Familia Casassovici (1810-1976). Cinci generaţii în România

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.


[...] Datorită banilor avansaţi de bunul Karl Heinz, am reuşit să emigrez în Franţa pe data de 25 ianuarie 1976. Ultimii ani, rămăsesem singur în cele două camere din Caragiale 35, în care la început fusesem patru. Lucram la IPCT şi seara de multe ori urcam la tata şi mama, în camera lor de la etajul doi.

Tata profita să facă o pauză din tradus, îmi oferea un pahar de porto şi îmi asculta poveştile despre baschet, bridge, flirturi, birou şi mai ales despre emigrarea mult dorită. Nu îmi dădea sfaturi, asculta şi, îmi dau seama acum, nu spunea nimic despre el, în afară de faptul că aştepta pensionarea ca pe o eliberare. Eu fiind destul de expansiv, nici nu îmi dădeam seama că, de fapt, vorbesc doar eu! Şi iată că, într-o dimineaţă, m-au condus la aeroport. Emigram în Franţa şi nu ştiam când şi dacă ne vom mai revedea!

Sunt şi eu tată astăzi şi-mi dau seama ce a fost în sufletul lor, câte gânduri triste au putut să-i străbată, când, după 33 de ani trăiţi împreună, ne-am separat, pentru o perioadă de timp pe care nimeni nu putea să o prevadă. Am rămas în contact permanent cu ei, scriam săptămânal. Mama îmi relata cele petrecute acasă şi am reuşit ca, la revederea din anul 1980, apoi în 1986 venind cu Doina şi Alexander la Bucureşti, şi mai ales după 1990, să reluăm nişte legături care au rămas foarte strânse. Au rămas totuşi, acum când mă gândesc, perioade din viaţa lor care-mi sunt necunoscute.

Părinţii mei au dus o viaţă lipsită total de mondenităţi, nu aveau timpul, dar nici banii necesari pentru asta. Îmi amintesc că, înainte de a fi arestat, tata mai juca bridge, cu patru prieteni "de o viaţă". Dar când a fost arestat, i s-a relatat, în timpul unui interogatoriu, cuvânt cu cuvânt discuţia avută la masa de bridge. Unul dintre cei patru prieteni era "turnător". Tata nu a încercat niciodată să afle cine a turnat, nu a vrut să bănuiască pe niciunul, dar nu a mai jucat bridge.

Au avut puţini prieteni, dar de nădejde. I-au "recuperat" după ieşirea din închisoare pe Sorin Tulea şi pe Săndel Teodoreanu, o vedeau des pe Dana Corbaru, o prietenă foarte apropiată, şi au petrecut multe seri cu Maia şi Andrei Scully ca şi cu Sandu şi Cuchi Danielopol. Foarte des venea seara la masă Dinu Noica, văr primar cu tata, care ne ţinea la curent cu ideile şi planurile lui, pe care tata şi cu mine, de multe ori, le consideram utopice. Dar profitam de prezenţa lui fermecătoare, de mintea lui deosebită. Era capabil să vorbească interesant despre orice. Odată, la instigarea mea, ne-a vorbit lung despre... o cutie de chibrituri! Mi-amintesc şi acum cum banala cutie de chibrituri i-a dat ocazia să ne vorbească, printre altele, de rolul focului în istoria omenirii, sau despre rolul arborilor producători de lemn, dar nu numai atâta. Tata a fost foarte legat de Dinu Noica şi moartea lui l-a afectat mult. Şi despărţirea de prieteni era o pierdere, fiindcă unii au plecat în străinătate, iar mai târziu, încetul cu încetul, vârsta a intervenit, prietenii s-au rărit şi astăzi, după ce şi tata a plecat, doar cu Maia Scully mai pot vorbi despre ei.

