Cupa Mondială 2014 (4) - Something's good in the World Cup today

S-au jucat 8 partide de la această Cupă Mondială şi s-au marcat 28 de goluri. Cu o medie de 3,5 goluri de meci, Mondialul brazilian infirmă tradiţionala prudentă cu care echipele abordează partidele de debut dintr-un astfel de turneu, dar şi prognozele care anunţau, pe modelul instituit în deceniile din urmă, o Cupă mai degrabă meschină, cu fotbal sărăcăcios şi rare motive de entuziasm. Din fericire, avem parte de echipe dispuse la amplu efort fizic şi mental care produc un joc generos, imaginativ şi consistent. E loc, bunăoară, de goluri minunate (primul al lui Van Persie şi ambele ale lui Robben, toate pentru Olanda, ţin afişul), de transversale grandioase (din nou Van Persie, plus bijuteria lui Pirlo din finalul încântătorului Italia - Anglia), de surprize înduioşătoare (Costa Rica) şi de bombe cutremurătoare (Spania prăbuşindu-se).

În al doilea mare meci al weekend-ului de deschidere, Italia şi Anglia au prestat Odă bucuriei de a jucă fotbal. Respirând în ritmul dictat de pletele maiestuosului Pirlo (vi-l imaginaţi în reclame la chips-uri ori şampoane anti-mătreaţă, asemenea colegilor de meserie Leo şi Cristinel?), squadra lui Prandelli a atacat cu toate liniile preţ de 60 de minute, pentru a-şi conserva apoi energiile şi scorul într-o ultimă jumătate de ceas în care s-a apărat cu graţie, inteligenţă şi sportivitate. Cuprinsă de neastâmpărul juvenil al excelentei triplete noir Sterling (20 de ani) - Sturridge (24) - Welbeck (23), Anglia a răspuns cu entuziasm, poftă de joc şi foame de glorie. Ratările, inconstanţa apărării (în frunte cu portarul Hart) şi, pe final, epuizarea fizică au îndepărtat de englezi meritatul egal.

Grupa D, în care Costa Rica (lider după prima rundă!) a fost pentru Uruguay (încremenit în generaţia excepţională a locului 4 mondial de acum patru ani, din 2010, şi a titlului de campioană a Americii de Sud de acum trei) cam ce a fost Olanda pentru Spania, e însă departe de a fi jucată. Cavani şi ai lui nu trebuie încă trimişi acasă, după cum oamenii lui Prandelli nu sunt încă siguri de "optimi".

Dacă ar fi să avansez totuşi un pronostic, ori mai degrabă o senzaţie născută de cele văzute până acum, aş îndrăzni să spun, paradoxal, poate, că Italia evocă mai mult echilibru şi inspiră mai multă încredere într-un parcurs lung decât Brazilia, Anglia, chiar şi decât Olanda. Dintr-un campionat ce se prăbuşeşte de la an la an, al cărei lider absolut, Juventus, nu prinde nici măcar primăvara Ligii Campionilor, ultra-elegantul Cesare Prandelli a format, în chip misterios, o echipă ce seamănă periculos de mult cu aceea cu care Italia antrenată de Marcello Lippi cucerea lumea în 2006.

Asemănarea ţine în primul rând de atitudine, de Pirlo si De Rossi, de forţa de grup, dar şi de detalii de genul Matteo Darmian, puţin cunoscutul fundaş dreapta al lui AC Torino, cel a cărui prestaţie din meciul cu Anglia a semănat izbitor cu explozia de talent, inteligenţă şi determinare graţie căreia la fel de anonimul pe atunci Fabio Grosso, titular în stânga apărării lui Lippi, a făcut turneul vieţii lui acum 8 ani.

În plus, Italia pare echipa care respiră cel mai plenar aerul de schimbare ce bântuie pe stadioanele Braziliei zilele acestea. Something's good în the World Cup today şi Pirlo pare să ştie exact ce.

Columbia - Grecia 3-0
Coasta de Fildeş - Japonia 2-1
Uruguay - Costa Rica 1-3
Anglia - Italia 1-2