea cu împrumut volume de specialitate. Biblioteca era şi un loc de întâlnire şi de discuţii între reprezentanţi ai intelighenţiei române şi oaspeţii americani. Cu care prilej aveau loc şi variate discuţii ale cercetătorilor şi profesorilor români între ei. Era o atmosferă liberă pentru schimbul de idei cu atât mai util cu cât restricţiile şi schimbul cu alte centre universitare europene şi americane, ca şi schimbul de burse, devenea tot mai redus. În România, maşinile de dactilografiat au fost trecute sub controlul miliţiei.

Evoluţia pozitivă în activitatea Bibliotecii Americane s-a datorat în bună măsură personalităţii şi interesului arătat de Kiki Skagen Munshi realităţilor şi culturii româneşti.

Raporturile culturale bilaterale au regulile lor în plan diplomatic. Dar atunci când sunt susţinute de personalitatea celui implicat, ele capătă un relief aparte. Succesul Bibliotecii Americane din Bucureşti şi extinderea legăturilor culturale bilaterale în intervalul 1983-1987 se datorează în mare parte diplomatului şi omului de cultură Kiki Skagen Munshi. Este un fapt confirmat din perspectiva timpului - sunt peste 25 de ani de atunci.

La mijlocul anilor '80, "sistematizarea urbană" era în plină desfăşurare. Străzi întregi, biserici, monumente erau dărâmate pentru a face loc unor construcţii standard, cu noi trasee de străzi. Kiki a fost martoră în direct la ceea ce se petrecea în Bucureşti (Mănăstirea Văcăreşti - palatul şi ansamblul dărâmate, Mihai Vodă - biserica şi turnul clopotniţei mutate în altă parte, îndărătul unor blocuri cu zece etaje).

Într-o zi cu soare din ianuarie, directoarea Bibliotecii Americane urca strada spre clopotniţa Mitropoliei. De acolo vedea cum echipe întregi se străduiau să dărâme clădirile "Aşezămintelor Brâncoveneşti" - monument istoric. "Cum vă vine să dărâmaţi aşa?" a întrebat ea o persoană care supraveghea "lucrarea". "Am primit ordin", a venit prompt răspunsul.

De la Atena, unde fusese numită ataşat de presă, a vizitat din nou Bucureştii. Ultima dată în ianuarie 1990, când oamenii din România îşi luau iluziile şi speranţele drept realităţi şi când aveau loc violenţele ce au însoţit prima lună de "libertate".

Urmează un popas de aproape doi ani la Washington DC, la Agenţia de Informaţii a Statelor Unite (USIA), unde se traduceau lucrări (neştiinţifice) şi în română şi turcă.

După 1992 lucrează în Sierra Leone, la Dar-es-Salaam (Tanzania) şi la New Delhi (India), pentru ca, între 2000 şi 2002, să revină la Ambasada din Bucureşti. Beneficiază acum de sprijinul Ambasadei SUA Muzeul Theodor Aman în curs de reamenajare şi două expoziţii temporare la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti. Interesul pentru trecutul românilor continuă în toţi aceşti ani. Rezultatul a fost şi teza de doctorat "România văzută de artişti-călători, de la 1742 la 1871". Teza a fost susţinută la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie, comisia i-a acordat lui Kiki Skagen Munshi titlul de "doctor în istorie".

A fi diplomat înseamnă a-ţi face meseria oriunde în lume unde eşti trimis de ministerul tău de Externe. O meserie cu reguli şi trepte precise, care se poate exercita conform normativelor în vigoare, profesional, disciplinat şi atât. Sunt cazuri însă în care diplomatul în cauză caută să afle, să înţeleagă istoria şi cultura ţării unde este acreditat. Kiki Munshi aparţine acestei categorii speciale. La 31 de ani de la prima venire a ei în România, Kiki Skagen Munshi pune într-un roman oameni şi locuri, evenimente şi simţăminte. Este volumul de faţă, care apare în traducere în Editura Compania. (Dinu C. Giurescu, 5 mai 2014)