După pensionare, tata a încercat să scrie în Cartea familiei, iniţiată de străbunicul Haralambie; nu a scris mult, fiindcă a preferat să-şi povestească viaţa pe capitole, pe perioade, din care am redat mai sus lungi paragrafe. Din Cartea familiei am ales doar câteva însemnări pe care le redau mai jos.

"Totuşi, chiar şi acum, după 13 ani de la pensionare, sunt oprit adesea de foşti lucrători ai mei şi am impresia că bucuria arătată la revedere este sinceră.

În anul 1978, la mama s-a constatat un cancer ganglionar care a progresat rapid cu toate şedinţele dureroase de cobalt. Starea ei s-a agravat şi după ce şi-a fracturat femurul. Din păcate, a plecat dintre noi, cu două luni înainte de naşterea lui Alexander. Ar fi fost fericită să ştie că am un moştenitor.

25 iulie 1989. În curând voi împlini 73 de ani, este timpul să scriu şi eu în această carte a familiei.

La 73 de ani, după 11 ani de pensie, mi-am găsit un echilibru şi linişte, comparativ cu anii cât am lucrat după 1948. Obligat să fac o meserie nouă, pe care, dacă am cunoscut-o teoretic, mi-a lipsit partea practică (n-am moştenit iscusinţa tehnică a bunicului meu Stan Rizescu). În plus am trăit tot timpul cu teama originii mele sociale, tremurând la fiecare epurare şi fiind obligat să o iau de mai multe ori de la capăt.

22 ian. 1994. N-am mai scris timp de şase ani, în care s-au întâmplat atât de multe. În primul rând, aşa-zisa revoluţie din 21 dec. 1989, care l-a gonit pe Ceauşescu, dar în locul lui s-a instalat garnitura a doua a partidului comunist, de care nu am putut scăpa până acum. Dat fiind imbecilizarea naţiei timp de 46 de ani, nici nu ştiu dacă, când şi cum vom scăpa.

Eu îmi îngrijesc glaucomul de circa 6 ani şi reuşesc să-l ţin pe loc. Dar la ochiul stâng, cel mai puternic atacat de glaucom, a început de circa doi ani să se degradeze (retina), văd totul deformat şi imaginea se dublează.

Marea supărare am avut-o la sfârşitul lui februarie 1992, când am alunecat pe ultima suprafaţă de gheaţă care mai era în Bucureşti şi mi-am fracturat colul femurului. Am fost operat de prof. Medrea, care mi-a pus un capăt de femur sintetic. Primele 2-3 luni m-am refăcut repede, dar apoi totul a mers mai greu. Acum trebuie să merg cu bastonul pe stradă (deoarece altfel capul de femur sintetic ar roade osul şoldului) şi să iau Voltaren, altfel am dureri, probabil din cauza oaselor sălbatice, depuneri de calciu care s-au format în zona operată.

Aici trebuie să fac o paranteză mare ca să-i mulţumesc lui Coca pentru dragostea cu care m-a îngrijit. Am sărbătorit 50 de ani de căsătorie. A fost (în 1992) o sărbătorire f. frumoasă în primul rând mulţumită copiilor veniţi de la Paris. S-au băut 18 sticle de şampanie de circa 45 rude şi prieteni.

Când mă gândesc la aceşti 50 de ani, în care Coca şi cu mine am înfruntat cu curaj, în deplină înţelegere şi mare dragoste, toate greutăţile legate de viaţa unor burjui în comunism!

Nu pot să nu-mi amintesc ziua în care ne-am despărţit la intrarea în Văcăreşti, fără să ştim când ne vom mai revedea (Coca 9 ani de închisoare, eu 18).

Am plecat câteva săptămâni mai târziu cu acelaşi tren, Coca la Mislea, eu, în lanţuri, la Musariu.

Nu ne-am putut vedea, dar a trecut la un moment dat, era noapte, prin faţa compartimentului meu. Nu pot uita nici reîntoarcerea mea, când, la Deva, am ajutat să urce în vagon o femeie mică, necăjită, îmbrăcată în negru, cu o «sarsana» în mână.

Era mama, care venea de la închisoarea de la Arad.

Februarie 1996. Încercările mele de a recupera ceva din averea noastră au eşuat. Am câştigat definitiv terenul din Poiana Braşov, dar nu avem dreptul să construim pe el (deci nimeni nu-l cumpără). Casa din Varşovia 4, pe care am câştigat-o definitiv la Curtea de Apel, este ameninţată de un «recurs în anulare», lege inventată de neocomuniştii noştri pentru a împiedica pe burghezi (câţi au mai rămas) să-şi recapete proprietăţile.

Februarie 1998. Doamne câte s-au întâmplat în ultimul an!

În primul rând, alegerile din toamna anului 1997 au adus victoria partidelor istorice (ţărănişti şi liberalii), din păcate au trebuit să se alieze, pentru a avea majoritatea, cu UDMR (partidul ungurilor) şi mai ales cu aşa-zisul partid democrat al lui Roman, care, sub masca social-democraţiei, practică şantajul comunist.

Preşedintele Constantinescu este un om echilibrat şi cuminte care încearcă să împace toţi nebunii. Până acum, politica de reformă, dusă cu reticenţe, din cauza împotrivirii sindicatelor, a vechilor structuri comuniste atotputernice încă şi a şantajului practicat de Roman, a adus foarte multe suferinţe populaţiei (o mare scădere a nivelului de trai) fără să apară, până acum, semne de mai bine.

Pentru noi, schimbarea a fost benefică. Timp de doi ani (deşi câştigasem în ultima instanţă Varşovia 4), guvernul, prin Administraţia Bunurilor de Protocol, refuza predarea ei (era închiriată PD-ului, care o subînchiriase la diferite firme). După alegeri, am putut să intrăm în posesia casei, să o închiriem firmelor care o ocupau şi să obţinem o chirie substanţială.

Aceşti bani ne permit să ducem o viaţă fără griji (dar fără lux) şi ne-a permis să călătorim în Franţa în vara lui 1997.

În acelaşi timp, am putut vinde la un preţ corect terenul din Poiana Braşov şi să cumpărăm un apartament frumos într-un bloc solid, construit după cutremurul din 1977. În 4 odăi, din care am făcut 3, prin eliminarea unui glaswand, mobilele noastre şi-au găsit fiecare un loc bun, care le scoate în evidenţă frumuseţea. Avem acuma căldură suficientă, apă caldă şi rece permanent, lift (stăm la etajul IV). Blocul este liniştit, la parter avem un magazin alimentar şi o cofetărie, în apropiere un aprozar şi o farmacie.

Să ne dea Dumnezeu sănătate să ne mai bucurăm câţiva ani de el!

Din păcate, Coca, în primăvara anului 1997, a căzut în cameră, o fractură a humerusului care s-a lecuit foarte repede, dar ulterior s-a declarat o artroză rea, întâi la un genunchi, apoi, la Paris, la celălalt. Toate încercările, kineziterapie, unguente, voltaren, nu au adus decât rezultate negative, sau ameliorări de moment.

Am avut o iarnă blândă, însorită, se pare influenţată de «El Niño». Acum la 7 martie începe să înflorească forsiţia.

După ce de Crăciun ne-a vizitat Ştefana, acum două săptămâni l-am avut în vizită pentru 7 zile pe Dan, echilibrat, aproape de noi, înţelept.

Cu el am fost la Brăneşti şi Zărăfoaia. Am râs cu un ochi datorită primirii calde făcute de urmaşii celor cu care lucrasem, dar am plâns cu amândoi ochii văzând degradarea fabricii şi mai ales a vilei noastre (altfel îngrijită, dar înconjurată de blocuri locuite de ţigani şi de mormane fumegânde de gunoaie menajere).

Coca şi cu mine trăim liniştiţi în apartamentul nostru, care ne este foarte drag, fiindcă a fost aranjat de Coca cu mobilele noastre pe care le iubim. Coca tot mai găseşte ceva de ameliorat.

Suntem sănătoşi, doar Coca, în octombrie 1998, a căzut pe stradă şi şi-a fracturat femurul, care a fost imediat operat, întărit de o placă metalică. Din păcate, durerile care mai persistă se adaugă la artroza ei, aşa că nu ne-am putut bucura pe deplin de şederea noastră la Paris, spre deosebire de vara anului 1998 când, de la Paris, cu Dan, Alexander şi Doina am fost pentru 2 săptămâni în Toscana.

A fost cea mai frumoasă vacanţă posibilă; am locuit într-o vilă aşezată în plină natură, am vizitat Florenţa şi Toscana în lung şi în lat.

Treburile României merg prost; în trei ani CDR-ul, cu doi prim-miniştri succesivi, Ciorbea şi Radu Vasile, nu a avut curajul să ia măsuri radicale. Acum, Isărescu încearcă să îndeplinească ce nu s-a făcut timp de trei ani, dar e greu de crezut că va reuşi, în orice caz, preţul reformei (dacă va fi) va fi foarte dureros din punct de vedere social.

Anul 2003 a continuat la fel de rău. Coca a mai suferit o operaţie (prof. Noica) şi, de Crăciun, a alunecat pe scările blocului nostru, din fericire fără fractură, dar cu dureri rele. Eu merg din ce în ce mai greu, acum cu baston şi în casă, noaptea în special este neplăcut."

Aici se termină însemnările tatei. Nu a mai scris, pentru că mama ne-a părăsit în ziua de 12 octombrie 2003, după ce s-a chinuit mult din cauza unei infecţii nozocomiale, contractată la unul din spitalele unde a fost operată. A murit vegheată de tata şi de mine; am ţinut-o de mână practic până în ultima clipă, sosit de urgenţă la Bucureşti, după ce mama mi-a spus la telefon să vin "pentru că nu mă mai poate aştepta".

A fost incinerată, potrivit dorinţei ei, şi urna este depusă la cimitirul Sf. Vineri în capela Iliescu, alături de părinţii şi de sora ei. Tata, rămas singur, nu a mai fost interesat de nimic. Îl mai ţinea în viaţă faptul că avea o menajeră tonică, pe Mariana, care îi făcea toate poftele culinare, ciorbe şi fripturi, din ce în ce mai puţin dorite. Tata cobora tot mai rar din pat, având dureri continue la şold, nu mai citea fiindcă nu mai vedea destul, nu mai era interesat de ştirile de la televizor. Se mai bucura de vizitele noastre, ale Ioanei, Ştefanei sau ale Irinei, dar era tot mai departe de noi şi de preocupările noastre.

Sunt bucuros că i-am îndeplinit o mare dorinţă, aceea de a mai ajunge o dată să vadă Marea Neagră, să mănânce peşte la restaurantul Rex. Am plecat spre mare într-o zi mohorâtă de toamnă. Ajunşi la Rex, ascensorul nu funcţiona, dar personalul restaurantului l-a suit pe tata aşezat pe un scaun, ca pe un maharajah pe "chaise à porteur". Eram singuri în restaurant. L-am aşezat pe tata cu privirea spre mare şi a mâncat cegă cu maioneză, suspinând de plăcere. Nu a scos niciun cuvânt tot timpul mesei, se gândea foarte concentrat şi eu nu i-am întrerupt filmul amintirilor. După masă, l-am dus la malul mării, pe care a iubit-o cu pasiune, a înaintat spre mare, până ce valurile i-au udat picioarele. Nu a spus niciun cuvânt, dar ochii lui gri-albaştri vorbeau în locul lui. Şi-a luat adio!

Eu, în acele momente, mi-am amintit cum, la 6 ani, fiind cu mama în vacanţă la Constanţa, mergeam să-l aşteptăm pe tata la ieşirea de la birou şi mergeam cu el să-şi facă înotul ritual, zilnic, între cele două diguri. Înota bras, cu mişcări largi, cu o plăcere evidentă şi cred că scăpa de toate necazurile zilei, se purifica, era în mediul lui.

După această escapadă, nu a mai ieşit din casă decât pentru a pune lunar trandafiri în capela unde era mama. În ultimii lui ani am avut cu tata nişte relaţii foarte ciudate, care s-ar putea defini prin anecdota următoare. După 2006, locuiam cu Doina, soţia mea, la Bucureşti şi încercam să mă duc cât puteam de des să-l vizitez pe tata. De la mine, de pe strada Berthelot, până pe Dorobanţi, unde locuia, nu era o cale foarte lungă, dar începusem să merg greu şi nu-mi era foarte uşor. Ajungeam la tata, sunam la uşă şi suiam până la apartamentul lui. Mariana, menajera tatei, mă întâmpina în uşă şi-mi spunea: "Dl. Mircea nu vă poate primi astăzi!" Plecam trist. Îmi părea rău mai ales pentru tata, pe care îl ştiam treaz, gândindu-se la ale lui, nu am ştiut niciodată la ce.

După ce şi-a serbat cei 90 de ani, pe care dorea mult să-i atingă, nu a mai avut niciun ţel. Cred că pur şi simplu nu mai voia să continue atât de diminuat. Am încercat, la început de an 2007, să-l interesez anunţând venirea probabilă pe lume a unui strănepot, fiul fiului meu. Spre marea mea mirare, ştiind ce mult contase pentru el ca numele de Casassovici să continue să existe, mi-a spus că vestea asta nu-l interesează fiindcă, "ştie că va fi o fată"?!

M-am dus la el într-o sâmbătă, eram la Bucureşti, mi-a reproşat că nu vin destul de des să-l văd şi mi-a povestit nişte ultime gânduri pe care le avusese, rugându-mă să-i îndeplinesc o ultimă dorinţă. A doua zi, duminică, m-am dus din nou să-l văd şi nu a mai vrut să mă primească. Ioana s-a dus la el luni seara şi a păţit acelaşi lucru. Tata a murit noaptea, fără dureri. A fost incinerat şi urna lui este depusă alături de mama.

Mă frământă întrebarea "De ce oare tata, în ultimii lui ani de viaţă, când mă duceam des să-l văd, nu mi-a povestit partea de viaţă despre care am aflat episoade din dosarul de la CNSAS? Voia s-o uite, dorea să ne-o ascundă? La ce se gândea multele ore, în ultimii ani, după moartea mamei, când stătea culcat în pat ore întregi, cu ochii deschişi? Se gândea oare că viaţa lui nu ar fi fost atât de "scrisă dinainte", cum se temuse în tinereţe, dacă ar fi continuat normal, fără bulversarea provocată de comunism?

Avea planuri de dezvoltare a fabricii de la Zărăfoaia, introducând producţia de fire sintetice, care au devenit la modă în anii 1960, ar fi realizat multe. Oare se gândea la ce ar fi fost viaţa lui dacă, prin anii 1947, când a avut ocazii, ar fi plecat din ţară, scăpând de comunism? Sau mai degrabă se gândea la viaţa lui care, timp de 32 de ani, a fost frumoasă şi plină, ca apoi să devină timp de aproape 45 de ani o viaţă de muncă şi sacrificii, îndulcită doar de prezenţa mamei, pentru ca, în ultimii ani, să se amelioreze material, dar fără să mai poată profita de acest lucru?

Mi-ar plăcea să fi plecat dintre noi fără amărăciune, să fie astăzi împreună cu mama, liniştit, senin, zâmbind amintirilor plăcute. Tata a avut o conduită exemplară de-a lungul întregii lui vieţi, păstrând o verticalitate totală!

(Versailles, 12 august 2013)